Ban si Visky

david-ban.jpg

Vestea a cazut ca un traznet. Unul din cei cinci copii ai sai a fost arestat si dus la Securitate. Om cu o credinta copilareasca, obisnuit cu postul si rugaciunea, bunicul si-a strans in piept un oftat, a pus barbia in piept si a inaltat o rugaciune. Inima lui s-a linistit dupa aceea. Povara a fost rasturnata pentru moment de pe umeri si asezata la picioarele crucii de la Calvar. Inima, gata intoptdeauna de jertfa, s-a asezat implinita pe altar. Gandurile s-au linistit si s-au aliniat iarasi dupa haosul disperarii, gasindu-si cadenta obisnuita a credintei.

Dintr-o data insa, la orizontul simtirii i-a aparut o alta mare problema: Cum ii va spune nevestei? Ea suferea de inima …

De treaba asta delicata se ingrijise insa Dumnezeu.

Mircea unul din copiii familiei Ban, aflase venind acasa “pe tren” ca “pe domnul Ban si pe Harap de la “sectia administrativa “ i-a luat la Securitate. Pe traseu, Mircea a primit de la Domnul “metoda” de instiintare a mamei lor bolnave.Ajuns acasa, el a luat-o “duhovniceste” pe mama, intreband-o: “Mama, ce-ai zice daca bacia Traian l-ar inchide pentru credinta?”

Ea a raspuns cum “scria la carte”:

“M-as bucura … ca li s-a facut aceasta cinste.”

“Bucura-te atunci, i-a spus el, ca azi i-a luat fi dus la Securitate.”

Luata repede, mama n-a mai putut retrage vorba inapoi si s-a straduit sa nici nu se faca de rusine cu purtarea. Mai greu a fost cand a aflat ca si ginerele, Simion Mot, fusese “ridicat” si el si dus la Securitate. Dumnezeu i-a dat insa putere si intelepciune sa faca la fel ca si sotul ei. Povara ei s-a rostogolit alaturi de povara lui la picioarele crucii.

Traian Ban

traian1.jpg

Iata aici un scurt fragment autobiografic preluat din cartea “Prizonierii sperantei” editata de Visky Ferenc jr. si aparuta sub ingrijirea editurii “Strigatul de la miezul noptii” in Noiembrie 1992:

“M-am nascut la 2 August 1924 in comuna Covasant, judetul Arad. Parintii mei s-au numit David si Elena, eu fiind primul nascut din cei cinci copii ai lor. In anul 1930 sau 1931, familia noastra s-a mutat la Arad. Am absolvit scoala primara si liceul comercial in Arad. In toamna anului 1943 am fost incorporat in armata pana in primavara anului 1945.

In anul 1945 m-am angajat la Biroul de miscare CFR in functia de impiegat de birou, iar in toamna anului 1946 am fost mutat de la Arad la Timisoara, tot la Biroul de miscare, ulterior fiind transferat la Serviciul de Contabilitate in functia de contabil. In primavara anului 1949 am fost mutat la Sectia L-10 CFR din comuna Gurahont, – Arad, unde am lucrat pana la arestare.

M-am casatorit la 2 septembrie 1947 cu Maria Cicirean si am avut 5 copii: Marcel, Rodica, Daniela, Lidia si Dorina.

Am fost arestat la dat de 28 noiembrie 1958 de la birou, impreuna cu colegul meu Harap Dumitru, zis Mitica, care locuia intr-o anexa a locuintei mele. Am fost condamnat la 20 de ani munca silnica cu urmatoarea acuzatie: “A facut parte din organizatia mistico-religioasa, condusa de Vasile Moisescu din Arad care urmarea rasturnarea regimului din tara noastra”.

Procesul si condamnarea au avut loc la Tribunalul Militar din Timisoara la 18 februarie 1959, cu sentinta nr. 72 in baza art.209 pct.2 lit.a din Codul Penal pentru uneltire contra ordinii sociale. Am fost condamnati 12 frati, cei mai multi din Arad, trei din Timisoara si unul din Caransebes. Tribunalul Militar din Cluj, prin Decizia 443 din 27 martie 1959 a schimbat calificativul incadrandu-ne la art. 209 pct.1. Condamnarea prevedea si confiscarea averii. Eu nu aveam decat mobila din casa, care a fost lasata in custodia sotiei in urma unui proces verbal.

Datorita memoriilor inaintate de familiile noaostre, Tribunalul Suprem Militar – Decizia 225 din 27 august 1962 ne-a redus cuantumul pedepselor. Mie mi s-a redus de la 20 de ani la 6 ani, din care am executat 5 ani si jumatate, fiind eliberat la data de 24 iunie 1964, prin gratiere, in urma Decretului 310/1964. Dupa eliberare mi-am stabilit domiciliul in Arad, la parintii sotiei, care s-a mutat la ei in anul 1960.

La 20 iulie 1983 am imigrat in SUA impreuna cu trei dintre copii, la fiica noastra Rodica, stabilita in Detroit.

In prezent locuiesc in Los Angeles (California) si sunt membru in biserica Baptista Bethel din orasul Anaheim.

Parintii si bunicii mei au fost credinciosi baptisti. Socrii, Cicirean Gheorghe si Elisaveta au fost de asemnea baptisti. Atat viata de credinta a tatalui meu si experientele sale cat si ascultarea rugaciunilor lui au intarit credinta mea. Domnul a lucrat in viata mea prin multi frati si surori, mai ales prin cei pe care tatal meu i-a invitat la el acasa. Dupa ce sora Margareta Creanga s-a stabilit in Arad, a invitat la ea o sora misionara din Moldova, care a stat de vorba cu mine despre Domnul Isus. Dupa inca un an, fratele Emil Jiva din Biserica Parneava a stat de vorba cu mine si m-a indemnat sa-mi predau viata Domnului, lucru pe care l-am facut nu dupa multe zile. Intr-o sambata seara, am ingenuncheat sub un copac in paduricea de langa Podgoria si mi-am cerut iertare pentru pacatele mele (la 13 ani impreuna cu unii colegi din clasa furasem de mai multe ori fructe si alte alimente dintr-o pravalie), predandu-mi viata Domnului Isus. A doua zi, dupa ce fratii s-au convins ca m-am intors la Dumnezeu, am fost botezat de fratele Cocut, Ioan, impreuna cu ceilalti candidati.

Tot sora Creanga a initiat un grup de studiu biblic si rugaciune prin casele fratilor, care nu s-a intrerupt poate nici dupa 10 ani si, dupa parerea mea, ea a contribuit mult la trezirea pe care Domnul a facut-o mai tarziu prin fratele Marcu Nichifor cand foarte multi tineri din Arad si-au predat viata Domnului. Fratele Marcu s-a ocupat foarte mult atat de formarea mea spirituala cat si a altor tineri.

Pe fratele Vasilica Moisescu l-am intalnit la Bucuresti cu ocazia Congresului Mondial al Baptistilor (1937?). Dupa casatoria lui cu sora Sanziana si mutarea lui la Arad, tatal meu s-a imprietenit cu el, vizitandu-l foarte des. Am pastrat legatura cu el si dupa mutarea la Gurahont(1949), mai ales dupa ce ei au infiintat adunarea din Oituz. Datorita faptului ca foarte des calatoream la Timisoara in interes de serviciu, ma opream si la parintii sotiei in Arad participand astfel la adunarile fratilor, precum si la multe intruniri familiale, care aveau loc de mai multe ori pe saptamana. Intrunirile erau foarte ziditoare, fratii cercetand Cuvantul cu multa seriozitate si crescand in har si in dragoste.

La Gurahont, eram foarte activ in biserica locala si vizitam mult si adunarile din jur, colaborand cu diferiti lucratori.

Fratele Moisescu s-a gandit odata ca ar fi bine sa-mi dea in pastrare lucrarile lui b atute la masina, pentru a fi in siguranta in caz ca lui i s-ar face vreo perchezitie. Autoritatile de stat au fost informate de intentiile lui prin sursele lor, astfel ca pe mine si pe fratele Mitica Harap ne-au arestat primii, iar la perchezitia facuta mi-au luat si cartile lui Vasilica si dupa doua saptamani – timp in care toti fratii au fost urmariti indeaproape – i-au arestat si pe ceilalti.

Doresc sa marturisesc cum m-a pregatit pe mine Dumnezeu pentru arestare. Am presupus ca as fi putut fi arestat, mai ales ca Securitatea se interesa de mine la serviciul personal unde lucram, dar nu mi-a fost frica.

Sotia mea trebuia sa nasca. Ne-am rugat impreuna, am incurajat-o inchipuindu-mi ca s-a umplut de credinta, dar in ziua in care am dus-o la spital mi-a spus ca ar dori sa asist si eu la nastere, lucru posibil la tara. Cum insa eu am crezut ca aceasta inseamna lipsa de incredere in Domnul, m-am intristat foarte tare. Ea mi-a zis: “Bine, du-ma la spital”. Am lasat-o acolo. Ajuns acasa m-am pus pe genunchi, marturisindu-i Domnului ca nu-mi place starea mea (n-am fost in stare sa implinesc dorinta sotiei de a fi alaturi de ea) si rugandu-L: “Te rog, foloseste-Te de orice situatie si fa-ma sa fiu asa cum vrei Tu”.

Dupa ce ma-m sculat de la rugaciune m-am speriat, gandindu-ma ce va urma. A saptea zi m-au arestat. Am stiut ca acesta este raspunsul la rugaciunea mea, fiind linistit si bucuros.

Eram anchetat la sediul Securitatii, fiind constient ca urmeaza sa primesc condamnarea pe multi ani. In celula era un inginer din Arad, Nad Duris Traian, care se mira cum pot fi atat de linistit (asa paream). In suflet insa se duceau lupte mari.

In ultimii doi ani inainte de inchisoare am fost internat de doua sau trei ori in spital, zilnic aveam dureri de cap si de stomac, suferisem de gulcer gastric, o usoara hepatita si slabiciunea nervilor.

Mi-am lasat acasa sotia cu cinci copii – cel mai mare avea opt ani si Dorina doar sapte zile. Sotia nu avea servici si era foarte timida si fricoasa.

Nu aveam sperante ca as putea rezista in puscarie asa multi ani si trebuia sa accept gandul ca am sa mor in inchisoare. Stiam prin credinta ca sunt al Domnului, dar nu eram gata pentru jertfa suprema. Mi-am adus aminte de cuvintele din Isaia 43:1-2 care ma ingrozeau mai tare – “apele si focul” prin care aveam sa trec – si desi ma rugam, nu primea linistea necesara, Atunci Duhul Domnului mi-a adus aminte de cuvintele apostoluului Pavel: “Dar eu nu tin numaidecat la viata mea….”(Fapte 20:24) si mi-a spus: “Tu tii la viata ta si nu vrei sa mori!” I-am spus Domnului: “Doamne ma supun Tie, accept sa mor in inchisoare. Faca-se voia Ta.” Si din acel moment pacea Lui a intrat in inima mea (Fil.4:7) si niciodata nu m-a parasit. Pot sa spun ca in toti acei ani am fost foarte slab, nu stiu daca a existat macar o zi ca eu sa pot manca putina mancare pe care o primeam. Chiar si atunci cand am auzit sentinta – 20 de ani de munca silnica – am fost atat de linistit, ca si cand m-ar fi avansat in functie. Nici dorul de casa nu m-a mistuit. Tot atunci I-am spus Domnului ca eu nu mai pot sa-mi ajut familia, de acea i-o incredintez Lui, care este “Tatal orfanilor si Aparatorul vaduvelor” (Psalm 68:5).

Ziua procesului a fost pentru noi toti o zi de sarbatoare. In sala unde asteptam sa fim introdusi in fata Instantei, Il laudam pe Domnul, repetam versete biblice cu voce tare, fara sa fim opriti de ofiterul care ne pazea, toti fiind intariti sufleteste. O martora impotriva mea, o colega de birou, fiind intrebata de avocatul meu: “Cum si-a manifestat inculpatul Traian Ban acordul fata de contrarevolutia din Ungaria?” a raspuns: “Prin faptul ca nu l-a contrazis pe domnul Harap”. La intrebarea avocatului meu, adresata completului de judecata: “Prin ce mijloace au intentionat acesti acuzati sa rastoarne guvernul?” procurorul a raspuns: “Prin rugaciuni”.

Dupa pronuntarea sentintei, la inceput am fost introdusi in celule mici, unde ne-am dat seama, observand fetele palide ale celorlalti detinuti, ce regim ne asteapta si pe noi, apoi am fost dusi (cei 12 frati) intr-o camera mare cu peste o suta de detinuti si cu randuri de 3 paturi suprapuse, pentru prima data reintalnindu-ne cu totii. Am povestit evenimentele inainte de proces felul cum a decurs ancheta si alte impresii, mai ales despre eventuala noastra vinovatie, cat si perspectiva viitorului care ne astepta. Apoi am lasat la o parte problemele personale si zilnic, de dimineata pana seara citeam din Cuvantul Domnului, traind intr-o partasie sfanta, cara a durat peste o luna de zile.

De mai multe ori, seara inainte de culcare, multumeam din toata inima Domnului, uneori cu lacrimi, pentru binecuvantarile primite in ziua respectiva, asa de bucuros si fericit eram. Nu regretam ca nu ma aflam in libertate.

Dupa cateva luni de la arestare au incetat definitiv durerile de cap si de stomac. Nici astazi, dupa mai de 40 de ani, nu le mai am. Nu numai ca Dumnezeu m-a pastrat cu viata, dar astazi sunt mai sanatos si mai tare ca inainte de inchisoare. Nu am nici un fel de dureri. Mare-i harul Domnului! In timpul detentiei nu am primit nici o asigurare din partea Domnului ca n-am sa mor in inchisoare sau ca voi fi eliberat. Am trait zilnic prin credinta si am fost ajutat si intarit prin fratii care m-au inconjurat cu dragostea lor, dar mai ales prin Cuvantul Domnului. Rugaciunile si cantarile ne ridicau la cer, asa cum spune poezia fratelui Traian Dorz – Nu-i loc mai sfant: ingerii-s frati iar fratii-s ingeri, pamantu-i sus iar cerul jos.

Totusi Dumnezeu mi-a dat indirect o asigurare, nu ca voi fi eliberat, ci ca El hotareste totul in viata mea si ca pot sa am incredere deplina in El. Intr-o zi cand ni s-au dat briciuri in camera ca sa ne barbierim, unul din frizeri s-a oprit din barbierit ca sa spuna o poveste hazlie. Eu voiam sa trec pe langa el, dar m-am oprit sa-l ascult. Dupa ce a terminat, am intins mana dreapta iar el a intins mana in care avea briciul ca sa-l ascuta de cureaua care era legata de un pat. Briciul a atins mana mea facand o taietura de vreo cinci centimetri in piele, apoape de incheietura mainii dar n-a taiat nici una din cele trei vene peste care a trecut. Rana s-a vindecat admirabil. Astazi, abia ca se mai cunoaste cicatricea. Atunci am inteles ca asa cum Dumnezeu a hotarat ca briciul sa taie doar cativa microni in piele, El va hotari toate lucrurile si pe cele mari si pe cele mici, ingaduind atat cat putem rabda.

I-am spus Domnului: “Doamne, doresc sa-mi vorbesti si sa ma indrepti in tot ceea ce sunt gresit. Invata-ma si corecteaza-ma. Pe orice frate pe care-l intalneam il rugam sa-mi povesteasca cum s-a intors la Domnul si experientele pe care le-a avut. Am intalnit in inchisoare multi frati minunati, din toate gruparile care-L iubeau din toata inima pe Domnul Isus. Cu regret spun ca nici macar cu un “frate”, daca ar putea fi numiti asa martorii lui Iehova, nu am putut avea partasie. Ei refuza orice partasie cu cei care nu adera la invataturile lor.

In al doilea an de dententie am aflat de la un frate care a fost arestat dupa noi ca sotia ar fi spus cuiva: “Frate, nici cand sotul meu era acasa n-a fost mai plina camara de alimente ca acum.”

Astfel a ingrijit Dumnezeu de familia mea timp de doi ani de zile in Gurahont, dupa care s-au mutat la Arad, la socrii mei. Si acolo, Dumnezeu a facut minuni: in gradina lor au crescut mereu ciuperci comestibile pe toata perioada cat am lipsit.

Pe mama mea am lasat-o bolnava de inima, boala de care suferea de peste 10 ani. Doctorul i-a zis: “Doamna, ai inima foarte bolnava, poti muri in fiecare clipa. Ai grija sa nu faci efort, sa nu te necajesti, etc.” Domnul a ajutat-o sa poarte necazul cand am fost eu arestat.

Tatal meu afland de arestarea mea a exclamat: “Lui Traian i-a placut sa vorbeasca despre credinta. Acum are ocazia sa traiasca prin credinta”. In comparatie cu ceilalti frati, parintii mei au suferit dublu, pentru ca odata cu mine a fost arestat si cumnatul meu Simion Mot. Ei au trebuit sa poarte de grija celor 9 copii ramasi fara tatii lor. Mama considerand ca tatal meu nu sufera in inima lui asa de mult ca ea odata i-a spus: “Tie nu-ti pasa de copiii nostri ca sufera de foame si de frig.” Tata i-a raspuns: “Atunci de ce scrie in Psalmul 103:13: “Cum se indura un tata de copiii lui?” Si un tata sufera nu numai o mama.

Intr-o zi tata s-a rugat si a mijlocit cu strigate atat de tari inaintea Domnului incat s-a auzit din strada. Domnul i-a raspuns prin cuvintele din Ieremia 31:16,17 “Asa vorbeste Domnul: “Opreste-ti plansul, opreste-ti lacrimile din ochi; caci truda iti va rasplatita, zice Domnul; ei se vor intoarce iarasi din tara vrajmasului. Este nadejde pentru urmasii tai, zice Domnul, copiii tai se vor intoarce in tinutul lor!” A fost mangaiat si intarit in credinta mai ales prin precizarea pluralului “ei” si “copiii”, care-l asigura ca amandoi ne vom intoarce din inchisoare.

Niciodata nu am regretat ca am fost inchis dimpotriva, am multumit deseori pentru acest mare har: sa-L iubesti pe Domnul nu numai cand iti da binecuvantari, ci mai ales atunci cand ti le ia. Daca as incepe o noua viata si as putea sa-mi aleg calea pe care sa merg, n-as alege alt drum, ci numai pe cel pe care Domnul l-a hotarat din vesnicie pentru mine. As aleg tot familia in care m-am nascut si toate imprejurarile vietii prin care am trecut. As alege-o de nevasta tot pe sotia mea. L-as alege tot pe Domnul Isus si biserica Lui.

“A Lui, care ne iubeste, care ne-a spalat de pacatele noastre cu sangele Sau si a facut din noi o imparatie si preoti pentru Dumnezeu, Tatal Sau, a Lui sa fie slava si puterea in vecii vecilor! Amin” (Apoc. 1:5-6).

 

*******************

Visky Ferenc (Marturie personala din cartea “Prizonierii sperantei”)

Tatal meu a fost preot reformat. Cursurile scolii medii le-am urmat la gimnaziul |olcse] Ferenc din Satul Mare, iar teologia am studiat-o la universitatea Tisza Istvan din Debretin. Primul meu loc de munca a fost la Salonta,judetul Bihor. De aici am fost transferat la Niuved, judetul Bihor, apoi la Chet,judetul Bihor. Sarbatoarea Rusaliilor din anul 1958 ne-a coplesit de bogatie. Aici la Chet, un sat mic, am asistat la primele semne ale innoirii in viata comunitatii. Chiar si cativa dintre mai marii satului, dintre cei betivani, L-au recunoscut in Christos pe Mantuitorul lor.

Intr-o zi postasul mi-a inmanat o scrisoare. Era o scrisoare obisnuita. Sotia unui preot imi scria urmatoarele:

“Azi noapte securitatea l-a arestat pe sotul meu, care era bolnav; sufere de TBC. Daca nu asi crede in Cel care l-a scos pe Lazar dupa patru zile din mormant, n-as mai avea nici o speranta ca-l voi mai revedea in aceasta viata. Dar eu cred…”

Vestea a confirmat cele deja stiute de noi. In curand va veni si randul nostru. Au inceput arestarile masive. Populatia satului inca refuza sa accepte saracia si mizeria comuna datorita formarii colhozurilor(CAP-urilor). Si lupta ideologica era in toi. Regimul comunist dorea sa distruga comunitatile crestine pe care le considera cei mai inversunati dusmani ai sai.

A trecut aproape o luna de zile de la inceputul arestarilor. Cativa membri ai miscarii de trezire spirituala din cadrul bisericii reformate au fost intemnitati. Zi de zi traiam in stresul asteptarii. Doream si noi arestarea, deoarece in libertate ar fi existat posibilitatea sa nu avem puterea sa ne pastram credinta.

Antecedentele arestarii se intind pana in trecutul indepartat. Arestarea reformatilor maghiari numiti “betanistii din Romania” a avut aspectul ei bisericesc si de stat. La inceputul secolului al 20-lea impotriva vietii de lancezeala a bisericii formaliste si traditionale, a aparut un curent religios cu pretentia de semper reformanda ( in latineste reformare continua). Acest curent de reinoire cu pornire evanghelica a considerat reforma in capite et membris (in latineste atat in conducatori cat si in membrii sai) ca pe o ordine permanenta, continta, normala si nici de cum un lucru iesit din comun in biserica.

Desteptarea spirituala este legata de numele profesorilor de teologie Szabo Aladar si |ecs\emeth] Istvan, care au fondat uniunea CE, cu intentia de a pregati un loc cald vestitorilor evangheliei si un teren de traire comunitara si slujire din dragoste. In anii 40 lucrarea, care initial a fost cat un bob de mustar, a ajuns – ca sa ramanem la metafore – un pom imens, care cuprindea aproape intreaga biserica reformata. Tot mai multi si-au dat seama atat in privinta vietii particulare, cat si a celei comunitare, ca singura forta care poate pastra atat biserica, cat si credinta noastra, dar si natiunea, este poteca ingusta a evangheliei. Aceasta recunoastere existentiala s-a dovedit a fi realmente istorica, caci, odata cu cel de-al doilea razboi mondial, puterea bolsevica a patruns deja pana in Europa centrala, periclitand pana chiar si Occidentul.

Puterea totalitara a dictaturii sovietice a inceput “curatenia generala radicala” in fiecare stat ocupat. Din 1 949 a desfiintat toate asociatiile, uniunile si serviciile oferite de acestea, propagand superioritatea societatii bazate pe lupta de clasa, manifestand o rabdare “marinimoasa” doar fata de activitatea bisericeasca cultica, formala.

Biserica noastra a fost surprinsa nepregatita de pericolul din Rasarit. In acea stare de soc s-a inceput, paralel cu implementarea ideologiei marxiste, actiunea de conciliere cu puterea. Dorea sa se demonstreze si din punct de vedere teologic superioritatea noului tip de societate, prezentandu-se ca exemplu de urmat modelul “teologiei si bisericii slujitoare”. Ba chiar mai mult, considera o favoare faptul ca putea impinge “caruta statului”, cu lacrimile pocaintei in ochi. Bineinteles noul regim de tip soviet, i-a ingaduit bisericii acest lucru, cu mariminie. Conducatorii bisericii si-au cerut iertare in public pentru afirmatiile lor anterioare legate de pericolul din Rasarit. S-au straduit sa indeplineasca unul din punctele de vedere luterane, si anume ca: “Libertatea crestinului consta in aceea ca este sluga tuturor”, uitand de partea a doua a ideii si anume ca: “Crestinul este stapan deasupra tuturor, pentru ca are parte de imparatia nemarginita a lui Christos”. Astfel cuvantul “a sluji” a fost denaturat, dandui-se o nuanta de servilism. Atitudinea profetica de atentionare si de protest, care izvora din Imparatia lui Christos, a disparut incetul cu incetul in totalitate. Impotriva celor care au indraznit sa ridice glasul, puterea a luat masuri administrative. Unii au ajuns in inchisoare, in spitale de psihiatrie, altii au disparut si n-au mai fost gasiti. (Preotul Papp Bela din |arczag a disparut, iar Gul]as Lajos a fost condamnat la moarte si executat pentru activitatea sa revolutionara din 1956).

Reprezentantii oficiali ai bisericii au pecetluit revolutia spontana populara din 1956 nu numai ca pe o revolutie impotriva statului, ci si impotriva Logusului si a Duhului Sfant. Dupa infrangerea revolutiei, campania impotriva celor care erau implicati in reformarea bisericii a luat amploare. Folosind niste titluri de articole bine alese, presa bisericeasca si cea a statului a instigat impotriva Organizatiei Betania – care intre timp fusese desfintata, dar mai exista totusi din punct de vedere spiritual. Unul din protopopi (Fe\ete Sandor) publica permanent articole cu titluri de genul: “Betania este impotriva Bisericii” sau “Betania este impotriva Statului, a pacii, a culturii si a poporului, membri ei fiind niste reactionari, contrarevolutionari care au tradat cauza sfanta a socialismului”.

Deci putem spune ca si in cadrul Bisericii Reformate din Romania domina o atitudine impotrivitoare fata de reforma. Soarta celor care gandeau in conformitate cu Cuvantul lui Dumnezeu si aveau credinta era ingreuiata si mai mult de faptul ca erau o minoritate maghiara. Erau condisederati dusmani din doua motive: pentru ca erau reformati credinciosi si pentru ca apartineau unei minoritati nationale. In cursul interogatoriilor noastre s-a simtit nationalismul functionarilor de partid – care in rest erau internationalisti – purtand degeaba uniformele Securitatii. Aceasta este explicatia faptului ca in punctele acuzatiei pe langa epitetul “antistatal”, “anticomunist” au aparut si cele de “hortist” si “iredentist”. Tribunalul poporului, care garanta libertatea absoluta de credinta (este vorba de tribunalul militar), a argumentat sentinta nu cu motivele legate de religie si biserica, ci folosind epitetele politice amintite.

In sanul Bisericii Reformate din Romania, munca doctorului |ecs\emeth] Istvan, in urma unor lupte grele, a inceput sa dea primele roade cu privire la modul de gandire evanghelic despre biserica, natiune si cultura. Inca de la mijlocul anilor 40 incep sa i se alature acestei activitati tot mai multi adepti, preoti. Teologi renumiti, cu o viata reinoita, cum ar fi Szabo Sandor din Orasul Nou (Jud. Satu Mare), teologul Gonczi Sandor din Baia Mare proclama Evanghelia. Si printre profosorii de teologie clujeni apar semne de simpatie vizavi de aceasta “trezire”. Trebuie sa amintim doua personalitati: Dr. Nag] Geza si dr. Horvath Jeno. Fireste, puterea de stat, care pretindea slava si lauda exclusiva, nu putea trece cu vederea activitatile celor care priveau lumea in mod calvinist: Lumea este theatrum gloria Dei (in latineste teatrul gloriei lui Dumnezeu). Cei arestati au declarat ca nici Biserica si nici societatea nu pot avea nici un teritoriu care s-ar putea sustrage de sub dominatia suverana a Imparatului Imparatilor. Si-au primit “rasplata” pentru afirmatia lor.

Conducatorii bisericii noastre considerau activitatea de innoire – care incepuse sa ia amploare – groparul Bisericii Reformate stramosesti si erau gata gata sa boceasca biserica populista. Este trist ca pana si astazi se considera ca cel mai mare pericol care pandeste biserica este formarea unor secte in interiorul ei (nota bene: nu se poate vorbi de secte interne sau externe). In 1946 se comemora tricentenarul sinodului din Satu Mare care condamna puritanii, iar cei impodobesc mormintele parintilor lor repeta hotararea de condamnare (similara cu cea din 1646), renuntand pe moment la alte masuri drastice.

La aceiasi comemorare, la cererea preotilor reformatori, care doreau desfiintarea in totalitate a sistemului stolei (contributia suplimentara a membrilor bisericii data preotului pentru servicii diverse), un preot a dat urmatorul raspuns, folosindu-se de un limbaj nou, ideologic: “Problema stolei este lupta de clasa pentru salarii, singurul nostru raspuns pentru refuzarea platii fiind greva”. Cu toate ca erau tot mai multi amenintati, preotii care gandeau in conformitate cu Evanghelia se adunau lunar pentru a studia Cuvantul si pentru a se ruga impreuna. La aceste reuniuni, care durau o zi intreaga studiau si Catehismul de la Heidelberg, recitandu-si reciproc, obligatoriu, pasaje din el. In rugaciunile lor ei aminteau de lucrarea lui Dumnezeu pentru biserica, popor si stat. Reuniunile se terminau cu evanghelizari. Episcopul Arda] Aladar nu a fost de la inceput impotriva acestei activitati, protejand-o in felul lui, fara insa a putea suporta urmarile ei finale. La unele reuniuni particpa si protopopul evanghelic Arga] G]org]; el ii proteja fata de puterea se stat pe preotii sai care simpatizau cu reforma. Ce e drept, preotii evanghelici care au participat la aceste reuniuni nici nu au fost arestati.

Cursurile de reorientare a preotilor serveau, de asemenea, consolidarii puterii partidului comunist. Participarea la cursuri era obligatorie. La inceputul anilor 50 profesorii de teologie, protopopii luptatori pentru pace si alte personalitati din conducerea superioara a bisericii au fost convocati si ei la Episcopia din Oradea pentru reeducare. Statul si-a delegat autoritatile la acest eveniment. Au fost prezenti ministrul culturii, adjunctul ministrului pentru nationalitati, deputati, inspectori de culte, si fara mentiune speciala, fireste, oamenii Securitatii. Cu aceasta ocazie au incercat sa convinga grupul de 300, 400 de oameni, de superioritatea socialismului, de avantajele agriculturii colectivizate si nu in ultimul rand, de pericolul social, antibisericesc si antistatal reprezentat de preotii “betanisti”, reformisti fireste finantati de capitalismul imperialist. Campaniei i sa-u inlaturat si unele persoane despre care, ar fi fost greu sa crezi ca, contrar convingerilor lor, pot sa faca asemenea afirmatii.

La conferinta s-a afirmat clar, ca se pregateau sa-i aresteze pe preotii “incapatanati” care nu doreau nici cum sa aleaga “calea cea buna” a comunismului.

Spre marea noastra surprindere, cei arestati in 1952 nu sunt preotii rebeli, ci aceia care figurau in evidente datorita comportamentului lor anticomunist. Pe unii dintre ei ii folosisera si in lupta impotriva betanistilor la cursurile de reorientare amintite anterior.

Evolutia din 1956 din Ungaria a accelerat cursul evenimentelor. Aparatul de stat al Romaniei a considerat miscarea drept generatoare de precedent. Socializarea agriculturii se apropia de sfarsit. “Strivirea” opozitiei politice fusese incheiata. Majoritatea conducatorilor opozitiei fusesera omorati sau intemnitati. Urma distrugerea opozitiei ideologice. In aceasta categorie erau incluse si grupurile active ale comunitatilor protestante si neoprotestante. Au inceput convocarile pentru audieri si arestari, atat pe linie bisericeasca, cat si pe linia Securitatii. Conducearea bisericii era supusa unei presiuni permanente (ici colo nici n-a fost nevoie de o presiune mare), cu scopul de a intocmi liste nominale cu preotii pe care nu se puteau baza. In primavara anului 1957, conducerea bisericii din Oradea i-a convocat inca o data la o discutie pe preotii considerati dusmani ai bisericii si ai statului. Din acea discutie a reiesit clar ca nu mai exista cale de intoarcere. Preotii s-au referit la statutul aprobat de stat care nu numai ca aproba, dar si ii obliga la vizitarea familiilor, la organizarea orelor de studiu biblic si a orelor de religie, intr-un cuvant, la necesitatea asistentei spirituale. Conducerea bisericii a fost insa de parere ca trebuie sa sprijinim intr-u totul socialismul comunist, printre altele si prin renuntarea la aceste activitati. Altfel, subliniau ei, vom atrage supararea regimului, ceea ce ar avea drept urmare nu numai sistarea intregirii venitului “congrua” (cota parte din remuneratie oferita de stat), ci ar fi periclitata insasi existenta bisericii. S-a repetat, cum de altfel de atatea ori in istorie, avertismentul lui Caiafa: “Daca-L lasam asa (pe Isus)… vor veni romanii si ne vor nimici si locul nostru (biserica) si neamul (Ioan 11:48).

Au accentuat si faptul ca este si interesul familiilor si al copiilor nostri sa nu fim arestatisi condamnati la inchisoare si ca putem sluji mult mai bine biserica daca suntem liberi. Episcopul Arday Aladar ne-a imbratisat pe toti, profund impresionat, si a luat ramas bun de la noi. Aceasta a fost ultima noastra intalnire. Probabil ca episcopul stia deja ca urma sa fim arestati in urmatoarele zile.

Anunțuri

1 comentariu

  1. pascugeabou@yahoo..com said,

    Nu -mi mai imi amintesc anul ,dar imi aduc aminte ca la o intrunire a celor din „Tardelas” am aflat ca preotul reformat fr. Visky a fost judecat si condamnat , bagat de organele securitatii in puscarie, iar sotia lui cu cinci copiii(parca cinci ) a fost deportata in Baragan in localitatea Rachitoasa.
    Am aflat adresa lor si cu ceva ajutor financiar am mers la Fetesti unde am luat legatura cu fr. Mihai Ion,care locuia in cartierul Vlasca, si cu care am decis sa mergem impreuna sa cautam pe Sora Vsky si sa-i ducem ceva ajutoare.
    Fr. Mihai a facut rost si de ceva alimente si de ceva bani si impreuna am plecat spre locul cu pricina.
    Am trecut prin citeva sate :”Piua Pietrii” „Chioara „, si dupa aceia printre lanurile de porumb,pe marginea unui dig de irigatii,am dat de asa zisa comuna „Rachitoasa” un sat cu case din pamint batut, imprastiate printre lanurile de porumb….(patru pereti acoperiti cu intrare si si cu locuri goale pentru ferestre ) un sat ce se afla in cimp,intre lanuri de porumb ce inconjurau casele de jur imprejur.

    Ajunsi intr-un anumit loc,am intrebat pe primul intilnit de familia Visky,o familie cu multi copii….. Imediat am fost indrumati si ajutati sa-i gasim ,fiindca acestea erau foarte cunoscuti in zona, fie datorita comporttamentului lor de crestini, fie datorita faptului ca oamenii impartasau suferinta mare ce o indura acolo o mama cu atitea copii.

    Imi aduc aminte ca prezenta noastra le-a creiat emotii,fiindca nu stiau cine mai sintem si noi..si pentruce motive ii mai cautam.
    Sora Visky vorbea ungureste iar noi romineste.!!! Cum sa ne intelegem,si cum s-o facem cit mai repede ca sa nu ne afle si altii ? !.
    Dumnezeu a lucrat ,si din vecini a venit o doamna nemtoaica care stia si romineste ,si ungureste si nemteste.
    Dinsa i-a comunicat sorei cine sintem si astfel am fost poftiti in casa unde era o saracie crunta ,o casa goala doar din patru pereti. Mobilierul strict necesar lipsea iar din cite imi amintesc in ochiurile de geam,noaptea se puneau perine sau altceva ca sa nu patrunda frigul si curentul.

    O scena care m-a marcat aici foarte profund si care m-a umplut de mila a fost scena aceia cind cei cinci copiii se cuibareau rind pe rind in bratele mamei,asteptind parca sa le vina rindul la fiecare sa se adaposteasca in bratele mamei,ia fiind acum inafara de Domnul ,singurul lor adapost si sprijin….
    I-am incredintat ajutoarele,si pentru a-i da un cuvint de mingiere,i-am cerut Biblia ca sa-i citim ceva..
    Spre rusinea noastra ,sora ne-a spus :”Cum de ati plecat la drum fara Cuvintul lui D.zeu ? Si cu toate ca ne-am scuzat ,ca trebuia sa aducem ajutoarele, totusi ne-am rusinat si am luat o lectie buna dela o femeie care intr-o asa mare stimtorare isi gasea taria in Cuvintul Domnului.
    Dupa aceia am luat Sfinta Scriptura ,i-am dat sa citeasca Romani 8:28-39 ,ne-am rugat si ne-am despartit fizic,dar cu sufletul am ramas acolo rugindu-l pe Dumnezeu care este aparatorul celor fara aparare ,sa aibe grija de ei.
    Astazi tare m-as bucura sa aflu despre ei ,si sa-i stiu pe toti cuibariti in bratele Domnului Isus.
    P.S.La scurta vreme securitatea a aflat de vizita ce am facut-o si am fost chemat sa dau socoteala si am fost amenintat si invinuit ca am sprijinit dujmanul statului,pe tradatorii de tara.
    Fie Numele Domnului slavit pentru toate incercarile de care am avut parte si prin care am fost mingiiati pentru ca si noi sa mingiem pe altii care trec prin vre-un necaz ca si noi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: