Ioan Bunaciu

Am primit acest mesaj aseara si il afisez aici ca o datorie de constiinta si ca o dovada a dragostei in care ne-a legat Domnul Isus.  Va rog sa-l cititi cu atentie si fara prejudecati. Adevarul este obiectiv, dar fiecare dintre noi il privim cu subiectivitate. Multumesc si pe aceasta cale fratelui Bunaciu pentru ca Dumnezeu l-a facut o parte din viata mea si cred ca nu a gresit.

***************

De dragul adevarului

Dragă Daniel,

Am citit o serie de mesaje pe care le-ai publicat pe internet în care povesteşti diferite întâmplări legate de cele întâmplate la Seminar în anii 70 şi 80. Deoarece consider că ceea ce spui tu ascunde adevărul şi nu îl descoperă te rog să îmi permiţi să povestesc şi eu acele întâmplări aşa cum au fost ele trăite de mine. Iniţial m-am gândit să le public şi eu pe internet apoi m-am decis să îţi trimit ţie materialul.. Dacă vrei poţi să îl pui tu pe internet.

In anul 1992 am scris o carte cu titlul: “Istoria Bisericii Baptiste între anii 1944-1989”. Atunci am firmat că “azi suntem liberi să scriem ce vrem, dar ce scriem trebuie să fie adevărat”. Ţinând seama de acest principiu după care m-am călăuzit toată viaţa doresc să prezint şi eu faptele pe care le-am trăit împreună. Fac această prezentare deoarece unele dintre ele nu s-au petrecut de loc aşa cum le-ai descris tu.

Despre cazul fratelui Filip Dincă

Tu descrii acea situaţie în modul următor: “ca să ne dea tuturor celorlalţi o lecţie, Departamentul Cultelor a dispus exmatricularea lui Filip Dincă din Seminar. Directorul Seminarului şi reprezentanţii Uniunii s-au executat imediat. Despărţirea de Filip a fost grea şi dureroasă. Din lacrimile de atunci s-a turnat cerneala cu care am scris o poezie de răzvrătire şi protest. Mă durea mai ales faptul că “lupii” din afara staulului Bisericii în complicitate cu aşa zişii “păstori” vânduţi cu trup şi suflet autorităţilor păgâne”. Foloseşti cuvinte duioase în care îmbraci însă un mare neadevăr.

Iată cum s-au petrecut lucrurile cu privire la exmatricularea fratelui Filip Dincă: Departamentul Cultelor nu ne-a cerut, nici mie ca Director, nici lui Mara ca Preşedinte şi nici lui Bărbătei ca Secretar general să-l exmatriculăm pe Dincă din Seminar pentru că nu avea de ce să ceară aşa ceva. Congresul Cultului trecuse aşa cum trecuse şi greva voastră. Departamentul Cultelor îi comunicase de fapt fratelui Cornel Mara că este de accord ca să fie acceptat fratele Iosif Ţon ca profesor la Seminar. În loc să îşi facă formele de angaraje el a declarat postul grevă pe culuoarele Uniunii şi nu a mai discutat cu conducerea Uniunii despre angajarea sa ca profesor.

Fratele Dincă a făcut greşeala în cadrul unui serviciu divin la Biserica din Ploieşti. Fratele Cornel Mara şi fratele Pavel Bărbătei au vizitat Biserica într-o joi seara şi au şi predicat cu acea ocazie. Fratele Filip Dincă a fost prezent la serviciul divin şi la încheiere a fost chemat să se roage de către fratele Diacon al bisericii care condusese serviciul divin. Se pare însă că rugăciunea fratelui Dincă nu a fost una de mulţumire pentru Cuvântul vestit ci a început să rostească cuvinte nepotrivite împotriva celor doi fraţi din conducere. Potrivit relatărilor fratelui Preşedinte şi fratelui Secretar general el ar fi rostit fraze cum ar fi: “Doamne, tu şti că la conducerea Cultului nostru este urâciunea pustiirii prin Mara şi Bărbătei, scapă-ne de ei, etc”.

În urma acestei rugăciuni fratele Preşedinte a a convocat Comitetul Executiv al Uniunii a doua zi şi s-a decis exmatricularea din Seminar a fratelui Filip Dincă pentru comportarea scandaloasă avuta la serviciul divin din Biserica din Ploieşti. După ce s-a luat hotărârea aceasta mi-a fost comunicată şi mie ca Director al Seminarulu.

Fratele Filip Dincă nu a venit la mine după ce a fost exmatriculat ca să îmi ceară să intervin pe lângă COmitetul Executiv în calitate de Director al Seminarului.  Dacă m-ar fi rugat să intervin şi dacă ar fi fost gata să îşi ceară iertare pentru gestul nesăbuit pe care l-a făcut aş fi intervenit cu siguranţă în favoarea sa. Acesta este deci adevărul despre exmatricularea din Seminar al fratelui Filip Dincă.

De fapt eu am încercat să îi atrag atenţia asupra unor greşeli de comportament pe care le făcuse ca şi seminarist încă din anul I, dar el nu mi-a ascultat sfaturile. Atunci l-am îndepmant să-şi vadă de şcoală şi să nu se amestece în problemele Cultului ca seminarist. După ce termina Seminarul şi devenea păstor putea să se intereseze de problemele Cultului din poziţia aceea.

La un moment dat, văzând că nu mă ascultă, i-am spus într-o sâmbătă când pleca acasă: “luni să stai acasă cu copiii şi roag-o pe soţia ta să vină la Seminar ca să-I spun despre comportamentul tău şi despre pericolul care te pândeşte adică de a nu termina Seminarul şi de a nu putea intra în lucrarea Domnului. Tu faci o mare jertfă ca să poţi să urmezi Seminarul, ai lăsat un serviciu bun ai trei copii şi ar fi păcat să ajungi să fi dat afară din Seminar”.

El nu a răspuns sfaturilor mele, iar luni dimineaţa a venit la cursuri. Atunci i-am spus: “nu te-am rugat ca astăzi să stai acasă cu copiii şi să o trimiţi pe soţia ta la mine?”. El mi-a răspuns: “soţia mea împărtăşeşte toate ideile mele şi este de acord cu comportamentul meu”. I-am răspuns: “Bine Dincă, numai să nu regreţi odată că nu m-ai ascultat”.

Din ziua aceea eu nu i-am mai dat nici un sfat cu privire la comportarea sa. La şcoală i-am dat notele pe care le merita iar în rest îmi vedeam de lecţiile mele. De fapt pe mine nu mă deranja comportamentul său dar cu siguranţă că a fost nefolositor pentru poziţia sa de seminarist şi pentru viitorul lui în lucrarea Domnului din România. Cu acea ocazie i-am mai spus: “cred că tu te pregăteşti prin aceasta comportare ca să pleci în America”. Nu după multă vreme fratele Filip Dincă şi-a depus cererea de emigrare în S.U.A., şi a obţinut paşaportul deoarece acum era dizident.

Cand i-au sosit actele şi era gata de plecare fratele Filip Dincă a venit la mine şi mi-a spus: “Frate Bunaciu îmi pare rău că nu v-am ascultat sfaturile ce mi le-aţi dat in anul I. Dacă le ascultam acum eram pastor la Ploieşti unde am şi casa şi nu mai trebuia sî plec în America”.

Când am călătorit în SUA în anul 1992  pentru a primi titlul de Doctor Honoris Causa de la Milligan College din Tennessee, fratele Dincă m-a aşteptat la aeroportul JF Kennedy. Am petrecut împreună câteva ore până a plecat avionul meu. M-am bucurat să văd dragostea frăţească şi respectful cu care m-a primit fratele.

Acesta e adevărul despre raportul meu cu fratele Filip Dincă. A fost un raport frătesc în cadrul căruia i-am dat sfaturi frăţeşti ca să poată lucra cu Evanghelia în România Comunistă. Dorinţa mea a fost să pregăesc pastori care să lucreze cu toate pânzele sus în România Comunistă şi nu în S.U.A. Singurele lucruri pe care le-am cerut au fost să-si păstreze conştiinta curata şi să respecte Doctrina Credinţei Baptiste.

Despre “tordelaş”

Într-un alt loc scrii: “Tordelaşul” a fost o numire ironică pe care au dat-o ei “orei de părtăşie” a celor “cinci mari”: Iosif Ţon, Vasile Taloş, Iosif Sărac, Vasile Brânzei si Pascu Geabou.. Ţon scrie în una din cărţile sale că fratele VasileTaloş a fost primul care l-a rugat să ţină o oră de părtăşie împreună. La aceasta s-au adăugat probabil şi ceilalţi trei. Eu am numit această oră “tordelaş adică discuţii inutile” datorită acţiunilor care au fost produse de către cei cinci care au participat la această aşa zisă părtăşie.

Primul lucru conceput la “tordelaş” a fost o circulară de patru pagini, semnată de cei “cinci mari”. Aceasta a fost adresată tuturor bisericilor baptiste din România. În scrisoare se cerea nici mai mult nici mai putin decât demisia lui Mara din funcţia de Preşedinte, a lui Ţunea din funcţia de Secretar general şi a mea din functia de Director al Seminarului pe motiv că nu sunt capabil. Membrii bisericilor trebuia să semneze această circulară după care un exemplar trebuia trimis la Uniune si altul la Departamentul Cultelor.

Te rog să îţi imaginezi ce am simţit eu când în anul 1970 îl angajasem pe Vasile Taloş ca profesor la Seminar. Pentru a putea face acest lucru a trebuit să intervin pe lângă fratele Ordeanu pe care l-am rugat să-şi dea demisia din pastoratul Bisericii din Mihai Bravu (Bucureşti) şi să rămână numai Preşedinte la Comunitate. A fost nevoie să intervin şi pe lângă Comitetul bisericii din Mihai Bravu ca să-i conving pe cei care aveau rezerve să-l angajeze totuşi pe tânărul Vasile Taloş ca păstor deoarece aveam nevoie de el la Seminar. Cât de mare a fost surpriza mea să descoper că, în calitate de profesor la Seminar, el semnează alături de cei patru “mari” circulara prin care se cerea ca eu să fiu dat afară din Seminar deoarece nu eram capabil. Te întreb, dacă te-ai fi aflat în locul meu cum ai fi apreciat caracterul unui asemenea om?

O a doua urmare a “tordelaşului” este că Vasile Taloş nu a scris lucrarea “Istoria Vechiului Testament”. Prin anul 1972 am primit aprobarea de la autorităţi să tipărim în 1000 de exemplare “Istoria Vechiului Testament” de Vasile Taloş şi “Istoria Noului Testament” de Ioan Bunaciu. Cu alte cuvinte volumul I era “Vechiul Testament” si volumul II “Noul Testament”. Taloş nu s-a apucat de treaba pe care trebuia să o facă şi anume să pregătească un curs de Istoria Vechiului Testament pentru că nu avea timp să scrie şi să meargă şi la “tordelaş”. L-am aşteptat pe fratele Taloş un an întreg să depună manuscrisul dar nu l-a depus niciodată. Aşa s-a făcut că eu am tipărit volumul II, Noul Testament. Un frate m-a întrebat după 20 de ani unde poate găsi volumul I din cartea respectivă deoarece dorea să îl cumpere. I-am răspuns fratelui să-l întrebe pe fratele Vasile Taloş despre soartă lucrării respective.

O altă urmare a “tordelaşului” a fost că fratele Taloş nu venea să îşi ţină orele pentru care era plătit. Pe vremea aceea norma didactică era de 18 ore pe săptămână dar fratele nu făcea mai mult de 3-4 ore deşi lua întotdeauna banii ca pentru norma întreagă. Vina a fost fără îndoială a mea deoarece ar fi trebuit să îi pun în vedere ca Director fie să vină să îşi ţină orele sau să îşi dea demisia dacă nu era capabil să se ţină de programul şcolii. În loc să procedez astfel mă duceam eu în locul lui la ore şi efectul a fost că voi v-aţi plictisit de mine şi aţi devenit seteoşi după el.

Ultima urmare a “tordelaşului” pe care vreau să o evoc a fost greva seminariştilor care a fost concepută de cei “cinci mari” ca mijlocul prin care să mă scoată din Seminar. După cum ştii, tu ai fost cureaua lor de trasmisie către seminarişti pe care ai reuşit să îi domini şi să îi determini să urmeze aproape orbeşte tot ce le spuneai tu. În mesajul tău tu afirmi că un motiv a fost că aţi cerut ca profesor pe fratele Taloş dar realitatea a fost că fratele era deja profesor dar nu venea la lecţii.

Despre greva din Seminar

În legătură cu greva din Seminar vreau să îţi spun că ceea ce afirmi tu nu este de loc adevărat şi anume că: “Departamentul Cultelor a forţat Uniunea Baptistă obedienta până la trădare apostată, să ne exmatriculeze pe toţi cei 20 de seminarişti care studiau la Seminarul Teologic Baptist din str. Berzei 29. Numai că s-a nimerit atunci să vină la Bucureşti o delegaţie a Alianţei Mondiale Baptiste condusă de Denton Lotz si Gerhard Klas şi cu engleza pe care o bâlbâiam şi cu posibilitatea de a mă furişa în sediul Uniunii din Şos. N. Titulescu nr. 56 A, unde tatăl meu era păstor, am reuşit, printre lacrimi să le spun şi lor adevărul despre situaţia de la Seminar”.

Din nou faci nişte afirmaţii neadevărate pe care le dregi cu un sentimentalism ieftin. Eu nu îmi amintesc ca această delegaţie să fi venit în timpul grevei voastre ci toamna când s-a deschis noul an şcolar cu 20 de seminarişti în anul I şi cu voi, foştii grevişti care eraţi în anul III. Greva voastra încetase primăvara, după Paşte.

Îmi amintesc că cei doi reprezentanţi ai Alianţei Mondiale Baptiste au fost prezenţi la deschiderea festivă a anului de studiu. Serviciul a avut loc la Biserica din Str. N. Titulescu nr. 56 A. Deşi greva voastră încetase în primăvară voi eraţi tot cu “capsa pusă”. Cu acea ocazie aţi refuzat să cântaţi în corul Seminarului care era pregătit de fratele Titi Adorian. Fratele Adorian a venit să vă roage să cântaţi spre slava lui Dumnezeu împreună cu colegii din anul I. El v-a găsit în spatele bisericii unde eraţi adunaţi împreună cu fratele Pavel Nicolescu care vă îndemna să rămâneţi tari în postura ostentativă pe care aţi adoptat-o. Nici unul dintre voi nu a ascultat de rugămintea fratelui Adorian pentru datorită sfaturilor lui Pavel Nicolescu. Îmi amintesc chiar de predica fratelui Gerhard Klas care a condamnat foarte fin atitudinea voastră. Din acest motiv dă-mi voie să mă îndoiesc că a stat de vorbă cu tine despre greva voastra, mai ales că greva era deja încheiată.

În ce priveşte greva voastră nici nu s-a pus problema ca să vă exmatriculăm noi sau Comitetul Uniunii deoarece chiar voi aţi scris în memoriul pe carece l-aţi depus la Uniune că dacă până la un termen stabilit de voi nu se rezolvă cererea voastră voi vă ve-ţi retrage din Seminar. Problema era că rezolvarea cererii voastre nu depindea nici de Directorul Seminarului şi nici de Comitetul Uniunii ci de Departamentul Cultelor care nu voia să-l aprobe pe fratele Iosif Ţon ca profesor la Seminar. Fără această aprobare Ţon nu putea să intre la clasă şi voi stiaţi bine că nu Bunaciu, Mara sau Ţunea pot rezolva problema ci numai Departamentul Cultelor.

Deoarece voi aţi adresat memoriul Uniunii Baptiste părerea mea este că în spatele acţiunii voastre erau tot cei “cinci mari”. Deşi termenul limită stabilit de voi pentru rezolvarea problemei a trecut voi nu v-aţi ţinut de cuvânt şi nu v-aţi retras. Ceea ce aţi făcut a fost să nu mai participaţi la cursuri ci stăteaţi în curtea Seminarului. Când a venit vacanţa de Paşte noi am crezut că atitudinea voastră se va schimba după ce ve-ţi merge prin biserici, după ce ve-ţi predica şi după ce ve-ţi întâlni fraţii păstori şi Preşedinţii de comunităţi. Am primit chiar mesaje de la Preşedinţii de comunităţi că seminariştii vor veni la lecţii şi vor înceta lupta cu Uniunea.

Mirarea noastră a fost că după ce seminariştii care au sosit şi au participat chiar la cursuri au luat legătura cu tine au încetat din nou să vină la cursuri. Aşa cum am scris mai înainte eu cred că tu erai cureaua de transmisie a fratelui Ţon în această situaţie. Prin tine el a transmis ce trebuia să facă seminariştii. Ai avut o influenţă mai mare asupra colegilor tăi decât Preşedinţii de comunităţi şi păstorii care au stat de vorbă cu ei în timpul vacanţei de Paşte şi care considerau că i-au convins să vină la cursuri.

In situaţia aceasta, când am văzut că s-a spulberat şi ultima noastră speranţă de a rezolva frăţeşte şi cu îngăduinţă problema grevei din Seminar, fratele Cornel Mara, Preşedintele Cultului a convocat Comitetul Uniunii. La această şedinţă au participat membrii Comitetului nou şi membrii Comitetului vechi, aproximativ 30 de păstori. Am fost prezent şi eu ca şi Director al Seminarului. La începutul şedinţei fratele Mara a arătat că seminariştii au revenit din vacanţă dar refuză să participle la cursuri şi a pus întrebarea ce rămâne de făcut. Fratele Iosif Sărac a intervenit (el era unul din cei “cinci mari” şi era Preşedintele Comunităţii Bucureşti), şi a afirmat că: “eu am stat de vorbă cu seminariştii şi situaţia se va rezolva dacă îl schimbaţi din funcţia de Director pe fratele Bunaciu”.

Mărturisec că în momentul în care am auzit propunrerea fratelui Sărac am rămas ca trăznit. Pe tot parcursul grevei voi, seminariştii aţi afirmat că nu aveţi nimic împotriva mea. Chiar şi în memoriu aţi scris că dacă va veni fratele Ţon la Seminar va fi în ajutorul fratelui Bunaciu.

În acel moment, fratele Mara, ţinând cont de propunerea fratelui Sărac a cerut Consiliului să dea un vot de încredere pentru slujirea mea ca Director al Seminarului. Spre surprinderea mea, în afara fratelui Sărac, toţi membrii Comitetului Uniunii, atât cei  din Comitetul vechi cât şi cei din Comitetul nou mi-au acordat încrederea pentru activitatea mea ca Director al Seminarului. Ca urmare a votului concluzia a fost următoarea: fratele Bunaciu rămâne ca Director al Seminarului iar seminaristii, dacă vor să mai rămână în Seminar, işi vor cere iertare în scris de la fratele Bunaciu ca Director al Seminarului. Totodată vor promite ca în viitor se vor supune disciplinei din şcoală”. Rezoluţia a fost votată de Comitetul Uniunii după care vi s-a transmis şi vouă iar eu am plecat la stupi deoarece urma sezonul de cules la salcâm. După două zile petrecute în pădurea de salcâmi m-am întors acasă unde soţia m-a anunţat că toţi seminariştii au semnat cererea de iertare şi astfel au reînceput cursurile la Seminar.

Eu am mulţumit lui Dumnezeu că deşi împotrivirea voastră a fost dură, Duhul Domnului a biruit în final. Astfel s-a încheiat un capitol ruşinos din viaţa Seminarului. Aşa cum am afirmat anterior starea a fost provocată, după opinia mea, de fratele Iosif Ţon chiar la orele de părtăşie pe care le ţinea cu cei “cinci mari”. Nu am aflat niciodată dacă şi ce tratative a dus conducerea Uniunii cu voi ca să semnaţi acea cerere de iertare pe baza careia toţi aţi rămas seminarişti şi aţi terminat cu bine anul III. Probabil că totul s-a petrecut în cele două zile pe care le-am petrecut la stupi în pădurea de salcâmi înfloriţi.

Ce pot afirma înaintea Domnului este că Departamentul Cultelor nu s-a amestecut cu nimic în rezolvarea acestei greve. Nu mi s-a cerut nici mie ca Director si nici lui Mara ca Preşedinte să luăm măsuri represive împotriva ta sau a altui seminarist. Ni se spunea doar atât: “este problema voastră internă, rezolvaţi-o cum doriţi, cum credeţi că este statutar şi în conformitate cu mărturisirea voastră de credinţă”.

După încheierea grevei toţi aţi fost înscrişi în anul II şi toţi aţi termnat anul III. Deoarece memorial vostru prin care solicitaţi ca Iosif Ţon să vă fie profesor Seminarului şi Uniunii, Departamentului Cultelor nu s-a amestecat cu acea ocazie.

În anul IV nu a mai fost înscris Dimitrie Ianculovici pentru că nu a mai primit recomandarea din partea Comunităţii Timişoara de care aparţinea. Motivul pentru retragerea recomandării a fost că la întoarcerea din practica misionară (în care a predicat Evanghelia) a întâlnit-o pe soţia sa în tramvai, venind de la serviciu. Deoarece sora avea capul descoperit fiind vară şi cald când au ajuns acasă el a luat o bâtă şi a bătut-o zdravăn. Ea s-a plâns de gestul său fratilor din conducerea comunităţii: Băleanu şi Trifu. Aceştia au pus problema în faţa Comitetului Comunităţii care a retras recomandarea fratelui Ianculovici pentru a mai urma Seminarul. Fraţii din comunitate au considerat că este de neconceput ca la întoarcerea de la predicarea Evangheliei un predicator să facă un asemenea gest.

Tot în anul IV nu a mai fost înscris nici Prejban. Acesta era foarte slab la carte şi la predicare. Bisericile erau nemultumite de prestaţia lui şi atunci comunitatea de care aparţinea i-a propus să ia un cerc de biserici mai mici din jurul Haţegului pe care să le păstorească. Dacă acele biserici urmau să fie mulţumite de prestaţia şi-l vor angaja ca păstor el se putea întoarce la Seminar după doi ani ca să termine anul IV. El nu a acceptat această propunere a Comunităţii de care aparţinea.

Atât el cât şi Ianculovici au scris la Radio Europa Libera că Directorul Seminarului Baptist din Bucureşti i-a dat afară din Seminar pentru că au luptat pentru drepturile omului. Acest post de radio m-a prelucrat în câteva emisiuni. Am răspuns la această învinuire nedreaptă şi am relatat faptele petrecute cu cei doi. Postul de radio Europa Libera m-a prelucrat din nou într-o altă emisiune fără ca să prezinte şi punctul meu de vedere. Nu mi-a mai rămas decât să rabd, să tac şi să merg înainte fără ca să mai răspund învinuirilor Europei Libere.

Când ai terminat tu anul IV, Departamentul Cultelor a anunţat Uniunea Baptistă că ţie nu-ţi va da recunoaşterea de păstor. Mie mi-a spus fratele Bărbătei, care era Secretarul general al Uniunii, că în zilele de încheiere a cursurilor la Seminar a venit un inspector de la Departamentul Cultelor si a stat de vorba cu tine în curtea Seminarului. În urma acelei discuţii cu tine cred eu că Departamentul Cultelor a refuzat să îţi dea recunoaşterea ca păstor, probabil pe baza referatului acelui inspector. Nu ştiu dacă la data la care tu ai terminat Seminarul aveai sau nu depusă deja cererea de emigrare.

Frate scump, aşa s-au derulat lucrurile care s-au întâmplat la Seminar în timpul acela. Este de datoria noastră să spunem şi să scriem adevărul pentru că un neadevăr scris şi necombătut ajunge să fie crezut ca adevăr şi este păcat să ne construim viaţa pe neadevăruri.

Aş putea să îţi scriu mai multe în legătură cu modul în care ai prezentat tu problemele cu care am fost confruntaţi în timpul regimului comunist şi a atitudinii pe care am avut-o în acele împrejurări grele şi vitrege pentru Evanghelie. Tu împarţi oamenii care au slujit în acea vreme în colaboraţionişti şi contestatari. Eu am preferat să îi consider pe unii păstori care şi-au văzut de Evanghelie mulţumind Domnului că pot să predice Evanghelia într-un regim ostil acesteia. Pe ceilalţi i-am numit de obicei “ţonişti”, înţelegând prin aceasta oameni cu scopuri nemărturisite principalul dintre acesta fiind să plece în S.U..A.. Se pare că am avut dreptate deoarece toţi protestatarii, apărători ai drepturilor voastre de atunci sunt acum în S.U.A. împreună cu copiii lor şi nepoţii lor dintre care unii nici nu mai vorbesc bine româneşte. A rămas în ţară unul singur Vasile Taloş care se pare că nu a fost acceptat de o biserică din S.U.A. la care a candidat ca pastor când era încă Preşedintele Uniunii Baptiste. Copii lui şi nepoţii lui sunt însă tot în S.U.A..

Eu am făcut tot ce s-a putut face pentru a realiza cât mai multe lucruri pentru bisericile din România. Astăzi eu sunt tot în România împreună cu copilul meu care este implicat tot în lucrarea de slujire a bisericilor baptiste şi cu nepotul meu care cântă în orchestra bisericii din Ferentari aşa cum cânta tatăl său la vârsta lui. O evaluare făcută numai din acest punct de vedere şi luând în considerare evenimentele cu care am fost confruntaţi dezvăluie că se pare că cei care am fost numiţi “colaboraţionişti” am avut în cele din urmă dreptate sau măcare stabilitate în slujirea bisericilor din România.

Îmi amintesc că în anul 1975 (aproximativ) au venit pe la mine la Seminar “cei cinci mari” şi mi-au spus următoarele: “îţi mai dăm o şansă ca să vii cu noi”! Eu le-am raspuns indignat: “voi să-mi daţi mie o şansă?”. Mărturisesc că în acel moment s-a ridicat în mine un sentiment asemănător cu cel avut de scriitorul Scripturii când a scris: „în numele Domnului îi tai în bucăţi“!

Au trecut acum 60 de ani de la data de 15 noiembrie 1947 când am intrat pe porţile Seminarului din Bucureşti ca seminarist. Sunt convins că mult nu voi mai rămâne dar încă n-am ieşit… Chiar şi anul acesta am predat trei ore pe săptămână cursul: “Explicarea Doctrinelor Biblice” volum pe care l-am tipărit în 2500 de exemplare în anul 2000.  De aceea nu pot decât să nu zic şi eu, parafrazând textul Scripturii: “să spună Israel; de n-ar fi fost Domnul de partea noastră când s-au ridicat “ţoniştii” împotriva noastră… ce s-ar fi ales de mine”!

Al tău frate iubitor în Hristos şi în acelaşi timp slujitor al adevărului.

Prof. dr. Ioan Bunaciu                                               Bucureşti, 19 octombrie 2007