Alin Cristea – Dosariada

(a treia parte din articolul Presa noastră cea de toate zilele, apărut în revista electronică confesional@ , Nr. 2 / 2007– http://www.confesionala.ro)

“Dacă Olanda este ţara lalelelor, Norvegia a fiordurilor, iar Spania patria coridelor, iată că România este ţara dosarelor. Ar fi chiar o idee să organizăm trasee turistice pe la aceste arhive, pe la CNSAS. Oricum, am fi probabil unici.” (Alfred Bulai, Cultura, Nr. 39 (88), 14 septembrie 2006)

Voi da trei citate, despre care cred că conţin trei idei principale referitoare la acest fenomen: suspiciunea pe care deconspirarea unor colaboratori a aruncat-o asupra tuturor domeniilor vieţii sociale, nevoia de mărturisire (şi iertare) şi recăpătarea demnităţii personale şi colective.

Robert Turcescu: “Pe Antohi, Muscă, Marchiş şi toţi ai lor nu-i acuz pentru ce-au semnat atunci. Mă ştiu slab şi făcut din carne, muritor, laş, prin urmare. Dacă nu s-ar fi întâmplat să am norocul unei naşteri în anii târzii ai dictaturii, aş fi fost, probabil, la rândul meu, un turnător. N-am, prin urmare, nici un merit şi nu aştept medalia neprihănirii. Dar pe toţi cei care, abia acum, ies public, mărturisindu-şi păcatul trădării îi acuz de crimă cu premeditare. Minţind şi tăinuind, ei au ucis speranţa şi şansele noastre de vindecare rapidă. Ei m-au ucis, luându-mi darul de preţ al încrederii în oameni.” (Dilema veche, Nr. 137, 8-14 septembrie 2006)

Mihail Neamţu: “Pe cât de dificilă este uitarea, pe atât de necesară devine iertarea – un act esenţial care restituie demnitatea persoanei şi libertatea sa interioară. În creştinism, iertarea nu este o opţiune, ci o datorie, născută din convingerea că pocăinţa reprezintă doar etapa tristă dintr-o transformare subiectivă care aspiră la seninătate. Ca să înţelegi asta, trebuie să ieşi din cadrele legalismului. Nu ar fi decât o biruinţă a răului să credem că miracolul binelui cotidian nu răscumpără anii răvăşiţi de grave infidelităţi. Trecutul nu este definitiv şi nici prezentul mai mult ca perfect. Îndârjirea vindicativă nu înnoieşte, ci surpă temeliile adevărului – aceasta este intuiţia celor care îl cunosc pe profesorul Sorin Antohi ca pedagog energic şi dascăl preţios. Din pragul înfrângerilor recunoscute trebuie declinat verbul cu cel mai mult viitor: a spera. Drumul către Emaus nu exclude Areopagul Atenei, deşi include, cu necesitate, Damascul.” (22. Nr. 862, 12-18 septembrie 2006)

Radu Preda: “Deconspirarea în curs nu dă dreptul nimănui să judece mai aspru decât trebuie şi nici să fie mai indulgent decât este necesar. Dincolo de datele obiective ale comunismului, noi ne confruntăm zilele acestea mai ales cu feţele lui umane, cu persoanele şi biografiile atinse de el. Or, tocmai această dimensiune, abil pusă în prim-plan de către cei care doresc astfel evitarea abordării esenţei tari a dominaţiei criminale, ne obligă la nuanţe. Lucru valabil mai ales pentru generaţia din care fac parte. Foarte simplu spus, nu ştim nici unul dintre noi cum am fi făcut faţă presiunilor în timpul dezmăţului comunist. Nu ştim şi nici nu avem cum să aflăm. Să mulţumim lui Dumnezeu că ne-am născut destul de târziu pentru a nu fi fost nevoiţi să ne dăm măsura în acele condiţii. Cu alte cuvinte, biologia ea singură nu oferă un ascendent moral. Aşadar, nu ceea ce s-a întâmplat în timpul comunismului, o perioadă destul de lungă şi receptată acum abstract de către cei mai tineri sau foarte tineri, este temeiul lecturii noastre critice, cât mai ales ceea ce s-a consumat şi se derulează sub ochii noştri după 1989. Acuzaţia de a fi fost colaborator, entuziast sau forţat, al Securităţii este înlocuită cu una mai gravă: aceea de a nu fi fost colaborator sincer al libertăţii. Prin tăcerea lor, prin faptul de a fi fost şantajabili, prin lipsa de viziune şi de interes pentru cei care urmează, colaboratorii Securităţii au prelungit, împreună cu şefii lor din umbră, noaptea. La noi, din păcate, ziua comunismului a avut 25 de ore.” (Adevărul literar şi artistic, Nr. 838, 30 septembrie 2006)

O discuţie despre deconspirare ar trebui să aibă în vedere două cazuri de notorietate internaţională: Günter Grass, unanim recunoscut ca fiind cel mai important scriitor în viaţă al Germaniei şi celebru pentru afirmaţia că numele Germaniei va fi pentru totdeauna legat de Auschwitz, şi arhiepiscopul Stanislaw Wielgus, care a renunţat la numirea ca arhiepiscop al Varşoviei, la o zi după ce a recunoscut că a fost colaborator al serviciilor secrete în perioada comunistă.

Dacă Günter Grass, sub dezideratul „Trebuia să spun adevărul”, a luat decizia de a mărturisi taina care i-a apăsat conştiinţa timp de mai bine de 60 de ani, şi anume, că a făcut parte în tinereţe din temutele Waffen-SS, arhiepiscopul Varşoviei, după ce mai întâi negase, apoi vineri recunoscuse, şi „după discuţii aprinse, sâmbătă noaptea, între oficialii bisericilor de la Vatican şi Varşovia” (conform BBC), duminică, 7 ianuarie, a demisionat înainte cu o oră de a fi instalat, spunând, cu ochii în lacrimi: „Mă retrag!”.

„Trebuia să spun adevărul” şi „Mă retrag!” conturează cele două limite în cadrul cărora pot fi încadrate aproape toate cazurile de deconspirare: la unii nevoia de mărturisire e mai mare, alţii trebuie ajutaţi (forţaţi) să recunoască (şi să renunţe la poziţii publice incompatibile cu anumite gesturi din trecutul lor neclarificate şi, mai ales, nerecunoscute decât foarte târziu).

Cazurile din spaţiul confesional evanghelic se încadrează şi ele în aceste coperte ale Mărturisirii şi Retragerii. Unii simt nevoia să mărturisească (care apasă cugetul cu atât mai mult cu cât spaţiul public românesc este încă unul isteric, care reacţionează neaşteptat de dezechilibrat, nedând prea multe semne că ar putea să gestioneze într-un mod adecvat „trecutul care nu mai trece” şi nici de promovare a concordiei), iar alţii trebuie pur şi simplu confruntaţi public şi somaţi, măcar de dragul binelui comun, să renunţe la duplicitate.

Primii paşi l-au făcut penticostalii, Comunitatea Regională Constanţa propunând, în 2 septembrie 2006, o Rezoluţie privind deconspirarea celor care au colaborat cu Securitatea, pe care a transmis-o Congresului Cultului Penticostal din data de 27 octombrie 2006 la Timişoara, pentru a fi analizată şi supusă votului Congresului. Nu am auzit încă de vreo Retragere.

Baptiştii au făcut câţiva paşi spre Mărturisire, în spaţiul public, prin Iosif Ţon, Radu Gheorghiţă şi Marius Cruceru.

De departe, cel mai… fierbinte eveniment estival al evanghelicilor din România a fost lansarea listei de discuţii Masa Rotundă de către Iosif Ţon, cel mai cunoscut baptist român (în România şi în lume), “ultimul mare mit al baptiştilor români”, cum scriam acum trei ani, “unul dintre părinţii spirituali ai multor generaţii tinere de teologi evanghelici din România”, cum scria Radu Gheorghiţă, doctor în teologie la Cambridge, “cel mai important lider evanghelic din România, după Richard Wurmbrand”, cum scria acum doi ani un alt doctor în teologie (Brunel, Marea Britanie), Dănuţ Manăstireanu , foarte bun cunoscător al spaţiului evanghelic românesc, Director pentru Credinţă şi Dezvoltare pentru regiunea Europei de est şi a Orientului Apropiat a organizaţiei World Vision International.

Într-un eseu de câteva pagini intitulat „Eu şi Securitatea” prezentat pe site-ul grupului de discuţii (care a adunat peste 700 de membri în câteva luni), Iosif Ţon face, la 72 de ani, importante precizări, referitoare la chestiunea delicată a colaborării liderilor religioşi în timpul comunismului:

„După ce am luptat atâţia ani pentru libertatea Bisericilor noastre şi pentru cauza Evangheliei în România sub comunism, întreaga Românie va constata totuşi că numele noastre vor apare pe lista celor care au fost cândva informatori ai securităţii. Vor fi mulţi pastori în situaţia aceasta ciudată. Ceea ce scriu este tocmai un ajutor pentru a se înţelege de ce se va produce această aparentă contradicţie. Situaţia este simplă: Cândva am fost frânţi şi am cedat. Dar tot acolo, Dumnezeu ne-a iertat şi ne-a ridicat la luptă pentru cauza Lui. Dacă veţi putea privi cele două aspecte împreună, va dispare orice contradicţie sau confuzie.”

Iosif Ţon afirmă clar că a făcut note informative într-o anumită perioadă a vieţii (anii ’50) când a fost ateu. Din păcate, nu cred că mulţi vor citi cu atenţie detaliile despre contextul în care a colaborat cu Securitatea, ciulind, pripit (câineşte), urechile la vestea că Iosif Ţon a fost informator. Bine ar fi ca mult mai mulţi să ia aminte la cazurile concrete pe care le prezintă, precizând că la câţiva ani de la căderea comunismului şi-a cerut iertare de la cei doi baptişti din Cluj cărora le-a făcut rău prin notele informative din perioada respectivă.

În toamnă, în partea a II-a a unui interviu din Adoramus, nr. 23, citim alte detalii despre perioada comunistă, pe care Radu Gheorghiţă le menţionează despre tatăl său, pastorul baptist Nicolae Gheorghiţă:

„Din discuţiile pe care le-am avut cu tata, am dedus că şi-a pus semnătura pe un document în care se angaja să informeze Securitatea ori de câte ori va fi aflat de evenimente care ar pune în pericol siguranţa Statului Român. Semnătura a fost dată cu o delimitare clară a acestui aspect, fără vreun angajament suplimentar de a deveni agent pasiv sau activ al Securităţii, fără vreo asumare a unei responsabilităţi de a informa periodic Securitatea despre evenimente de interes pentru ei, fie din Biserică, fie de la spital/policlinică – locul de muncă, fie din familie sau din viaţa altor persoane aflate în colimatorul Securităţii. […] Nic a mărturisit că a avut pe conştiinţă această semnătură. Chiar dacă a oferit-o în acel moment cu conştiinţa curată, actul semnării i-a rămas pentru o viaţă întreagă ca o sursă de dezamăgire şi ca o regretabilă pată neagră. Astfel, singura opţiune rezonabilă care îi mai rămăsese era ca, prin însuşi felul în care urma să trăiască, să invalideze semnătura – lucru pe care, cred, l-a făcut cu o fermitate, cu o consecvenţă şi cu un curaj pe care nimeni nu le poate pune la îndoială, cu atât mai mult, să le nege.”

Un al treilea exemplu de „deconspirare tandră” a apărut într-un excelent articol scris de Marius Cruceru în Creştinul azi, revista bisericilor baptiste din România, Nr. 4-5/2006, „Despre Dumnezeu, numai de bine. Exerciţiu de trăire în adevăr”, în care aflăm despre colaborarea tatălui său, pastor baptist, dar şi despre omorârea lui de către Securitate, atunci când a refuzat să mai colaboreze.

“Toţi cei care continuă să se scuze spun că au semnat un angajament pe care ‘ l-au onorat’ Asta este una dintre cele mai periculoase minciuni pe care o auzim, începând de la politicieni până la Sorin Antohi. Foarte rar auzi ‘m-am angajat şi am dus sarcina la îndeplinire din convingere şi patriotism, cu entuziasm. Am fost prost, dar sincer.’ Foarte rar auzi o recunoaştere până la capăt, fără scuze, fără încercarea de a da sfaturi sau a vorbi despre moralitate. Fiecare, prin comparaţie, încearcă să arate că trădarea lui a fost mai puţin periculoasă. Uneori, mai curată poate fi mărturisirea autentică şi plină de pocăinţă a unui ucigaş, decât cea a unei femei stricate care îşi găseşte motivaţii ale păcatului ei în frustrările pe care le-a îndurat în căsnicie.”

Cuvintele lui Marius Cruceru rămân provocări pentru toţi cei care poartă cu ei de atâţia ani povara unor gesturi (im)pardonabile, care trebuie mărturisite şi răscumpărate prin integrarea lor într-o istorie nefardată a celor mai bine de 40 de ani de pustie comunistă pe care a străbătut-o România timp de jumătate de veac. În acest sens, demersul lui Marius Cruceru oferă baptiştilor din România perspectiva recâştigării demnităţii, noua generaţie putând trece Iordanul tranziţiei în ţara europeană oferită de Dumnezeu prin pendulul istoriei.

Am un vis… Oscarul obţinut de România… Un tânăr scenarist să prindă acest subiect, al colaborării liderilor religioşi în timpul comunismului, iar un tânăr regizor să facă un film pe această temă (poate chiar o trilogie: o familie călcată în picioare de tăvălugul istoriei înainte de 1989, de „lovituţia” din decembrie şi drama postdecembristă a deconspirării). Dacă în România nu ar avea prea mare succes, în Occident ar avea unul enorm.

Precum filmul lui Cristi Puiu, Moartea domnului Lăzărescu, fără îndoială cel mai premiat film din istoria cinematografului românesc, cum spunea cineva acum un an, când avea deja 20 de premii internaţionale, darămite acum, când are 45, ultimul oferit de BBC pentru filmul străin considerat a avea impactul cel mai mare în Marea Britanie.

Anunțuri

1 comentariu

  1. MOTO said,

    CINE NE CONDUCE

    O banală radiografie a actualei puteri politice şi economice din România scoate la iveală realitatea hâdă. Ţara noastră este în continuare condusă de politruci comunişti, sau de copiii acestora, stâlpi de bază ai CC al PCR. Partidul Comunist a revenit la putere într-o ţară deja membră UE şi NATO, într-un mod mai mult decât diabolic. Practic, azi nu mai avem un singur „duşman“ politic – în faţa căruia mai există sau nu vreo disidenţă – ci „n“ partide, cu „n“ lideri politici, cu „n“ ideologii, menite doar s-o ascundă pe cea adevărată. Cei care au preluat puterea, alternează conducerea între ei, împărţind-o ca-ntr-o mare „famiglie“. În România „europeană“ n-a intrat nimeni, n-a penetrat nimeni, în afara castei vechilor comunişti şi a urmaşilor acestora. Dosarele informatorilor şi ofiţerilor acoperiţi sunt sub cheie, în mâinile lor. Secretele, afacerile şi resursele naţionale sunt în buzunarele lor. Învăţământul şi bursele sunt controlate tot de „Marea Famiglie“. Iar cine nu face parte din această castă, nu poate accede nici măcar într-o funcţie de directoraş. „Caracatiţa“ comunistă s-a perpetuat şi s-a extins la toate nivelurile puterii politice şi economice. „Famiglia comunistă“ este practic stăpâna României.

    Eroii comuniştilor
    – Traian Băsescu a recunoscut singur că a fost membru PCR. Preşedintele de astăzi al României spunea, alături de Năstase, în 2004: „E păcat ca după 15 ani de la evenimentele din decembrie ‘89, electoratul român să nu aibă şi alţi candidaţi decât doi foşti membri de partid“ (n.n. – membri PCR). A fost un favorit al puterii comuniste din România.
    – Emil Boc a fost UTC-ist de frunte. A publicat ode în perioada când era student la Filosofie, anul IV, în care preamărea regimul comunist.
    – Adrian Severin a deţinut mai multe funcţii în UASCR, ultima fiind cea de şef al Comisiei culturale a Consiliului UASC din Centrul Universitar Bucureşti.
    – Teodor Meleşcanu a fost şi el membru al Partidului Comunist. Ba mai mult, conform afirmaţ iilor lui Mircea Răceanu, înainte de 1989, Meleşcanu a fost ofiţer de Securitate, sub acoperire de diplomat.
    – Octav Cozmâncă s-a remarcat ca responsabil cu cadrele, adjunct de şef de secţie şi membru în CC al UTC şi, ulterior, şef de sector la Secretariatul General al Guvernului (1983-1989).
    – Antonie Iorgovan a fost membru în Consiliul UASCR şi preşedinte al Consiliului UASC din Universitatea Bucureşti.
    – Vasile Puşcaş a fost, înainte de 1989, membru în Consiliul UASCR. Şi atunci şi acum îi este subordonat lui Ioan Rus, liderul PSD al „grupării de la Cluj“, care era preşedinte al Consiliului UASC din Centrul universitar Cluj-Napoca şi membru în Comitetul Executiv al Consiliului UASCR.
    – Nicolae Văcăroiu a ocupat diverse funcţii de conducere: 1982-1986 – şef serviciu; 1986-1987- Director adjunct; 1987-1989 – Director al Direcţiei Sinteză Probleme Financiare, Bancare şi de Preţ.
    – Theodor Stolojan. În anii ‘70 , a figurat pe schema Institutului de Economie Mondială, instituţie sub acoperire a fostei brigăzi „U“ din cadrul UM 0920. În perioada cât a fost şef al Direcţiei Operaţiuni Valutare din Ministerul de Finanţe a colaborat cu departamentul AVS din cadrul Compartimentului de Informaţii Externe, de unde a fost demis. În 1989 a fost numit consilier personal al fostului ministru al Finanţelor, Ion Păţan.
    – Mugur Isărescu. Vreme de 19 ani este angajat ca şi cercetător principal I, apoi şef de colectiv de cercetare la Institutul de Economie Mondială din Bucureşti – instituţie considerată o adevărată „pepinieră de cadre“ pentru posturile de conducere din România comunistă.
    – Silvian Ionescu. În septembrie 1974 a fost încadrat în cadrul Direcţiei Generale de Informaţii Externe, care pe atunci funcţiona separat de structurile Securităţii Statului.
    – Ludovic Orban. Conform propriilor declaraţii, tatăl său a fost ofiţer de Securitate în perioada neagră şi plină de blestemăţii a acestei structuri de represiune.
    – Eugen Dijmărescu. După absolvirea facultăţii, în septembrie 1971, Dijmărescu este încadrat în funcţia de cercetător ştiinţific principal la IME, unde activează până în anul 1989. În această perioadă a avut posibilitatea de a face studii postuniversitare în afara ţării (1973 – seminarul de Studii Americane din Salzburg; 1981 – Brookings Institution; 1985 – Universitatea de Stat din Arizona, Tempe).
    – Irinel Columbeanu. Omul de afaceri, situat în topul celor mai bogati români, top publicat de revista „Capital“, este fiul lui Ion Columbeanu – un influent funcţionar guvernamental, care a activat în toate executivele României din vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, până în anul 2002.
    – Ovidiu Tender. Considerat unul dintre cei mai bogaţi oameni de afaceri ai României, acesta este fiul unui fost ofiţer de grăniceri care la un moment dat a fost superiorul fostului şef al SRI, Radu Timofte. Mai mult, se pare că înainte de 1989 tatăl lui Ovidiu Tender a avut relaţii bune cu Ion Iliescu în perioada în care acesta a fost detaşat la Timişoara, fapt care ar explica relaţiile postdecembriste dintre omul de afaceri şi fostul şef al statului.
    – Dan Voiculescu. Pentru că familia sa nu făcea parte din nomenclatura comunistă, intră în Securitate şi ocupă funcţii de conducere în firma de comerţ exterior Crescent, ce aparţinea serviciului secret. Era cunoscut sub numele de cod „Felix“ şi „Mirce“. În 1991, semnează în calitate de reprezentant al Crescent Commercial Maritime LTD- Cyprus, un contract de asociere cu Universalcoop, în care contribuţia sa la capitalul social era de 261.250 de dolari.
    – Radu Vasile – fost prim-ministru în guvernul CDR (1998-1999), fost senator, s-a aflat în grupul de influenţă al Zoei Petre. A fost deconspirat ca informator chiar de către fostul preşedinte Emil Constantinescu. Acesta a spus, evident, după ce şi-a terminat mandatul de la Cotroceni, că a văzut angajamentul de informator al lui Radu Vasile şi că acesta fusese racolat din cauza unor „bube“ de la dosar.
    – Sorin Oprescu, senator aflat acum la al doilea mandat parlamentar, este fiul lui Nicolae Oprescu, fost colonel în Direcţia a V-a, ulterior avansat general, iar mama sa, fost ofiţer DIE. Fratele lui Sorin Oprescu, Marius, a fost medic şef al DIE, ulterior SIE.
    – Laszlo Tokes este cel care a „salvat“ România de Ceauşescu. Înainte de 1989 a fost racolat de serviciile de informaţii ungare care au creat şi promovat brandul Tokes.
    – Attila Verestoy. Înainte de 1989, Attila Verestoy a lucrat în Institutul de cercetări chimice condus de Elena Ceauşescu.
    – Bela Marko. Înainte de 1989, Bela Marko a fost unul dintre redactorii de bază ai revistei „Igaz Szo“, revistă a filialei scriitorilor comunişti maghiari din România, care apărea la Tg. Mureş. A luat un premiu al Uniunii Scriitorilor în 1980.
    – Adrian Păunescu, un apropiat al regimului Ceauşescu.
    – Adrian Cioroianu. În timpul studenţiei s-a aflat printre apropiaţii grupului de studenţi agreat de către decanul Facultăţii, prof. dr. Zoe Petre, în procesul de luare a deciziilor legate de managementul predării istoriei. După terminarea facultăţii a rămas în cadrul acesteia ca asistent al profesorului Lucian Boia, cunoscut pentru opera de demistificare a istoriei românilor, şi a fost susţinut pentru a merge la un masterat în istorie, şi apoi un doctorat, în Canada (1997).
    – Corneliu Vadim Tudor: Liderul PRM a lucrat înainte de revoluţie ca ziarist în presa comunistă, la publicaţiile „România Liberă-Magazin“ şi apoi, din 1975, ca redactor la Agerpress, dar şi la revista „Săptămâna“. Imediat după terminarea facultăţii, Vadim Tudor a urmat – în 1975 – cursurile Şcolii de Ofiţeri de Rezervă din Bucureşti. Apropiat al lui Valentin Ceauşescu, Vadim Tudor nu a ratat nicio deplasare a echipei Steaua peste hotare, beneficiind de avantajele protipendadei comuniste.
    – George Copos. Prosper om de afaceri, fost vicepremier în actualul Guvern, din partea Partidului Conservator, fost utecist de vază, prieten la cataramă cu Nicu Ceauşescu, mare usecerist (Uniunea Studenţilor Comunişti din România), implicat în organizarea Universiadei la Bucureşti.
    – Rodica Stănoiu. Fost ministru al Justiţiei, demisionează din partid după ce presa a relatat pe larg despre relaţia sa cu fosta Securitate, unde a semnat note informative sub pseudonimele „Sanda“ şi „Paula“.
    – Tudor Marcu, fratele lui Corneliu Vadim Tudor, a fost, înainte de Revoluţie, ofiţer în cadrul Armatei, lucrând la contrainformaţii militare. Ulterior, a ajuns deputat în Parlamentul României, iar Ion Iliescu l-a făcut general. A fost implicat în scandalul „Ţigareta 1“, primul mare caz de contrabandă cu ţigări, caz care a ajuns în justiţiei dar dosarul a fost soluţionat cu neînceperea urmăririi penale.
    – Ioan Talpeş a fost ofiţer activ în MApN, până în 1989, având calitatea de cercetător ştiinţific la Centrul de Studii şi Cercetări de Istorie şi Teorie Militară-Bucureşti.
    – Mihai Răzvan Ungureanu a devenit membru supleant al CC al UTC în 1987, după terminarea liceului.
    – Zoe Petre este fiica academicianului dr. Emil Condurachi, cunoscut ca apropiat al conducerii de partid şi de stat a RSR şi al organelor de Securitate. Doamna Petre-Condurachi a fost secretară de partid în cadrul Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti, înainte de 1989.
    – Triţă Făniţă este cunoscut ca unul dintre cei mai importanţi „oameni de afaceri“ din perioada României socialiste. Relaţiile sale foarte apropiate cu familia Ceauşescu i-au permis să participe din plin la operaţiunile de aport valutar, în calitate de director la Agroexport, ceea ce i-a atras şi o arestare din partea Securităţii.
    – George Cristian Maior, director al SRI, este fiul fostului ministru al învăţământului, Liviu Maior, şi ginerele lui Augustin Buzura, fost director al Fundaţiei Culturale Române. George Maior este naşul de cununie al băiatului lui Ioan Talpeş.
    – Monica Macovei procuror de supraveghere a urmăririi penale, la tribunalele din Bucureşti. A fost acuzată că ancheta abuziv.
    – Bogdan Olteanu, este nepotul cunoscutei activiste comuniste Ghizela Wass. Având şapte clase elementare, dar şi „Ştefan Gheorghiu“, aceasta a intrat în partid în 1933, ocupându-se de relaţiile externe ale PCR şi urcând toate treptele ierarhice.
    – Emil Constantinescu. A fost membru PCR şi nu există o explicaţie plauzibilă a schimbării bruşte a orientării sale profesionale, din judecător la Tribunalul judeţean Piteşti, la geolog.
    – Virgil Măgureanu, fost rezident al Securităţii, a condus Serviciul Român de Informaţii timp de şapte ani. La 29 decembrie 1995, Virgil Măgureanu şi-a publicat propriul dosar de informator al Securităţii, deschizând voit sau nu „cutia Pandorei“.
    – Varujan Vosganian a fost şi el comunist şi, dacă e să-l credem pe Liviu Turcu, colaborator al fostei Securităţi. Din acest motiv, Varujan Vosganian a fost obligat să-şi retragă candidatura pentru postul de comisar european.
    – Şerban Mihăilescu a fost un înalt funcţionar al Guvernului comunist condus de Constantin Dăscălescu.
    – Mircea Dan Geoană este fiul fostului şef al Comandamentului Apărării Civile din România, generalul Ioan Geoană.
    – Călin Popescu Tăriceanu este fiul vitreg al lui Dan Amedeo Lăzărescu, informator al Securităţii, care i-a turnat contra cost, pe fruntaşii liberali.

    Pagină realizată de ziarul ATAC

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: