Regimul comunist şi cultele religioase

(extrase din „Raportul final al Comisiei prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania”, de Sorin Iliesiu, în octombrie 2005, text actulizat în ianuarie 2006. (Supliment, „Revista 22”, nr. 188, 21 martie 2006). Textul reprezintă în cea mai mare parte un rezumat concis al materialului documentar elaborat vreme de peste 12 ani de către Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Fundaţiei Academia Civică/Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. Material publicat la: http://www.scribd.com/doc/129408/CAPITOLUL-III)

(Puteti citi intreg raportul la: http://roboam.com – rubrica „recomandam”)

Studierea raporturilor dintre Biserică şi Stat în perioada postbelică şi a dimensiunilor represiunii îndreptate împotriva clerului este o întreprindere dificilă, având în vedere numeroasele obstacole cu care se confruntă cercetătorul în tentativa de a ajunge la documentele relevante. În general, arhivele ecleziastice au rămas inaccesibile pentru istoricii de rând, iar Arhiva Secretariatului de Stat pentru Culte s-a deschis abia recent pentru un număr mai semnificativ de cercetători. Însă pentru a surprinde cadrul în care au evoluat Bisericile din România după 1945 este aproape obligatorie şi analiza izvoarelor edite, mai ales a principalelor acte normative care au reglementat organizarea şi funcţionarea cultelor religioase. Multe din abuzurile îndreptate împotriva clerului au avut o bază legală, iar represiunea a fost în unele cazuri facilitată de modificarea componenţei adunărilor ecleziastice, operată în urma schimbării legilor adoptate în perioada interbelică.

Bazându-ne pe documente din Arhiva Secretariatului de Stat pentru Culte (ASSC), care înmagazinează o bună parte din rezultatele muncii împuterniciţilor, regulamente şi o parte din caracterizările acestor funcţionari, interviuri cu persoane care au funcţionat în aparatul Ministerului, am încercat să oferim o imagine de ansamblu a mecanismului de funcţionare a acestui departament şi să construim profilul împuternicitului de culte în relaţia sa cu cultele religioase.

La începutul anilor 1950 se structurează acest profil al funcţiei, reacţia cultelor faţă de această intruziune începe să prindă contur, mecanismele de negociere, de răspuns şi de protecţie se manifestă. Pe lângă o posibilă caracterizare a potenţialului candidat pentru o astfel de funcţie în aparatul administrativ al statului (cu exemple ale activităţii de control, supraveghere, autoritate impusă, pedepsire), am zăbovit şi asupra atribuţiilor împuternicitului şi a răspunsului cultelor religioase.

Modificarea legislaţiei privitoare la cler Într-o primă fază, aceea de tranziţie către un regim totalitar (1944-1948), fie că a fost vorba de Gheorghe Gheorghiu-Dej, Vasile Luca, Emil Bodnăraş, Petru Groza, Petre Constantinescu-Iaşi, cu toţii au avut un rol însemnat în numirea şi ascensiunea unor responsabili cu politica religioasă, prelaţi, conducători de asociaţii preoţeşti şi a altor elemente supuse sau percepute ca docile.

Însă simpla numire în aceste demnităţi administrative şi ecleziastice a unor persoane de încredere n-ar fi putut contribui la subordonarea Bisericii dacă nu ar fi fost însoţită, începând chiar din momentul martie 1945, de un întreg eşafodaj legislativ care să servească interesele conducerii PCR în domeniul relaţiilor dintre stat şi culte.
Încă din toamna anului 1944, în contextul declanşării artificiale a unei crize politice, sub pretextul epurării instituţiilor de fascişti, sa ajuns la adoptarea unor acte normative de epurare prin care se înfiinţau comisii de verificare a instituţiilor ecleziastice (clericii diferitelor culte erau asimilaţi funcţionarilor, fiind salarizaţi de la bugetul de stat). La 8 octombrie 1944 a intrat în vigoare Legea nr. 486 privitoare la purificarea administraţiilor publice, prin care funcţionarii statului puteau fi licenţiaţi din serviciu în cazul în care au avut o atitudine abuzivă ori o ţinută nedemnă, s-au pus sub orice formă în slujba unor interese străine şi au militat în vreo organizaţie politică sau paramilitară: legionară, fascistă sau hitleristă, sau au servit scopurile unor organizaţii dictatoriale.

Cu toate acestea, în anii 1945-1947 consultările dintre ierarhia ortodoxă şi Ministerul Cultelor în probleme de revizuire a legislaţiei bisericeşti nu s-au desfăşurat în cele mai bune condiţii, vădind mefienţa prelaţilor faţă de interlocutorii care se transformaseră în instrumente în mâna Partidului Comunist. Tocmai din acest motiv, începând din 1948, un obiectiv important al Ministerului Cultelor a fost înlocuirea vechilor statute de organizare ale cultelor religioase, precum şi abrogarea Legii Cultelor din 1928. În prima parte a anului 1948 s-au adus câteva amendamente la această lege care stabileau atribuţiile Prezidiumului RPR; în plus, jurământul prelaţilor era făcut faţă de noua „republică populară”. La 2 martie 1948, Legea Cultelor era iarăşi modificată, iar noul art. 18 prevedea că „toate cultele sunt datoare a face servicii religioase atât la solemnităţile naţionale prevăzute prin legi sau jurnale ale Consiliului de Miniştri, cât şi la cele ocazionale, comunicate prin Ministerul Cultelor”; atât arhiereii, cât şi preoţii erau obligaţi ca, la intrarea în funcţiune, să jure „a fi credincioşi poporului şi de a apăra RPR împotriva duşmanilor din afară şi dinăuntru”.

Decretul nr. 177 pleca de la prezumţia de vinovăţie a tuturor cultelor, căci, deşi garanta formal libertatea de conştiinţă şi libertatea religioasă pe tot cuprinsul RPR, stipula la art. 6 următoarele: „cultele religioase sunt libere să se organizeze şi pot funcţiona liber dacă practicile şi ritualul lor nu sunt contrare Constituţiei, securităţii sau ordinii publice şi bunelor moravuri”. Astfel, prin noul decret, statul prelua în întregime conducerea problemelor ecleziastice, iar Ministerul Cultelor era mai mult decât un for de supraveghere şi control.

Legea Cultelor a fost completată de Decretul nr. 178 pentru organizarea Ministerului Cultelor, edictat tot la 4 august 1948. Actul normativ proclama Ministerul Cultelor drept „serviciu public prin care statul îşi exercită dreptul de supraveghere şi control pentru a garanta folosinţa şi exerciţiul libertăţii conştiinţei şi libertăţii religioase”. Legea de organizare a Ministerului Cultelor enumera şi atribuţiile Departamentului, între acestea: supravegherea şi controlul asupra tuturor cultelor religioase şi asupra aşezămintelor lor, dreptul de a avea delegaţi speciali pe lângă organele centrale sau pe lângă instituţiile şi aşezămintele cultelor religioase, precum şi dreptul de a suspenda sau anula orice hotărâri sau măsuri de ordin administrativ-bisericesc, cultural, educativ, filantropic sau fundaţional, care ar contraveni statutelor de organizare ale cultului sau actelor de fundaţie, ordinii publice, legilor de administraţie şi siguranţă generală a statului, cu privire la asociaţiile sau fundaţiile de drept privat168.

Acest act normativ a fost înlocuit în februarie 1949 cu o altă lege de organizare, care nu a adus însă modificări esenţiale. Mecanisme de opresiune şi control. Împuternicitul de culte Împuterniciţii pentru culte din teritoriu apar în legea de organizare a Ministerului Cultelor cu denumirea de „delegaţi speciali”. Începând cu a doua jumătate a anului 1948, aceşti funcţionari, la fel ca şi ceilalţi angajaţi, nu mai depind atât de ministrul titular al departamentului sau de primul ministru, cât de conducerea PMR, de Comitetul Central al Partidului. Procesul-verbal al şedinţei Secretariatului CC al PMR din 25 noiembrie 1948 indică destul de clar noua subordonare, căci în discursul său Gh. Gheorghiu-Dej propunea formarea pe linie de partid, la Ministerul Cultelor, a unui organ care să se ocupe zi de zi de manifestările din sânul clerului şi să aibă permanent legătura cu Secretariatul.

„În fiecare judeţ să fie cineva care să ştie ce se întâmplă în biserici şi să poată informa partidul” – conchidea Dej.

Ministerul Cultelor era subordonat CC al PMR, mai precis Secţiei Administrativ-Politice, iar primul ministru Petru Groza avea să joace mai degrabă un rol secundar în planificarea poziţiei regimului faţă de diferitele culte. În conversaţii despre perioada comunistă cu preoţi, pastori, funcţionari ai bisericii sau chiar credincioşi apropiaţi de administraţia parohiilor de care aparţineau, apare frecvent figura împuternicitului de culte. Personajul este în centrul majorităţii situaţiilor conflictuale pe care parohia sau deserventul de culte le-a experimentat. Pentru unii figura împuternicitului este strict legată de pedepsirea lor, pentru alţii – de şicanele inevitabile prin care a trecut un deservent de culte în perioada comunistă.

Împuternicitul nu e un simplu funcţionar comunist, ci un individ cu o autoritate extinsă asupra domeniului pe care-l administrează, cel al cultelor. Concept transferat din experienţa sovietică în cadrul politicii de supraveghere şi control asupra cultelor religioase, împuternicitul este în ambele cazuri ultima verigă a legăturii dintre statul comunist şi cultele religioase, personajul responsabil cu implementarea politicii guvernului, primul, şi în majoritatea cazurilor singurul reprezentant al statului, cu care deserventul îşi „negociază” poziţia.

Intervenţia acestuia, deseori brutală, în viaţa cultului se bazează pe un set de regulamente şi de libertăţi pe care acest funcţionar le primeşte direct de la centru, de la ministerul specializat şi, în multe cazuri, de la Securitate, al cărei subordonat chiar este în dese rânduri. Şocul pe care, putem presupune, l-a avut această intervenţie agresivă a statului în viaţa cultului, se manifestă în cele mai variate forme şi se păstrează până la finalul perioadei comuniste.

Deţinerea controlului

Atunci când descrie regimul comunist, Djilas vorbeşte despre câteva dintre paradoxurile sale. În general venirea la putere a unei clase, strat de societate sau partid este considerată ca evenimentul final ce rezultă din formarea şi dezvoltarea acestui grup. În cazul instaurării regimului comunist, această clasă a fost formată abia după schimbarea regimului. Din această situaţie paradoxală rezultă multe din problemele pe care le întâmpină autorităţile în perioada de început. Lipsa aparatului birocratic şi a specialiştior fideli cerinţelor noului regim şi dogmei impuse de acesta, specialişti care să realizeze tranziţia de la un sistem la celălalt, face ca, într-o primă fază, acesta să fie funcţional doar cu ajutorul forţei şi, mai rar, al compromisului. Pentru rezolvarea situaţiei cultelor funcţionează la nivel central un Minister care, conform acestui paradox al instaurarii regimului comunist, este servit de un aparat tehnic (funcţionari, inspectori) moştenit dintr-o perioadă anterioară sau de un personal care funcţionează după un model anterior. Ministerul angrena în 1956, când a fost restructurat şi transformat în Departament al Cultelor în cadrul Ministerului de Interne, 342 de posturi, avea 4 direcţii şi 10 servicii. Dintre cei 342 de angajaţi, 198 erau inspectori teritoriali (împuterniciţi). După restructurări repetate, în 1968, Departamentul rămăsese cu 185 posturi, din care 73 de inspectori teritoriali, iar după 1970 cu 136 posturi, dintre care 42 de inspectori teritoriali. Reducerea înseamnă în cazul Ministerului/Departamentului Cultelor nu doar eficientizarea muncii acestora şi rutinizarea activităţii lor, ci şi împărţirea de atribuţii cu Securitatea.

Organizarea acestei instituţii a statului este piramidală şi se extinde, odată cu stabilizarea regimului, până la un nivel local din ce în ce mai mic.

La baza acestui mecanism stă aşa numitul „împuternicit de culte”, preluat după modelul sovietic, asigurând practic legătura între stat şi culte la nivel local. Prin împuternicit politica şi cerinţele statului ajung în teritoriu la deserventul obişnuit şi tot prin el se obţin informările despre activitatea cultelor pe baza cărora se trece la alcătuirea sau reformularea politicii regimului şi informările care asigură controlul cultelor la nivel de teritoriu.

Împuternicitul de culte este un personaj ce reprezintă statul comunist şi care recurge la imixtiuni frecvente în viaţa cultelor pe care le supraveghează şi controlează. Activitatea sa se centrează pe transmiterea cerinţelor şi regulamentelor centrului, dar şi pe supravegherea implementării lor. Este cel care culege informaţiile statistice pentru centru, cel care este chemat ca mediator în conflictele dintre culte, cel ce pedepseşte sau recompensează sau cel care propune pedeapsa sau recompensa pentru nivelul ierarhic superior. Impactul pe care l-a avut în viaţa cultelor din Romania comunistă a fost extrem. De la poziţiile oficiale ale Bisericilor împotriva aparatului împuternicitului şi până la plângerile individuale ale deservenţilor de culte avem reacţii care vorbesc despre tensiunile existente între cele două părţi. În distribuţia împuterniciţilor întâlnim o ierarhie clar stabilită. Îi găsim astfel pe împuterniciţi ataşaţi fiecărei administraţii regionale şi raionale. În cadrul acestei administraţii împuternicitul nu este integrat, el raportându-se direct la centru – Ministerul Cultelor. Există cazuri când aceşti funcţionari intră în conflict cu organele locale tocmai din cauza acestei dualităţi administrative şi a ieşirii lor de sub controlul administraţiei locale. Într-o primă fază de tranziţie, care se extinde până în 1952, în această activitate cu un anumit specific sunt angrenate persoane care într-un fel altul sunt legate de viaţa cultelor (foşti preoţi, clerici caterisiţi, studenţi la Teologie, chiar şi preoţi care odată cu încetarea mandatului lor se întorc în rândul deservenţilor). Documentele de arhivă surprind înlocuirea primei generaţii de împuterniciţi, în special a celor regionali, care coordonează activitatea împuterniciţilor raionali. În general, persoanele care au ocupat iniţial aceste posturi erau legate într-un fel sau altul cu Biserica, în multe cazuri având probabil chiar o pregătire teologică sau o încadrare în rândul deservenţilor de cult. În locul lor sunt aduse cadre comuniste, ataşate regimului, dar cu o pregătire care le permite nu doar să impună deservenţilor şi ierarhiei directive de la centru, ci şi să analizeze anumite situaţii, să discearnă importanţa acestora, să rezolve multe dintre ele fără a apela la ajutorul Ministerului sau al administraţiei locale, să decidă asupra posibilităţii aplicării unei directive centrale.

În cazul împuterniciţilor raionali, procesul de selecţie nu este revelat de documentele de arhivă. Se poate observa însă un anume tip de funcţionar cu educaţie sumară, care este un executant al cererilor venite de la centru. Răspunsul lui la solicitările funcţiei este în majoritatea cazurilor filtrat în informările trimise la centru de către împuternicitul regional, superiorul direct. Este însă interesant că, în executarea cererilor venite de la centru, împuternicitul raional nu ezită să implice destul de des organele statului – în special miliţia – şi să uzeze de forţă, impunându-se în faţa credincioşilor şi deservenţilor de culte. Este de presupus că multe dintre aceste acte de violenţă rămân nesancţionate de centru pentru că rămân necunoscute. Împuternicitul este deci mai puţin un negociator, cum se întâmpla deseori până la această dată şi mai mult un funcţionar care impune, de multe ori prin forţă, cerinţele venite de la centru. Odată învestit cu autoritate, reprezentantul Ministerului poate să o folosească şi pentru uz personal. Există multe cazuri de corupţie în rândul funcţionarilor la nivel local, dar şi central. Sunt cazuri de vânzări de funcţii ierarhice, se ajunge la o coabitare între victimă şi torţionar prin rodarea unui sistem de beneficii (mese la mănăstiri, daruri în bani sau în natură pentru mici servicii oferite – scrisoare de bună purtare pentru a-ţi înscrie copilul la facultate etc).

Atribuţiile de control

Iniţial în relaţia pe care statul a avut-o cu Biserica au apărut trei tipuri de rezolvare a problemei cultelor şi a religiei. Acestea sunt descrise într-un studiu al Direcţiei de Studii din Ministerul Cultelor despre problema monahismului. Făcând un transfer, aceasta politică a statului în cazul monahismului ortodox şi romano-catolic se pliază pe poziţia pe care autorităţile au avut-o în rezolvarea relaţiei cu cultele religioase.

Documentul prezintă cele trei posibilităţi pe care le are statul în rezolvarea problemei monahale şi, extinzând, asupra problemei cultelor religioase în general. Specialistul care redactează acest document de politică a statului este extrem de realist în legătură cu posibilităţile pe care le are statul. Este familiar cu situaţia sovietică şi astfel oferă nu doar propunerile, ci şi o scurtă caracterizare a gradului de implementare.

1. Astfel, statul comunist are la dispoziţie opţiunea unei coabitări cu fenomenul monastic, non-intervenţia în chestiunea mănăstirilor lăsând rezolvarea potenţialelor probleme în seama timpului. Odată cu modernizarea statului, misticismul şi, într-un final, religia ar dispărea pe cale naturală. Aceasta primă opţiune nu este niciodată luată în serios. Cei care concep astfel de propuneri nu sunt nişte idealişti şi iau în considerare un model sovietic preexistent.

2. O altă opţiune, radicală, este cea a desfiinţării acestor lăcaşuri de cult, a interzicerii practicării cultului, dar care nu este luată serios în considerare din cauza extremismului său şi opoziţiei pe care o astfel de măsură a statului ar putea-o trezi în rândul populaţiei.

3. Rămâne astfel soluţia infiltrării în interiorul cultului şi a subminării acestuia, a îngrădirii prin regulamente care să fie transformate în obligaţii ce să ducă, în opinia celui care propune soluţia, la o descreştere treptată a influenţei religiei în instanţa ei instituţională în societatea care pe parcurs ar fi educată după principii opuse celor religioase. Este un principiu intervenţionist care îmbina compromisul (acceptarea funcţionarii cultelor religioase) cu o permanentă imixtiune în activitatea, organizarea şi funcţionarea cultului respectiv. Există astfel, urmând acest principiu, câteva categorii de probleme asupra cărora Ministerul Cultelor, prin împuterniciţi, îşi îndreaptă activitatea de supraveghere şi control. Una dintre cele mai vizibile este problema prozelitismului, cu variantele sale – misionarismul şi catehizarea. Asupra ei se stăruie şi datorită faptului că este o activitate constantă a cultelor religioase şi, dacă o reacţiune politică este uşor de înăbuşit şi pedepsit, o astfel de acţiune din partea cultelor, mascată în activitatea obişnuită a cultului şi făcută la nivelul întregii ţări, este aproape imposibil de urmărit. Împuternicitul de culte trebuie să fie atent ce este considerat un serviciu divin comun şi ce poate fi etichetat ca prozelitism. Articolul 2 din Legea Cultelor se referă strict la această activitate: „Ura confesională manifestată prin acte, care stânjenesc liberul exerciţiu al unui cult religios recunoscut, constituie un delict care se pedepseşte conform legii”. În fapt, prin această reglementare se încearcă nu protejarea de acţiunile prozelite ale altor culte, de „furtul de credincioşi”, ci îngrădirea unei acţiuni care duce direct la mărirea numărului de credincioşi. Cea mai importantă acţiune „prozelită” era însă dusă de statul comunist care dorea scoaterea cetăţenilor de sub influenţa religiei, indiferent sub ce formă se afla aceasta. Chiar şi prozelitismul care există este în mare parte controlat şi în unele cazuri chiar orchestrat de către stat.

Una din cele mai mari acţiuni prozelite a fost „revenirea greco-catolicilor” la Biserica Ortodoxă, acţiune aflată direct sub organizarea şi autoritatea statului. Un alt exemplu îl reprezintă cazul neoprotestant. Recunoaşterea celor patru Biserici neoprotestante de către statul comunist poate fi încadrată în această acţiune de a controla numărul de credincioşi. Permiţând cultelor neoprotestante să existe în limitele legii statul comunist îşi asigura un permanent element de şantaj pentru cultele tradiţionale. În fapt, aceste două acţiuni prin care statul intervine brutal în viaţa cultelor se soldează cu extrem de multe probleme pentru administraţia Ministerului Cultelor. De la sfârşitul lui 1948 se intentifică supravegherea acţiunilor încadrate sub titulatura de prozelitism.

Cultele vizate sunt în special cel romano-catolic şi cele neoprotestante. Supravegherea Bisericii Romano-Catolice decurgea din acţiunea constantă a slujitorilor acestei Biserici de a integra credincioşii greco-catolici care refuzau să „revină” la Biserica Ortodoxă. Împuterniciţii erau rugaţi să monitorizeze constant localităţile unde exista populaţie care aparţinuse Bisericii Greco-Catolice. Credincioşii erau urmăriţi la ce biserică participă la serviciul religios, dacă au contacte cu foşti preoţi greco-catolici nereveniţi sau cu preoţi romano-catolici. Împuterniciţilor li se cereau statistici cuprinzătoare despre vârsta, starea socială, meseria, atitudinea faţă de noul regim, date care să ofere Ministerului o imagine globală a fenomenului. Unele informaţii surprind o realitate greco-catolică pe care discursul oficial al Bisericii Ortodoxe Române şi al Ministerului o ascund permanent. Astfel, într-un document referitor la problema grecocatolică se menţionează că: „dacă, la început, acţiunea nereveniţilor părea că se limitează la cercuri restrânse de intelectuali sau în genere, de mici burghezi, în urmă s-a constatat că ea s-a extins, prinzând din ce în ce mai mult şi mediul rural. În unele localităţi, paralel cu frecventarea bisericii romano-catolice, se semnalează şi reacţiunea unor asociaţii religioase şi practicarea unor rituri tipic catolice (marianele, rozariul), atât în rândul credincioşilor vârstnici, cât şi în rândurile tineretului.

Din materialul cules de pe teren rezultă că asemenea orientare spre romano-catolicism, în loc de a se reduce, este în plină creştere, fiind privită cu multă îngrijorare de toate elementele reacţionare din clasele răsturnate indiferent de credinţa lor religioasă”. Intervenţia Ministerului se bazează pe aceste informaţii din teren. În 1953 împuterniciţii primesc în însărcinare supravegherea şi controlul Bisericii RomanoCatolice, aflată până atunci sub monitorizarea directă a centrului. Se considera că „datorită antrenării împuterniciţilor în această problemă, Ministerul are acum posibilitatea să cunoască mai bine care sunt problemele mai grave, ce mijloace folosesc elementele duşmănoase, care le sunt punctele de sprijin la diferite parohii etc. În această privinţă împuterniciţii vor reuşi să restrângă toate acestea”.

În cazul neoprotestanţilor situaţia se prezintă diferit. Activitatea acestor culte se centrează pe prozelitism. Numărul lor este nesemnificativ la sfârşitul anilor 1940, acesta fiind un alt motiv pentru care ei au primit autorizaţia de funcţionare din partea noului regim.

Pe parcursul câtorva ani problema neoprotestantă va deveni una presantă pentru împuternicitul de la nivel local. Volatilitatea neoprotestanţilor, lipsa unui centru – la care să se facă apel în caz de probleme şi care să fie constrâns, cum sunt în general centrele ierarhice ale celorlalte culte, sau infiltrat cu elemente fidele regimului – toate acestea transformă acţiunea de supraveghere într-o operaţiune extrem de minuţioasă, dar rareori coerentă. Realitatea locală prezintă problema confesiunilor neoprotestante ca pe una dintre cele mai ardente, activitatea împuternicitului fiind îndreptată preponderent către aceste culte.

„Un alt fenomen caracteristic cultelor neoprotestante este prozelitismul, care la penticostali se practică cu multă intensitate, dând naştere la o tensiune interconfesională. Astfel, în ultimul timp, în regiunea Oradea, numărul lor a sporit cu cca 1100 de membri, înfiinţând 4 noi comunităţi, fără a cere în prealabil aprobarea Ministerului, aşa cum prevede Legea Cultelor. Cazuri de prozelitism au mai fost semnalate şi în regiunile Timişoara, Bacău, Cluj şi Bucureşti în care scop organizează adunări cu credincioşii din mai multe localităţi” – se preciza într-o notă informativă cu privire la manifestările şi atitudinea unor credincioşi şi deservenţi neoprotestanţi.

Verificarea şi supravegherea acestor culte este înlesnită de sprijinul primit de la Bisericile în detrimentul cărora neoprotestanţii făceau acţiunile prozelite. Pentru culte funcţiona un sistem de verificare care se baza pe copierea măsurilor ce produc rezultate pozitive în viaţa unui cult. Astfel, în problema prozelitismulului descoperim implementarea metodelor neoprotestante de prozelitism la Biserici „tradiţionale”, ca cea Ortodoxă sau cele vechi protestante.

Activitatea catehetică a Bisericii Ortodoxe este o replică fidelă a activităţii catehetice a Bisericii Romano-Catolice care, prin cateheză, suplinea desfiinţarea şcolilor confesionale. Pe lângă aceste metode de contracarare a acţiunilor prozelite, unele culte foloseau relaţia lor cu statul pentru a opri aceste acţiuni; în unele cazuri se verifica sprijinul bazat pe afinitate pe care reprezentantul statului îl oferă unui cult sau altuia. Împuterniciţii foloseau aceste sincope pentru a controla activitatea prozelită.

Atribuţiile împuternicitului

Un împuternicit la culte era o persoană extrem de solicitată. În special în zonele în care se întâlnesc un număr mare de culte recunoscute şi nerecunoscute de regimul comunist. Legătura pe care acesta o stabileşte între Minister şi culte necesită implicarea sa în activitatea cultului. Pentru a putea verifica, supraveghea, controla, impune măsurile şi regulamentele stabilite la centru pentru funcţionarea cultului, pentru a putea informa Ministerul asupra numărului, acţiunilor suspecte sau din contră asupra acţiunilor prin care deservenţi ai cultelor sprijină regimul, pentru a putea da sugestii asupra rezolvării unor probleme sau chiar pentru a rezolva situaţii conflictuale, împuternicitul trebuie să fie familiar cu organizarea, structura, administrarea, ierarhia cultului. El trebuie să îşi infiltreze oameni în structura de conducere a cultului sau să-i folosească în mod adecvat pe cei existenţi, trebuie să speculeze orice tensiune existentă între deservenţi, între aceştia şi ierarhie, între credincioşi şi deservenţi. O atenţie sporită trebuie să fie direcţionată spre modalităţile de premiere a loialităţii şi de pedepsire a opoziţiei. Pentru aceasta, împuternicitul este obligat – de la începutul anilor 1950 acest lucru este chiar reglementat de către Minister – să participe la acţiunile cultelor: conferinţe interconfesionale, conferinţe în sprijinul luptei pentru pace, conferinţe ale protopopilor şi preoţilor, adunări ecleziastice, servicii divine, întâlniri ale ierarhilor cu vizitatori din străinătate. Împuternicitul trebuie să ştie de la numărul preoţilor salarizaţi din bugetul statului până la numărul şi numele cărţilor aflate în bibliotecile parohiale.

Împuterniciţii sunt cei care fac legătura între reprezentanţii cultelor şi autorităţile locale, destule fiind cazurile în care acestea din urmă, nedorind compromiterea lor doctrinară, nu se afişează alături de reprezentanţii cultelor şi refuză invitaţiile acestora la diverse ocazii. Împuterniciţii chiar se văd nevoiţi să explice nu doar rolul important pe care cultele l-ar putea avea în diverse acţiuni sociale şi culturale (problema lucrărilor agricole, susţinerea Constituţiei, lupta pentru pace sau ajutorul pe care îl dau la integrarea benevolă a tuturor credincioşilor în noua orânduire, problema naţionalizării sau a colectivizării), dar chiar importanţa funcţiei pe care o ocupă.

Răspunzând direct doar în faţa Ministerului, împuterniciţii sunt adeseori în afara sferei de control a aparatului administrativ local, relaţiile dintre aceştia şi organele locale fiind nu de puţine ori problematice189. Până acum atribuţiile descrise sunt acelea ale unui intermediar între stat şi instituţiile religioase. Dar aici apare problema autorităţii împuternicitului, a statutul său: el poate face propuneri, poate, împreună cu autorităţile locale să intervină acolo unde crede că este cazul – cu siguranţă că în mare parte se respectă nişte reguli şi cerinţe ale Ministerului, însă mulţi o fac şi pe cont propriu. Ministerul se întemeiază în dezvoltarea politicii sale pe informările şi sugestiile date de către împuternicit; sunt cazuri care sunt lăsate la latitudinea acestuia, iar centrul intervine la celelalte ministere pentru a-i lăsa împuternicitului mână liberă în rezolvarea problemelor din teritoriu. Împuternicitul ştie cine colaborează, unde trebuie depusă presiune pentru a forţa o colaborare; el intervine în anturajul ierarhilor pentru a cunoaşte intenţiile acestora, uzează de tehnici de intimidare sau de recompensă pentru a-şi duce la bun sfârşit treaba.

În ultimii ani ai regimului cultele religioase erau controlate până la cel mai nesemnificativ nivel: politica de cadre a acestora, numirile, transferurile, înaintările în rang erau aproape în întregime decise de funcţionarii Departamentului din teritoriu. Aceştia, în colaborare cu anumite persoane situate în poziţii de decizie sau care aveau o perspectivă asupra cultului (consilierii) şi formării de personal (spre exemplu secretarii Institutelor teologice), au influenţat decisiv modul în care s-au hotărât mişcările de personal în cadrul Bisericii în conformitate cu necesităţile statului comunist şi, în multe cazuri, în conformitate cu propriile dorinţe.

În majoritatea cazurilor amestecul împuterniciţilor în viaţa de cult este vizibil. De exemplu, în cazul alegerilor consiliilor eparhiale, aceştia sunt prezenţi „la stabilirea listelor, potrivit instrucţiunilor date de Minister… Ministerul este organismul care aprobă candidatura şi alegerea oricărei persoane din conducerea cultului iar aceasta se făcea pe baza rapoartelor primite de la împuterniciţii din teritoriu. Activitatea acestor funcţionari este dirijată în multe cazuri de două centre decizionale, Ministerul Cultelor şi Securitatea, din aparatul căreia fac parte o mare parte din împuterniciţi. Sarcinile împuterniciţilor sunt atent dirijate de centru prin circulare şi cereri.

Acţiunea cultelor de protejare şi răspuns

Ţinând cont de numărul uriaş de atribuţii pe care împuternicitul le are în teritoriu şi de modul în care Ministerul este dependent de informaţiile şi cunoştinţele pe care le dezvoltă acest personaj este mai puţin surprinzător că acesta primeşte în multe cazuri mână liberă pentru a rezolva problemele care se ivesc în relaţia dintre stat şi culte.

Deşi multe din acţiunile întreprinse de împuternicit sunt coordonate de la centru prin cereri diverse, politica Ministerului se bazează aproape exclusiv pe aportul informaţional venit din teritoriu. Astfel autoritatea împuternicitului creşte.

Apar constant în această perioadă chestionări ale deservenţilor cultelor asupra activităţii, rolului şi autorităţii acestui personaj191. Sunt informaţii despre atitudini brutale ale împuterniciţilor faţă de unii deservenţi, mai ales neoprotestanţi192, despre o poziţie deferentă faţă de ortodocşi şi protestanţii vechi şi una de control reciproc faţă de romano-catolici. Această atitudine are mai multe explicaţii.

Lipsa unei centralizări şi a unui centru ierarhic bine stabilit în cazul Bisericilor neoprotestante face ca enoriaşii acestor culte să fie mai puţin protejaţi în faţa comportamentului autoritar al împuternicitului, în timp ce ortodocşii au în multe cazuri o legătură directă cu Ministerul prin ierarhul respectivei eparhii şi care pot denunţa astfel de comportamente. Autoritatea împuternicitului era evidentă din moment ce, din raportul său, trimis autorităţilor statului, decurgea acţiunea care era adoptată faţă de deservent: închisoarea, încetarea plăţii salariului sau, dimpotrivă, renunţarea la pedeapsa cu domiciliu obligatoriu şi achitarea unui salariu special.

Infiltrarea în viaţa cultelor din România comunistă a împuternicitului a semnalat prima ruptură cu trecutul instaurată de noul regim în relaţia sa cu Biserica. Şocul a fost atenuat într-o perioadă iniţială de lipsa cadrelor comuniste care a dus la folosirea în cadrul aparatului împuterniciţilor a unor personaje aflatre în legătură directă cu cultele, foşti preoţi, studenţi la teologie, preoţi caterisiţi. Acest lucru a îngăduit cultelor religioase să-şi formeze un mecanism de negociere şi control asupra reprezentantului statului. După o perioadă iniţială, când Ministerul s-a folosit de funcţionarii pe care îi moştenise de la vechiul regim, s-a produs schimbarea acestora cu cadre comuniste. Se face astfel trecerea de la un funcţionar care administra autoritatea Ministerului la unul care exercita autoritatea, care este înzestrat cu ea. Mecanismele dezvoltate de cultele religioase până la acest moment fac ca această trecere să-i găsească pregătiţi în a folosi negocierea, pentru a ocoli directivele care loveau direct în activitatea lor. A fost suficientă această perioadă pentru a descoperi punctele slabe ale reprezentantul statului. Alianţele făcute de ierarhia cultelor cu varii grupări ale conducerii comuniste, negocierea la nivel local şi corupţia care caracteriza aparatul de control al Ministerului au fost pârghii suficiente pentru a permite majorităţii Bisericilor o prezenţă în viaţa credincioşilor.

Pe de altă parte, corupţia, luptele interne, ataşamentul faţă de ideologii extremiste ale perioadei anterioare instaurării regimului comunist au făcut din majoritatea cultelor ţinte uşor de controlat şi manipulat. Bisericile au făcut nenumărate compromisuri cu regimul totalitar, morale, economice, ideologice şi de câteva ori chiar dogmatice. Strategiile de negociere, compromisurile repetate – şi ale cultelor, dar şi ale reprezentanţilor statului – au permis cultelor să menţină o viaţă religioasă funcţională oglindită în numărul de credincioşi, funcţionarea (cu sincope), a serviciului religios, menţinerea aşezămintelor religioase (cu varii excepţii) etc. Eşecul acestor negocieri şi compromisuri conduce direct la intervenţia brutală a statului în viaţa cultului.

Imediat după înfiinţarea Securităţii, la 30 august 1948, organele represive şi-au intensificat acţiunile de supraveghere a tuturor cultelor, prin intermediul Serviciului III din cadrul Direcţiei I.

Un alt obiectiv al politicii de represiune era acela de a înspăimânta populaţia, mai ales pe intelectuali, pentru a se evita orice revoltă comparabilă cu cea din Ungaria.

Bisericile neoprotestante şi eşecul controlului comunist

În actele oficiale ale birocraţiei partidului-stat, pentru denominaţiunile minoritare se folosea o terminologie specifică: unele erau culte, altele „secte” sau „grupări anarhice”. După cel de-al doilea război mondial, statul a acordat temporar dreptul de a funcţiona ca asociaţii unui număr important de grupări religioase, care fuseseră crunt oprimate sub regimul Ion Antonescu. Tuturor li s-a cerut să-şi prezinte mărturisirea de credinţă şi să-şi precizeze poziţia faţă de stat.

Patru confesiuni neoprotestante au primit statutul legal de culte: Biserica Adventistă de Ziua a 7-a, Biserica Creştină Baptistă, Biserica Creştină după Evanghelie (cu două ramuri) şi Biserica lui Dumnezeu Apostolică-Penticostală, acestea adăugându-se confesiunilor protestante magisteriale: Biserica Reformată, Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană, Biserica Evanghelică Sinodo-Prezbiteriană şi Biserica Unitariană.

Alte grupări au fost considerate „secte” (martorii lui Iehova, nazarinenii, adeventiştii reformişti, spiriţii) sau „grupări anarhice” (Oastea Domnului şi stiliştii, din cadrul Bisericii Ortodoxe; betaniştii, din Biserica Reformată; penticostalii disidenţi, din Biserica Penticostală; mai târziu acestora aveau să li se adauge „treziţii”, din Biserica Baptistă) iar activitatea lor a fost interzisă de-a lungul întregii perioade comuniste.

Cantitatea de documente rămasă de pe urma monitorizării acestor confesiuni şi grupări în anii regimului comunist este imensă, ceea ce reprezintă o dovadă în sine a nivelului real al represiunii pe criterii religioase238.

Regimul comunist a acţionat cu duritate împotriva militanţilor religioşi, în anii 1940-1960 recurgându-se la arestări, încarcerări, „pedepse administrative” etc. Unii dintre credincioşii protestanţi sau neoprotestanţi activi au avut parte de acelaşi tratament din partea autorităţilor, între cei mai cunoscuţi fiind Richard Wurmbrand, Ferenc Visky sen., Simion Cure, Vasile Moisescu, Gheorghe Mladin, Traian Ban, Simion Moţ, Teodor Băbuţ, Nicolae Todor, Alexandru Honciuc şi alţii.

Se cuvine a preciza că baza teologică a sacerdoţiului universal face deseori greu, dacă nu imposibil, de stabilit care dintre neoprotestanţii ajunşi în puşcărie erau clerici şi care nu. În orice caz, în covârşitoare majoritate neoprotestanţii aruncaţi în sistemul peniteciar românesc au ajuns acolo din cauza motivelor religioase.

La 18 decembrie 1959, Departamentul Cultelor, din subordinea Consiliului de Miniştri, depunea la Secretariatul CC al PMR o notă în vederea aprobării unor „măsuri privind cultele neoprotestante”. Ceea ce îi alarmase pe guvernanţii comunişti era creşterea numerică spectaculoasă a aderenţilor bisericilor neoprotestate, dinamica lor şi imposibilitatea de fi controlaţi de stat.

Documentul respectiv evidenţia că dacă în 1944 cele patru biserici neoprotestante legale (Adventistă, Baptistă, Creştină după Evanghelie şi Penticostală) aveau 40 000 de membri, numărul lor a crescut la 73 920 în 1948, pentru ca în anii 1958-1959 să atingă 192 621 de aderenţi.

De asemenea, numărul comunităţilor locale ajunsese în 1959 la 3 317, iar personalul de cult însuma neoficial câteva mii de persoane, deşi nu erau recunoscuţi decât 816 pastori. Creşterea neoprotestanţilor fusese remarcabilă, în intervalul 1948-1954 cu 16 600 de membri anual, iar între 1955-1959 cu 4 750 de credincioşi în fiecare an.

Şeful Departamentului Cultelor, D. Dogaru, aprecia în textul pe care îl semna: „Creşterea numerică a cultelor neoprotestante trebuie să ne îngrijoreze, deoarece în timp ce cultele istorice în general nu reuşesc decât în mică măsură, deşi diferită, să capteze preocupările credincioşilor lor pentru problemele religioase, cultele neoprotestante captează aproape total preocupările credincioşilor lor pe linia problemelor religioase în dauna preocupărilor cetăţeneşti, economice, sociale, culturale şi politice”.

Dincolo de imaginea catastrofică, realizatorul acestui document surprindea totuşi o realitate deranjantă pentru partidul-stat, dificultatea de a-i controla pe fidelii bisericilor neoprotestante.

După 1954 se luaseră măsuri importante împotriva acestora, îndeosebi prin intermediul Ministerului Cultelor (între timp desfiinţat), care îşi organizase Corpul împuterniciţilor şi al inspectorilor generali, dar şi prin intermediul sfaturilor populare şi al „organelor locale”. Aşa se explica reducerea („frânarea”) ritmului de creştere al neoprotestanţilor242. Printre altele, măsurile luate de autorităţi contra confesiunilor neoprotestante au inclus:

– controlarea resurselor financiare ale acestora;

– înlocuirea unor „elemente necorespunzătoare” din conducere (la adventişti şi creştini după Evanghelie);

– interzicerea catehizării organizate a copiilor;

– alcătuirea unui material documentar bogat, pe baza căruia avea să se procedeze la preschimbarea autorizaţiilor de funcţionare a comunităţilor şi a legitimaţiilor deservenţilor de culte;

– introducerea sistemului arondărilor, ceea ce avea să însemne reducerea numărului de comunităţi şi de filii cu circa 1125 de unităţi, fapt care implica şi micşorarea numărului de deservenţi;

– din 1958 se interzisese acestor culte să mai aducă noi serii de elevi în seminariile lor;

– reducerea frecvenţei adunărilor pastorale;

– controlarea cumpărării de imobile în vederea deschiderii unor noi lăcaşuri de cult;

– împiedicarea implicării în activităţi pastorale a persoanelor nerecunoscute oficial;

– folosirea fanfarelor pe străzi;

– instruirea „organelor locale” de a se implica în respectarea „regimului legal al cultelor” şi a semnala împuterniciţilor abaterile;

– oprirea adunărilor prea dese în biserici în cursul săptămânii.

Arondarea sau rearondarea teritorială în anul 1960 a determinat reducerea cu 30% a numărului de biserici şi filii neoprotestante, iar a pastorilor cu 25%. De asemenea, a fost redus şi numărul unităţilor intermediare la cultele baptist, adventist şi penticostal, cu alte cuvinte o reducere a aparatului administrativ.

De asemenea, numărul de elevi la seminariile teologice fusese redus drastic, de la 10-40 anual ajungându-se la câte opt în cinci ani. În acelaşi timp, chiar dacă se interzisese catehizarea copiilor în biserici, familiile neoprotestante reuşiseră să-şi educe urmaşii din punct de vedere religios.

În vederea stopării creşterii numerice a neoprotestanţilor, statul a manipulat propriile legi. Pe de o parte se cerea acestor culte „respectarea riguroasă a prevederilor legale privind formele de trecere de la un cult la altul”, iar pe de altă parte, deoarece potrivit legilor de organizare sfaturile populare nu se mai ocupau de apartenenţa religioasă a cetăţenilor români, formele solicitate nu se mai puteau face.

Poziţia ambiguă a structurilor administrative locale a determinat „o frână” în activitatea confesiunilor neoprotestante. Chiar şi în condiţiile şicanelor continue ale autorităţilor, dinamismul acestor culte era de domeniul evidenţei, motiv de iritare pentru partidul-stat. Într-o notă din anii 1960 trimisă de Departamentul Cultelor către CC al PCR, Direcţia Generală a Consiliilor Populare, se preciza că denominaţiunile neoprotestante, „ducând o intensă acţiune de educare religioasă a adepţilor lor şi îndeosebi a tineretului, imprimă acestora un misticism exagerat, determinându-i să manifeste lipsă de receptivitate şi chiar indiferenţă faţă de însuşirea ideologiei socialiste” (s. n.).

Pentru a preîntâmpina activitatea religioasă în general, activiştii de la Departamentul Cultelor insistau să se dea „indicaţii consiliilor populare şi organelor de partid, să-şi sporească preocuparea faţă de supravegherea cultelor şi sectelor, să ia măsuri pentru combaterea şi lichidarea ilegalităţilor comise de acestea, precum şi pentru întărirea activităţii politico-educative în rândul maselor”.

În urmărirea şi reprimarea activităţii denominaţiilor minoritare s-au implicat în primii ani ai regimului comunist structurile moştenite de la vechiul stat român (Poliţia de Siguranţă, Jandarmeria, SSI, Biroul 2 de Informaţii al Marelui Stat Major, Serviciul de Informaţii Politice şi Documentare din Inspectoratul General al Armatei pentru Educaţie249), iar după 1948-1949 mai ales Securitatea şi Miliţia, create de partidul-stat tocmai pentru a-i asigura aplicarea programului de transformare şi de controlare a societăţii.

Pentru discreditarea neoprotestanţilor, autorităţile comuniste au utilizat un limbaj specific. Spre exemplu, aceştia erau etichetaţi drept „agenţi ai imperialismului occidental”/”anglo-american”/”american”, care amintea de stigmatul public din timpul celui de-al doilea război mondial, în perioada naţionalismului integral, când ei fuseseră consideraţi „străini” „trădători”, „renegaţi”, „bolşevici” sau „iudeo-bolşevici”.

Supravegherea în combinaţie cu hărţuielile la care au fost supuse bisericile neoprotestante în vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej au cunoscut chiar o amplificare în regimul Nicolae Ceauşescu, când au fost readuse la suprafaţă concepţiile etniciste interbelice, care au fost combinate cu ideile staliniste, formându-se astfel un amestec care a primit numele de naţional-comunism. Discriminarea împotriva fidelilor bisericilor minoritare a cunoscute noi forme. Totul pe fondul întreţinerii sentimentului de „cetate asediată” care i se inocula cetăţeanului României comuniste. Iritaţi de lipsa de conformism a multor membri ai cultelor, în special a neoprotestanţilor, liderii de partid şi de stat au luat măsuri contra acestora, orchestrând denigrarea sistematică a credincioşilor în şedinţe publice ori în mass-media (s-au evidenţiat atât cotidiene şi reviste centrale, inclusiv „Scânteia”, cât şi publicaţii locale; televiziunea, radioul şi cimatografia au jucat şi ele un rol în distorsionarea imaginii despre oamenii religioşi).

Partidul-stat s-a implicat chiar în şicanarea copiiilor neoprotestanţi în şcoli (mai ales în licee şi universităţi); mergând chiar până la intruziunea în viaţa de familie.

Îngrijorarea faţă de menţinerea sentimentului religios la cote ridicate a determinat autorităţile de la Bucureşti să iniţieze în anii 1960-1980 acţiuni de „educare ştiinţifică şi de combatere a misticismului şi obscurantismului din conştiinţa maselor”. Grupările minoritare, atât cele legale, cât şi cele interzise, deţineau un loc special în cadrul acestor veritabile campanii antireligioase253. Pe scenele teatrelor existente în oraşele României sau pe cele improvizate în sate ori întreprinderi cu prilejul unor campanii special organizate, se jucau diferite piese cu caracter antireligios sau în care realitatea istorică era distorsionată, manipulată.

În anii 1960-1980 s-au publicat numeroase lucrări de „ateism ştiinţific”, în prima faza traduceri sovietice, cum a fost cazul, spre exemplu, celebrei în perioadă Călăuză a ateistului, iar ulterior producţii autohtone. De regulă nu era vorba de o prezentare neutră a fenomenului religios, ci de atacuri nemascate contra creştinilor practicanţi, în special a neoprotestanţilor, cărora le era întotdeauna rezervată o parte importantă din numărul de pagini. Împotriva unora dintre neoprotestanţii reticenţi Securitatea a recurs şi la măsuri radicale, inclusiv la asasinate, concepute în laboratoarele temutei poliţii politice şi puse în aplicare de echipe operative (spre exemplu, cazul pastorului baptist Vasile Gherman, în 1988256). Relaţiile externe ale cultelor din România erau atent supravegheate. Cele protestante şi neoprotestante nu numai că nu făceau excepţie, dar contactele lor cu coreligionarii occidentali erau chiar mai atent monitorizate, pornindu-se de la suspiciunea că erau oficine de spionaj. Aceasta a fost poziţia de-a lungul întregii perioade comuniste.

Lipsa literaturii religioase, inclusiv a Bibliilor (20.000 de exemplare în limba maghiară, donate Bisericii Reformate de Alianţa Mondială Reformată, în loc să ajungă la destinatarii lor au fost topite de autorităţile române şi prefăcute în anul 1985 în hârtie igienică259), i-a determinat pe unii neoprotestanţi să se implice în activitatea unor veritabile reţele de transportare din Occident şi de distribuţie (nu doar pentru România, ci şi pentru spaţiul sovietic) a acestei literaturi, expunându-se astfel durelor măsuri represive ale Securităţii, de la amenzi până maltratări, arestări, procese şi condamnări.

Persecuţiile la care erau supuşi creştinii din România, dar şi rezistenţa lor în faţa dictaturii – cei neoprotestanţi ocupând în pofida numărului lor relativ mic probabil cel mai important loc în această privinţă în timpul lui Ceauşescu –, deci toate acestea au atras atenţia unor instituţii occidentale preocupate de susţinerea creştinilor din spatele Cortinei de Fier (spre exemplu, Misiunea Creştină pentru Lumea Comunistă, Underground Evangelism, Keston Institut) sau în general de apărare a drepturilor omului (Amnesty International), precum şi a exilului românesc, atât politic şi cultural, cât şi religios.

De asemenea, îndeosebi în anii 1980 un interes în creştere faţă de minorităţile religioase neoprotestante a arătat administraţia de la Washington, mai ales în timpul mandatului lui David B. Funderburk la Bucureşti, care s-a dovedit unul din criticii neînduplecaţi ai regimului Ceauşescu.

Un autor de referinţă pentru studierea relaţiilor stat-Biserică în spaţiul dominat de sovietici, a identificat 6 factori mai importanţi care au determinat politica religioasă comunistă:

– ponderea organizaţiei religioase,

– dispoziţia acesteia de a se subordona/conforma cerinţelor autorităţii politice si posiblitatea de a o infiltra şi controla prin intermediul poliţiei politice,

– problema dependenţei de o autoritate străină,

– loialitatea sau lipsa de loialitate a unui cult religios în timpul celui de-al doilea război mondial,

– configuraţia etnică a ţării

– cultura politică dominantă.

De aici a rezultat şi tratamentul diferit pe care regimul l-a aplicat celor două Biserici mai importante: Ortodoxă şi GrecoCatolică. Supunerea Bisericilor Catolice locale faţă de o autoritate din afara blocului „democraţiilor populare”, autoritate cu vocaţie universalistă, ca şi Kremlinul comunist, precum şi faptul că Biserica Catolică părea să fie oază de autonomie şi chiar independenţă nu erau deloc pe placul noilor guvernanţi comunişti, fiind percepute drept acte de trădare. Tocmai din acest motiv intensitatea represiunii a fost mai mare în cazul Bisericii Catolice de ambe rituri. Prigonirea a peste 1700 de clerici ortodocşi şi faptul că gesturile de opoziţie faţă de regimul comunist ale unor preoţi au fost mai numeroase decât se credea nu schimbă datele problemei. Fără a beneficia de un sprijin moral şi material din exterior şi fără a avea o tradiţie în planul sfidării autorităţii politice, ierarhia ortodoxă a adoptat relativ repede o atitudine conformistă care s-a accentuat cu timpul, conducând la capitulări lamentabile în anii 1980, atunci când prelaţii au acceptat demolările de biserici şi au consimţit la reprimarea preoţilor protestatari. Dincolo de represiunea propriu-zisă îndurată de personalul de cult al diferitelor confesiuni din România în perioada comunistă, poate mai importantă a fost izgonirea Bisericii din şcoli, spitale, instituţii de caritate, armată şi penitenciare, precum şi descurajarea insidioasă şi sistematică a sentimentului religios de către un regim care se declara ateist. Apropierea omului de religie a fost puternic stânjenită şi reprimată şi, cu un sprijin însemnat dinspre instituţiile ecleziastice „domesticite”, regimul a reuşit o îndepărtare a proiectelor individuale de rădăcinile lor spirituale.

2 comentarii

  1. malje said,

    cam asta este

  2. RA said,

    Studiul de mai sus este mult mai echilibrat decat recezia de la adresa: http://www.crestinortodox.ro/diverse/recenzie-partidul-securitatea-cultele-1945-1989-122484.html
    Desigur ca au existat cazuri izolate de rezistenta fata de masurile regimului comunist de a aservi cultele din Romania. Cei care s-au impotrivit acestor masuri, au fost adusi pe „linia cea buna” prin diverse metode de „convingere” sau au sfarsit in inchisori… Sa susţii ca BOR nu a fost aserviata intereselor Partidului este cel putin rizibil! Oare cate impotrivire a existat din partea BOR atunci cand in tara si in Bucuresti s-au daramat atatea biserici? Etc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: