Bianca despre Wurmbrand

Cartea aceasta, “Trandafirul alb”, (tiparita de Vasile Giulea, presedintele unei Organizatii Misionare de caritate din Redondo Beach, California prin colaborare cu traducatorul Narcis Dorobantu si tipografia Alfa si Omega din Bucuresti, tel. 212.06.44) a venit providential la timp. Aveam de gand sa transcriu dupa o inregistrare audio una din marturiile autoarei ei, Bianca Adler, in Biserica Bethel din Anaheim. Voiam tare mult sa includ in aceste “Amintiri cu sfinti” si ceva din viata acestei femei extraordinare.

Pe Bianca am cunoscut-o mai intai din povestirile mamei mele, care, la randul ei, o cunoscuse prin prietenia comuna cu familia Wurmbrand.

Bianca (al carei nume se poate trraduce si prin “alb”) a fost o prezenta binecuvantata in viata multor oameni. Poetul Costache Ioanid i-a dedicat una din poeziile din volumul “Porumbite albe”. Fratele Richard a amintit-o intr-una din cartile lui sub pseudonimul “Alba.” Numai modestia ei proverbiala a facut sa nu aflam prea multe despre activitatile ei misionare. Am sa citez aici cateva fragmente din marturia ei:

“M-am nascut in Bucuresti, in 1925, iar de la trei pana la 17 ani am crescut intr-un orfelinat de fete evreice. Mama mea, vaduva, era prea bolnava si prea saraca sa poata avea grija de mine si de fratele meu, mai mare cu patru ani decat mine.
Familiile de evrei bogati din tara finantau orfelinatul. Eram hranite, imbracate si primeam educatie, dar nu exista dragoste sau veselie in viata noastra. Nu imi amintesc sa fi avut vreo jucarie. Era mare saracie in tara, iar intre peretii nostri mai exista si saracia interioara, pe care nu reuseam sa o intelegem.

In acest timp, a venit la orfelinat o fata mai mica. Era tare draguta si o iubeam foarte mult. Ea a inceput sa ne invete cantece care sunau foarte ciudat si inedit pentru noi; dar le-am invatat pe toate pe dinafara si le cantam cu voce tare. Aceste cantece erau despre Isus, despre ingeri cu harfe in maini si despre un loc numit rai, care avea strazi de aur. Nu intelegeam nimic despre aceste lucruri si nici angajatii nu puteau si nici nu voiau sa ne explice sensul lor. Probabil ca prietena noastra le auzise de la niste vecini sau poate ca cineva din familia ei o invatase aceste cantece. Nici ea nu le intelegea, dar, cantandu-le, ne bucurau, si astfel am luat contact pentru prima data cu numele de Isus. In comparatie cu viata noastra dezolanta, cenusie, institutionalizata, promisiunea unui loc cald, luminat de soare, in care nu exista lacrimi, ne-a captivat gandurile si a ramas in noi.

La varsta de 16 ani, a trebuit sa parasesc orfelinatul si sa incepem sa ne castigam singure existenta. Fusesem educata, iar acum eram libera, dar ce stiam eu despre viata, despre viata intr-o familie normala, despre apartenenta sau despre relatii cu altii?

Aveam o inima goala si un suflet flamand. Unde sa ma duc? Mama mea era inca foarte bolnava si avea doar o camaruta fara caldura, cu un pat ingust pentru ea. Cu toate acestea, a trebuit sa locuiesc cu ea intr-o saracie lucie, fara sa am vreun adapost. Stiam ca nu voi putea sa stau cu ea mult timp.

In timpul iernii severe, nu puteam parasi “casa” noastra, fiindca nu aveam imbracaminte groasa, nici macar o haina. Comunitatea evreiasca din oras a deschis o cantina, unde se putea servi supa calda. Mama mea se ducea sa ia ceva mancare pentru noi doua, dar, cand se intorcea, trebuia sa o mancam rece. Tot ce aveam era o soba, care dadea suficienta caldura cat sa nu inghetam, literalmente, si sa murim. Nu ne permiteam sa prapadim pretiosul spirt cu metil pentru a re’ncalzi supa.
Intr-o zi, un tanar evreu a sosit in cartierul nostru si a inceput sa imparta fluturasi si Noul Testament familiilor de evrei. Foarte batjocorit de toti prietenii mei, el a continuat sa vina mereu. Cum poate un om sa fie evreu si crestin in acelasi timp? L-am considerat pe acest om instabil mintal si radeam cu totii de el.

Intr-o duminica, a ajuns la noi acasa mai devreme decat de obicei. Venise special sa ma invite la o anume intalnire din apropiere. Era in ziua de Craciun si multi necrestini au venit cu bucurie. Multi au profitat de ocazia ca si copiii lor sa ia parte la bucuria de a primi cadouri si dulciuri din bradul impodobit.

Mama mea, foarte curioasa sa vada cum sarbatoresc alti evrei Craciunul, a insistat sa vina si ea. La scurt timp dupa venirea mea de la orfelinat, am aflat ca, de fapt, si ea credea in Isus, dar in secret. Intr-o dimineata, m-am trezit devreme si am vazut-o plecandu-se pe genunchi si rugandu-se lui Isus. Am fost uimita, pentru ca fusese fata unor parinti evrei foarte stricti. Cu toate acestea, ea nu a marturisit niciodata acest lucru celor doi frati ai ei, care erau singura ei sursa de ajutor material. Desi o ajutau foarte putin, se temea de reactia lor in timpul acestor ani inspaimantatori din Europa. Am plecat deci sa sarbatorim Craciunul. Pana atunci, mama credea ca ea era singura dintre evrei care credea in Isus.

Liderul acelei case ne-a citit din Biblie, din Isaia 53, despre Domnul Isus, slujitorul care sufera, despre moartea si invierea Lui si, lucru trist, despre modul in care natiunea noastra nu si-a recunoscut propriul Mesia si Mantuitor. El nu a venit ca un print slavit, ca sa ne elibereze poporul de sub apasatorul jug roman, ci ca sa achite plata pacatelor noastre, murind in locul nostru pe cruce, ca sa ne impace cu Dumnezeu.

“Stiati, dragi oaspeti, ne-a spus el, ca de fapt Craciunul este cea mai frumoasa zi sfanta iudaica si ca trebuie sarbatorita de noi toti ca atare?” Apoi ne-a citit din Evanghelia dupa Ioan: “A venit la ai Sai, dar ai Sai nu L-au primit”, explicand ca aceasta a fost cea mai mare tragedie a poporului nostru, aceea de a nu-L recunoaste pe propriul nostru Mesia. Numele pastorului care vorbea era … Richard Wurmbrand.
In acest timp, cand mergeam odata cu mama pe strada, ea m-a oprit si mi-a spus: “Iata-l pe tatal tau”. Arata cu degetul catre un batranel cu baston, de pe cealalta parte a drumului. Am ramas complet uimita, vazand ca tatal fratelui meu, care murise, nu fusese de fapt si tatal meu. Ea mi-a facut cunostinta cu el, dar a fost o intalnire stanjenitoare si stresanta. A fost o rana deschisa a trecutului meu, care n-a facut decat sa mai adauge inca ceva la durerea si confuzia mea.
Am continuat sa particip la intrunirile din casa pastorului Wurmbrand. El ne-a explicat ca profetia din Isaia 9:6, care spune: “Caci un copil ni s-a nascut” si “un Fiu ni s-a dat”, se refera la evrei si ca ar trebui sa ne arate foarte clar ca acest profet evreu nu a vorbit despre nimeni altul decat despre Isus din Nazaret.

(La 19 ani) … m-am hotarat ca aveam cu adevarat nevoie de Isus in inima mea. Fugisem de El de prea mult timp. Dupa ce am fost botezata de pastorul Wurmbrand si am renuntat la viata mea lumeasca si pacatoasa, am inceput sa ajut misiunea pentru evrei, pe care Richard si sotia lui o conduceau de cativa ani.

Desi ramasesem in continuare foarte saraca, eram atat de plina de bucuria Domnului, ca nici nu-mi mai pasa de saracie si nu-i invidiam pe cei care aveau mai mult decat mine. Wtiam ca descoperisem “perla de mare pret” in Isus. Prioritatile mele s-au schimbat si m-am simtit dintr-o data foarte bogata.

Nu mai purtam povara tristetii care ma apasase toata viata. Am ajuns sa am pace launtrica, sa am un scop in viata. Incet, incet, mi-am recapatat increderea in mine insumi. Stiam ca sunt pretuita de Dumnezeu si ma simteam mandra ca avusesem cinstea sa fiu primita in familia Lui.

In scurt timp, Richard, Sabina si fiul lor Mihai au devenit pentru mine cea mai iubita familie de pe pamant. Ei imi dadeau dragostea si hrana sufleteasca dupa care tanjisem atatia ani.

Pe atunci, multi copii evrei erau orfani pentru ca parintii lor mureau in lagarele de concentrare. Familia Wurmbrand lua la ei cat mai multi ca sa ii ajute si sa aiba grija de ei. Dragostea lor pentru acesti orfani m-a atins in mod special. Privindu-i pe ei, aveam impresia ca arunc o privire in insasi inima lui Dumnezeu.”

Iata ce scrie sora Bianca despre ziua arestarii fratelui Richard Wurmbrand:

“Duminica, 29 Februarie 1948, am mers ca de obicei la biserica, dar pastorul nostru nu a sosit. Obiceiul lui era sa mearga la biserica mai devreme decat toata lumea, pentru a se ruga si a se pregati pentru slujire. A fost foarte ciudat. Nimeni nu stia unde este. Parca disparuse complet de pe fata pamantului.

Am aflat ca Richard avusese anterior ocazia sa fuga din tara, pentru ca stia foarte bine la ce se poate astepta de la regimul aflat la putere. Ambasadorul Suediei in Romania s-a oferit cu generozitate sa il ajute, trimitand o masina a ambasadei, care avea imunitate diplomatica, sa il scoata din tara, impreuna cu familia, noaptea. Richard ar fi facut asa, dar a primit o instintare foarte neobisnuita de la Domnul, printr-o doamna crestina, care se pare ca avea darul proorociei. Acest lucru s-a petrecut in timpul unei nopti de veghe si rugaciune. Astfel de intalniri pe tot parcursul noptii se tineau adesea in casa familiei Wurmbrand. Femeia a rostit urmatorul mesaj: “Tu, pastorule, care vrei sa iti parasesti turma, sa stii un lucru; un adevarat pastor nu isi va abandona niciodata oile, ci va sta cu ele, orice s-ar intampla …”

Nici unul dintre noi, cei prezenti, nu a inteles sensul acelor cuvinte, pentru ca nimeni, in afara de Sabina, nu cunostea planurile lui Richard. Dimineata, dupa ce plecase toata lumea, el s-a gandit ca, din moment ce avem de a face cu un Dumnezeu care cunoaste chiar si cele mai ascunse ganduri si intentii ale noastre, unde s-ar fi putut ascunde de El? Asadar, se hotar’ sa ramana in tara si sa lase sa se faca voia Lui, oricare ar fi fost aceea.

In cele din urma, ne-am dat toti seama cu totii de ce disparuse Richard. Probabil ca fusese rapit de pe strada de politia secreta comunista, proaspat venita la putere. Altii disparusera deja in mod misterios, iar casa familiei Wurmbrand devenise un refugiu pentru multi, printre care erau cativa copii evrei ramasi orfani si fara casa, datorita unui sistem care cerea putere absoluta asupra oamenilor sai. Aproximativ o jumatate de milion de evrei romani fusesera masacrati in timpul ocupatiei naziste, iar acum alte mii erau “reeducati” sau distrusi de catre “eliberatorii” rusi in lagarele lor de concentrare cele mai inumane.

Au trecut aproape sase luni fara sa existe vesti despre Richard. Sabina cauta la nesfarsit informatii, dar nu putea afla nimic. In acea perioada, misiunea a continuat sa functioneze sub conducerea misionarului norvegian, pastorul Magne Solheim, care era director impreuna cu pastorul Wurmbrand. Viata era grea si periculoasa, iar noi traiam pe muchie de cutit, asumandu-ne zilnic riscuri, incercand sa ne ajutam unii pe altii fizic, emotional si spiritual. Daca nu ne puteam tine credinta vie si nu ne intalneam pentru a ne incuraja reciproc, atunci s-ar fi dus toata speranta.

Intr-o zi, Solheim mi-a spus: “Din pacate, cred ca Richard al nostru este mort acum. Sau, daca este in viata, trebuie ca a fost deportat in Siberia. In toti anii cat am trait in aceasta tara, a fost intotdeauna posibil sa mituiesti un gardian ca sa trimita un mesaj unui prizonier sau sa transmita ceva, dar acesti gardieni sunt prea fricosi sa se implice.”

Imi amintesc ca i-am spus: “Pastor Magne, convingerea mea este ca Richard nu numai ca traieste, ci si ca este inca pe undeva prin Bucuresti, ascuns de ochii nostri, probabil in mainile politiei secrete.” Nici astazi nu stiu ce m-a facut sa fiu atat de sigura de acest lucru. Dar. la scurt timp dupa aceea, prin oras s-a auzit zvonul cum ca rudele persoanelor disparute se puteau prezenta de doua ori pe saptamana la un anumit birou din Calea Rahovei, unde puteau primi informatii.

Am fost rugata de Sabina Wurmbrand, pe care o numeam intre noi Bintia”, sa ma prezint in numele “fratelui meu” Richard. Pana acum, fusese inselata de multi impostori, care pretindeau ca aveau legaturi bune cu “persoane importante din guvern” si ca, pentru un anumit pret, o vor ajuta sa-si gaseasca sotul. Toti fusesera insa oameni necinstiti, pradand vulnerabilitatea sotiilor si mamelor cu inimi frante, iar dezamagirea ei crestea. De data aceasta insa, ea nu a mai avut curajul sa se confrunte cu inca o speranta falsa. Ea nu credea ca acei comunisti intentionau cu adevarat sa ne ajute sa ne gasim rudele, ci ca era doar un mijloc de “ventilatie”, cum l-am numi acum, pentru a preveni o posibila revolta in mijlocul populatiei.

Disparusera mii de barbati pana atunci, printre care erau crestini, prizonieri politici, sionisti evrei, preoti si lideri ai diverselor miscari din tara, fiind toti considerati de catre noul regim “dusmanii poporului.”

Asteptand sa-mi vina randul sa intru inauntru, vorbeam in soapta cu o doamna de langa mine si ma uitam prin curte, in timp ce fata ei era indreptata spre cladire. Avea multe ferestre la fiecare etaj. Deodata, doamna mi-a atras atentia spre o fereastra mica de la nivelul solului, corespunzatoare unei camere de la subsolul cladirii. “Uita-te acolo, la fereastra aceea, dar ai grija sa nu fii observata, Se pare ca acolo este un om si ca arata inspre tine, de parca ar vrea sa iti transmita un mesaj”, sopti ea.

M-am intors usor, ca sa nu fiu observata de cei care ne priveau, si, incetul cu incetul, am inceput sa disting fata unui barbat. Era foarte slab, ca un schelet, nebarbierit, cu ochii incercanati. Tot ceea ce puteam vedea era fata lui. Fiindca aceasta se intampla in August, cea mai calduroasa luna a anului aici, afara, in curtea in care stateam, era foarte cald, in stralucirea soarelui, in timp ce in acea camera din subsol era foarte intuneric. M-am frecat la ochi de doua ori, incercand sa vad mai bine. Da, era el! Richard traia! Iar el, intelegand ca nu puteam sa-i arat ca l-am recunoscut, intr-o fractiune de secunda a ridicat o mana si mi-a zambit. Asta a fost tot. A fost suficient.

Cand mi-a venit randul sa intru, eram, bine’nteles, sigura ca ofiterul de serviciu imi va spune acum ceea ce deja stiam. A citit pe lista lui si, spre uimirea mea, a spus: “Wurmbrand, Wurmbrand … nu, nu este pe lista noastra. Inseamna ca nu este la noi si nici nu stim unde poate fi gasit.” In acel moment, mi-am dat seama ca aceasta presupusa cercetare nu era altceva decat o alta pacaleala a guvernului, pentru a insela si a batjocori familiile si mai mult. Mai tarziu, am aflat ca ei dadeau acelasi raspuns tuturor celor care cautau pe cineva. Numele prizonierilor erau schimbate in momentul arestarii si, desigur, noile nume nu se potriveau niciodata cu cele pe care le cautam noi.