Departamentul Cultelor

(doar din dorința de a mări vizibilitatea acestui material, l-am preluat de aici)

Adrian Nicolae PETCU

ACTIVITATEA DEPARTAMENTULUI CULTELOR ÎN ATENŢIA SECURITĂŢII (1970-1989)

Partea I-a

 

Începând cu anul 1948 activitatea cultelor din România a fost mult restricţionată prin diferite acte normative, cum au fost legea cultelor, legea învăţământului şi legea de organizare şi funcţionare a Ministerului Cultelor. Prin aplicarea noii legislaţii, acesta din urmă trebuia să fie, practic, interfaţa structurilor de represiune în relaţia cu reprezentanţii cultelor recunoscute de noul regim politic. Atribuţiunea principală a acestui minister era de „supraveghere şi control”, care avea o origine ceva mai veche în legislaţia românească, dar care, după anul 1948, a căpătat o aplicare abuzivă şi strictă, mai ales prin utilizarea instituţiei inspectorilor locali sau a binecunoscuţilor împuterniciţi ai cultelor.

Dacă iniţial aceştia plecau de la centru în diferite inspecţii periodice şi în zone bine delimitate, începând cu anul 1950 inspectorii vor căpăta un statut teritorial permanent, fiind tot timpul în preajma factorilor de decizie din mediile religioase. Tot aceştia aveau datoria de a conlucra cu Securitatea, care la rândul ei trebuia să deţină controlul efectiv asupra rolului decizional al împuterniciţilor şi de influenţare a factorilor religioşi. Mulţi dintre aceşti inspectori erau şi surse ale Securităţii, unii chiar rezidenţi, care trebuiau să informeze în timp util despre tot ceea ce se întâmplă în mediile religioase. Aceste mecanisme de control au fost menţinute până la căderea regimului comunist.

În cercetările întreprinse în arhivele fostei Securităţi am găsit o serie de documente care ne ajută să reconstituim pentru perioada anilor 1970-1989, cel puţin la suprafaţă, tabloul relaţiilor dintre culte şi Departamentul Cultelor, cu rolul de neeludat al Securităţii. În demersul nostru am căutat să delimităm câteva capitole din această temă, pornind de la cadrul legislativ al acestui tip de relaţii, continuând cu funcţionarea acestui aparat guvernamental de resortul cultelor şi până la supravegherea Securităţii şi îndrumările date factorilor responsabili din culte, cât şi către cei din Departament, dar mai ales principiile trasate de omniprezenta poliţie politică a regimului comunist de la Bucureşti.

Organizarea şi funcţionarea Departamentului Cultelor

 Cadrul legislativ de organizare şi funcţionare a Ministerului cultelor în statul român era reprezentat de Decretele-legi nr. 178 din 4 august 1948 şi nr. 37 din 4 februarie 1949. Potrivit legii din 1949, Ministerul Cultelor era „serviciul public prin care statul îşi exercită dreptul de supraveghere şi control pentru a garanta folosinţa şi exerciţiul libertăţii conştiinţei şi libertăţii religioase”. Din atribuţiile prevăzute de noile acte normative amintim: supravegherea şi controlul asupra cultelor religioase şi tuturor organismelor acestora, al învăţământului religios special pentru pregătirea deservenţilor, al patrimoniului artistic religios, al bunurilor de provenienţă cultică, dar şi aprobarea de noi comunităţi religioase, parohii sau unităţi administrative şi al bugetelor entităţilor religioase. De asemenea, Ministerul cultelor avea în atribuţiune recunoaşterea personalului atât bugetar, cât şi nebugetar din administraţiile cultelor recunoscute[1]. La 31 decembrie 1956, prin Decretul nr. 725 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, Ministerul Cultelor suferea o serie de schimbări structurale. Ministrul era ajutat de un director general, iar instituţia era constituită din: Direcţia Secretariat, Planificare, Investiţii şi Administrativ; Direcţia Împuterniciţilor cu corpul împuterniciţilor; Direcţia Studii, Documentare şi Publicaţii; Direcţia Plan financiar şi Evidenţă contabilă; Corpul de control al ministrului şi oficiul juridic[2].

Resortul guvernamental al cultelor a fost transformat la 21 martie 1957, când devenea Departamentul Cultelor în subordinea Consiliului de Miniştri. La 5 martie 1958, printr-o hotărâre a Consiliului de Miniştri, i se stabileau atribuţiile, care erau aproape neschimbate, faţă de legea din 1949[3].

După venirea lui Nicolae Ceauşescu la putere, cadrul legislativ de funcţionare şi control al cultelor a fost pus în discuţie, analizându-se posibilitatea schimbării acestuia, pentru a-l adapta la noile „realităţi socialiste”. Se pare că au existat şi proiecte în acest sens, dar care s-au finalizat cu modificarea legii de organizare a Departamentului Cultelor. La 13 iulie 1970, Consiliul de Stat al RSR adopta Decretul nr. 334 privind organizarea şi funcţionarea Departamentului cultelor. Art. 1 stipula că acesta este un „organ central al administraţiei de stat, care înfăptuieşte politica statului cu privire la organizarea şi activitatea cultelor”. La capitolul II, pe lângă atribuţia principală de „supraveghere şi control” (art. 5, lit. a), preluată din legea din 1948, Departamentul Cultelor „propune Consiliului de Miniştri înfiinţarea eparhiilor, pe baza cererii organelor competente ale cultelor şi îşi dă acordul la delimitarea eparhiilor” (art. 5, lit. d). De asemenea, „face recomandări pe care le supune Consiliului de Miniştri în legătură cu recunoaşterea de către Consiliul de Stat a şefilor cultelor, precum şi a conducătorilor de eparhii şi a celor asimilaţi acestora” (art. 5, lit. g). Altfel spus, toţi candidaţii la episcopat trebuiau conveniţi între conducerea cultului şi Departament, pentru ca apoi, după alegerea canonică, episcopii să fie investiţi de conducerea statului. Pe lângă acestea, Departamentul mai avea următoarele atribuţiuni: recunoştea persoanele alese de organele statutare ale cultelor pentru funcţii de conducere; autoriza persoanele ce urmau să intre în rândul personalului de cult, „pentru a exercita funcţia corespunzătoare”, cât şi înfiinţarea şi organizarea aşezămintelor monastice (art. 5, lit. f, h, i).

Potrivit art. 8, Departamentul Cultelor era condus de un colegiu, organ deliberativ cu rol de decizie în problemele generale de activitate ale acestei instituţii. Colegiul era format din preşedinte, vicepreşedinte, directori, cadre de conducere, „precum şi specialişti cu experienţă îndelungată şi înaltă calificare din cadrul Departamentului”. Componenţa acestui colegiu era aprobată de Consiliul de Miniştri, iar conducerea era exercitată de preşedintele Departamentului sau, în lipsă, de vicepreşedinte (art. 9). Activitatea acestui Colegiu se putea desfăşura cu cel puţin 2/3 din numărul membrilor, adoptând hotărâri cu majoritate simplă. În caz de divergenţă între preşedinte şi majoritate, problema se supunea vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri, care coordona activitatea Departamentului (art. 11). Şedinţele Colegiului trebuiau să se ţină cel puţin o dată pe trimestru, fiind convocat de preşedinte sau de o treime din numărul membrilor (art. 12). Aceştia răspundeau în Colegiu sau individual faţă de Consiliul de Miniştri (art. 13). Între şedinţele Colegiului, preşedintele Departamentului rezolva problemele curente (art. 14).

Departamentul era condus de preşedinte, numit prin decret al Consiliului de Stat (ulterior prezidenţial), un vicepreşedinte, numit de Consiliul de Miniştri, cu atribuţii de la Colegiul Departamentului (art. 18), instituţia având în componenţa sa următoarele direcţii: Supraveghere şi control; Studii, documentare şi relaţii externe; Plan, organizarea muncii şi Secretariat şi oficiul juridic. Pentru îndeplinirea atribuţiilor în teritoriu legea îi viza pe „inspectori teritoriali pentru probleme de culte” (art. 19), cunoscuţii împuterniciţi de culte. Aceştia trebuiau ajutaţi în activitatea lor pe plan local de comitetele executive ale consiliilor populare judeţene (art. 26).

O prevedere interesantă şi inedită în acelaşi timp era cea legată de constituirea „Consiliului consultativ al cultelor” (art. 21). Acest organism era format de câte un şef statutar al cultelor recunoscute sau un delegat din ierarhie. Consiliul avea ca atribuţii principale: „elaborarea de recomandări pentru coordonarea aplicării dispoziţiilor cu caracter comun ce se iau de culte pe baza legilor ori a statutelor acestora”, a celor „privitoare la raporturile dintre culte„, cât şi a relaţiilor externe. De asemenea, mai erau prevăzute iniţierea de „măsuri comune pentru informarea clerului în problemele vieţii contemporane ce au contingenţă cu viaţa cultelor” sau examinarea modului în care cultele participă la „acţiuni de interes public, în scopuri umanitare, pentru promovarea păcii în lume” (art. 22, lit. a-j). Preşedintele acestui Consiliu era preşedintele Departamentului Cultelor şi era convocat „ori de câte ori era nevoie”.

Însă, acest Consiliu, care practic îi implica tot mai mult pe şefii cultelor în activităţile străine de cele religioase, nu a funcţionat niciodată[4].

Prin Decretul nr. 313/31 august 1977, semnat de Nicolae Ceauşescu, legea de organizare a Departamentului era modificată din nou, cu atribuţii mai clar exprimate atât în structura instituţională, cât şi în cele privitoare la împuterniciţii de culte. La art. 1 se stipula următoarea structură: 1) Direcţia Relaţii culte; 2) Direcţia Relaţii externe şi Secretariat; 3) Serviciul economic-financiar. Împuterniciţii erau subordonaţi Direcţiei Relaţii Culte, iar potrivit art. 25 modificat, modul de lucru al acestora „cu organele de stat se va stabili de către Departamentul Cultelor, de acord cu organele centrale competente”. „Organele centrale competente” nu puteau fi decât cele din Ministerul de Interne, recte Securitatea, care trebuia să vizeze activitatea ce urmau să o desfăşoare responsabilii din Departament. Tot pentru îndeplinirea atribuţiunilor din teritoriu, în art. 26 se arăta: „Comitetele executive ale consiliilor populare judeţene şi ale municipiului Bucureşti vor asigura mijloacele materiale necesare desfăşurării activităţii inspectorilor de specialitate din teritoriu, pentru culte”[5].

La reorganizarea Departamentului cultelor în 1983-1984, acest cadru legislativ a fost modificat din nou la capitolul structurii instituţionale, prin Decretul nr. 61 din 23 februarie 1984. Astfel, art. 18 prevedea ca vicepreşedintele să fie director al Direcţiei Relaţii-culte şi să aibă rangul de secretar de stat adjunct. Noua structură organizatorică prevedea: Direcţia Relaţii culte şi Serviciul personal-învăţământ şi economic financiar[6].

Noile prevederi legale au fost publicate în Buletinul Oficial al RSR, însă nu şi anexa cu organigrama Departamentului, care era următoarea: 1) Direcţia Relaţii culte avea în subordine compartimentele: Inspectori teritoriali, Supraveghere şi control, Relaţii externe, comunităţi religioase ale emigraţiei, Documentare şi sinteze, Ocrotire patrimoniu cultural, avizare restaurări-reparaţii şi juridic şi 2) Serviciul Personal, învăţământ, economic-financiar, care avea în subordine compartimentele: Personal, Învăţământ, Organizarea muncii, Publicaţii, Economic-financiar şi control financiar intern[7].

Politica de culte din România comunistă era îndrumată, după cum am văzut, de Ministerul/Departamentul cultelor. Însă, acest minister primea coordonatele de la cel care indica politica generală a statului român, anume Partidul Comunist Român. Partidul desemna un membru marcant, care avea sarcina să traseze întreaga politică de culte din ţară şi de la care porneau majoritatea aprobărilor necesare „bunului mers” al cultelor. Acesta trebuia să ocupe un post important atât în partid, cât şi în structurile statului. Astfel, în 1948, Secretariatul CC al PMR l-a desemnat pe Vasile Luca, care după câteva luni a ocupat un post de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, pe lângă cea de ministru al Finanţelor. După demiterea şi arestarea sa în 1952, această responsabilitate a fost preluată de Emil Bodnăraş, ministrul Forţelor Armate şi membru al Biroului Politic al CC al PMR, care din 1954, de asemenea, a ocupat un post de vicepreşedinte/primvicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, până în 1967. Deşi, în acest an Bodnăraş a fost ales într-un post de vicepreşedinte al Consiliului de Stat, totuşi el a păstrat responsabilitatea de îndrumare a Departamentului cultelor, până la decesul său survenit în 1976. Rolul său a fost moştenit de un alt vicepreşedinte al Consiliului de Stat, în persoana lui Emil Bobu, care avea şi calitatea de membru al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR. Bobu a avut această responsabilitate până la expirarea mandatului său la Consiliul de Stat, în 1979. Din acest an rolul de îndrumător al Departamentului cultelor a fost preluat de un vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, de Ioan Totu, apoi de Ion Dincă.

La nivelul conducerii Departamentului Cultelor, între 1970-1989, s-au succedat mai mulţi preşedinţi, aceştia fiind: Dumitru Dogaru (1957-1975), Ion Roşianu (1977-1984) şi Ion D. Cumpănaşu (1984-1989). Primul provenea direct din structura vechiului Minister al Cultelor, aşa cum fusese instituit prin legea din 1949, faţă de ceilalţi doi care erau complet străini de probleme cultelor. Însă, toţi erau originari din Oltenia.

Dumitru Dogaru s-a născut la 26 octombrie 1907, în Dobrotineţ, jud. Olt; absolvent al Facultăţii de Litere şi Filozofie (1937). O perioadă de timp a îndeplinit funcţia de învăţător, apoi de profesor în învăţământul secundar. După 23 august 1944 a intrat în PCR. Între 1944-1949, a fost inspector general, apoi director al Direcţiei Învăţământ profesional. La 1 martie 1949 a fost detaşat în Ministerul Cultelor, unde a ocupat posturile de inspector, din 1957 secretar general, apoi, din 1970, preşedinte al Departamentului cultelor, până la pensionarea sa din 1975. Potrivit unei biografii întocmită de Securitate, acesta „se bucură de mare autoritate în rândul conducătorilor de culte şi al deservenţilor. Activează în cadrul organizaţiei de bază PCR din Departamentul Cultelor. Participă cu regularitate la şedinţe. […] Laboratorul de materialism şi ateism ştiinţific (tov. director Nistor) de la Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice „Ştefan Gheorghiu” intenţionează să-l coopteze în calitate de colaborator şi specialist”. De asemenea, mai este arătat ca unul care s-a manifestat împotriva trimiterii episcopatului greco-catolic la Căldăruşani în 1949 şi că ar fi afirmat faţă de patriarhul Justinian că „este împotriva oricăror acţiuni ostile Bisericii”[8].

Probleme pentru Securitate au apărut mai ales după ieşirea la pensie a lui Dumitru Dogaru (1975), cel care timp de aproape 20 de ani condusese Departamentul Cultelor, într-o manieră mult apreciată de factorii de conducere din partid. Potrivit unei note a Securităţii,  aflăm că Emil Bodnăraş a acceptat cu multă greutate pensionarea lui Dogaru.

După plecarea lui Dogaru, la conducerea Departamentului Cultelor a fost numit vicepreşedintele Gheorghe Nenciu, se pare, pentru o perioadă de interimat cu funcţia de  „conducător al Departamentului Cultelor”, după cum figura în revistele bisericeşti. Într-o fişă biografică întocmită de Securitate, se arăta că Gheorghe Nenciu s-a născut la 27 februarie 1922, în satul Bălteni, comuna Periş, judeţul Ilfov. Până în 1940 a urmat cursurile Colegiului „Sf. Sava” din Bucureşti, iar în 1945 a absolvit Facultatea de Filozofie. A fost membru PCR din 1945. A lucrat ca pedagog la Şcoala profesională a fostei fabrici de avioane SET din Bucureşti. În perioada 1945-1952 a funcţionat în Serviciul Special de Informaţii. În 1952 a fost trecut în rezervă şi exclus din partid pe motiv că tatăl său fusese membru PNŢ şi pentru că deţinuse 15 ha de teren arabil. În 1953 s-a revenit asupra excluderii sale, fiind încadrat în Ministerul Cultelor, pe un post de inspector principal.

În stadiul actual al cercetărilor nu putem stabili în mod clar dacă relaţiile neoficiale cu organele de securitate au întâmpinat dificultăţi, însă, experienţa dobândită în cadrul SSI-ului i-a folosit mult. De altfel, într-o fişă întocmită de Securitate, se arăta: „În activitatea sa, Nenciu este apreciat ca un cadru de bază, cu bună pregătire profesională, cunoscător al politicii şi problemelor de culte, energic, principial în muncă. În funcţia ce o deţine a dat dovadă de orientare şi tact în relaţiile cu reprezentanţii cultelor din ţară, fapt pentru care şi-a atras stima şi consideraţiunea acestora, a militat pentru aplicarea politicii partidului în acest domeniu de activitate. În contactele avute cu oficialităţile cultice din străinătate a susţinut şi a reprezentat în mod corespunzător interesele statului nostru”[9].

Următoarea schimbare la conducerea Departamentului Cultelor a fost în anul 1977. Se poate spune că a fost chiar o competiţie pentru postul de preşedinte. Când Gheorghe Nenciu avea pregătit decretul de numire pentru semnare, atunci Ion Roşianu era numit preşedinte al Departamentului Cultelor, la intervenţia lui Ştefan Andrei, secretar al CC al PCR[10]. Tot pentru numirea lui Ion Roşianu o susţinere venise, se pare, şi din partea patriarhului Justinian Marina, care dorea să-l aibă ca partener la Departament pe fiul prietenului său politic, Mihai Roşianu. Se pare că, Ion Roşianu ocupase o funcţie în Secţia de Agitaţie şi Propagandă din CC al PCR[11].

Această competiţie pentru postul de şef la Departament nu se putea încheia decât cu eliminarea adversarului. Până la plecarea lui Nenciu din Departament, deşi pentru o scurtă perioadă de timp a mai fost vicepreşedinte, rolul său a fost mai mult decorativ, deoarece toate atribuţiunile îi fuseseră luate de Roşianu, care dorea să-l elimine cu orice preţ din schema de conducere a instituţiei[12]. Pentru destituirea lui Nenciu din Departamentul Cultelor, la nivelul acestui organism  s-a format o comisie de anchetă, în ale cărei concluzii s-a susţinut că acesta ar fi primit suma de 100.000 lei în schimbul promovării ca arhiereu-vicar la Episcopia Buzăului a arhimandritului Veniamin Vasile Nicolae. Găsit „vinovat”, Nenciu a fost exclus din partid, „demascat” în faţa întregului personal din Departament şi concediat. Nu ştim dacă Nenciu a fost într-adevăr vinovat de astfel de fapte. Cert este că Sinodul BOR l-a ales şi l-a hirotonit ca arhiereu-vicar pe arhimandritul Veniamin Nicolae, deoarece primise aprobarea pentru candidatura sa. Însă, izbucnirea scandalului Nenciu a determinat revocarea arhiereului Veniamin, după ce o perioadă de timp ocupase postul pentru care fusese ales. Scandalul a ajuns până la Ceauşescu, care în data de 21 decembrie 1977 a semnat un decret special de retragere a recunoaşterii alegerii de arhiereu a lui Veniamin Nicolae[13]. Astfel, rezultatul anchetei a constituit un bun motiv pentru înlăturarea lui Nenciu din Departament.

Lui Roşianu i-a urmat Ion D. Cumpănaşu, fiul ilegalistului Dumitru I. Cumpănaşu[14], învăţător şi preot până la intrarea în PCR. Se pare că Dumitru Cumpănaşu era chiar rudă cu Mihai Roşianu, căruia îi datora şi ascensiunea în regimul comunist, şi era în bune relaţii cu Ştefan Andrei.

Ca şi predecesorul său, Cumpănaşu era oltean. Acesta se născuse la 3 august 1928, în Grădiştea, jud. Vâlcea. Între 1939-1945 a urmat Liceul teoretic din Râmnicu-Vâlcea, între 1948-1951, cursurile Facultăţii de Agrotehnică din Craiova, apoi ale Universităţii serale de marxism-leninism de pe lângă Comitetul orăşenesc al PMR Bucureşti, fiind membru PCR din octombrie 1947. A fost preparator la Institutul Agronomic Craiova (1950-1951) şi asistent la catedra de marxism a aceluiaşi institut (1951); asistent la Institutul Agronomic Bucureşti (1951); reporter, apoi redactor, şef Secţie agrară, iar între 1962-1969 redactor şef adjunct la ziarul „Scânteia”; adjunct al şefului Secţiei de Presă a CC al PCR (1969-1970); consilier pe probleme de agricultură în CC al PCR (1970-1971); prim adjunct al şefului Secţiei Presă a CC al PCR (1971-1973); director general al Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor (1973-1975); preşedinte al Comitetului de Presă şi Tipărituri (1975-1977); director general al Agerpres (1977-1983); redactor şef la „Scânteia” (1983-1984), apoi preşedinte al Departamentului Cultelor (1984-1989), funcţie pe care a considerat-o o retrogradare[15].

În privinţa personalului care funcţiona în Departamentul Cultelor trebuie remarcat faptul că avea o componenţă diversă. Se pare că în acest organism guvernamental erau trimise să lucreze persoane pedepsite pentru gafele făcute în „muncile de răspundere”. Altfel spus, pentru regim, Departamentul Cultelor era „un cimitir al elefanţilor”. Totodată, în această structură guvernamentală, ca şi în altele, erau numiţi „ofiţeri acoperiţi”, după cum se cerea în  1968 la nivelul conducerii Securităţii. După ce conducerea de partid aprobase folosirea ofiţerilor acoperiţi, la 1 februarie 1968, generalul-maior Stoica Constantin, spunea la o şedinţă de analiză a activităţii Direcţiei de Informaţii Interne: „Când noi spunem că trebuie să ne ocupăm de latura cultică, înţelegem că nu trebuie să ne ocupăm de problemele lor interne, de organizare, de metodologie, pentru că aceasta este problema Departamentului Cultelor. Noi însă trebuie să avem acolo oameni siguri şi, dacă nu ne convine omul respectiv, să mergem la primul secretar al judeţului respectiv şi să arătăm că la culte este un om necorespunzător şi să indicăm pe un altul, poate chiar un ofiţer de-al nostru acoperit, pentru că noi avem dreptul să avem 400-500 ofiţeri care să lucreze acoperit în diferite sectoare de muncă. Dumneavoastră trebuie să rezolvaţi această problemă pe plan local”[16].

Evident că nu toţi angajaţii Departamentului Cultelor erau de acum ofiţeri acoperiţi, fiind imposibil de acoperit organigramele tuturor instituţiilor de stat. Însă, astfel de ofiţeri erau numiţi în posturi cheie din aceste instituţii. În cazul Departamentului Cultelor, în 1973, în postul de director-adjunct la Direcţia Relaţii culte era numit Sorin Iulian, care din 1945 lucra în serviciile de informaţii[17]. După 1977, numirea de ofiţeri acoperiţi este frecventă. La Direcţia Relaţii culte, pe post de director figura Leon Toader, despre care în instituţie se spunea că fusese în DIE[18]. Despre Toader avem o confirmare din partea lui Ion Brad, ambasador al României la Atena în perioada 1973-1982. Acesta relatează cum, înainte de a pleca la post, s-a întâlnit cu generalul Nicolae Doicaru, şeful DIE, care l-ar fi rugat să-l sprijine pe omul său de la ambasadă, adică consulul Leon Toader, care a funcţionat până în 1975[19].

La conducerea Direcţiei culte din Departament, pentru puţin timp, lui Toader i-a urmat Eugen Munteanu. Ulterior, acesta a fost numit pe postul de şef al Serviciului Personal, în timp ce la Direcţia culte a fost numit un alt ofiţer DIE, în persoana lui Ion Popescu, care iniţial fusese la Direcţia Relaţii Externe. Ion Popescu avea ca adjunct pe Ion Negoi[20].

Născut la 13 decembrie 1932, în Malu cu flori, jud. Dâmboviţa, Ion Popescu provenea dintr-o familie de ţărani cu gospodărie mică, care după 1949 s-a înscris în CAP. A urmat patru clase primare în comuna natală, apoi s-a înscris la Liceul comercial nr. 2 din Bucureşti. În 1947 a întrerupt studiile liceale, din cauza situaţiei materiale grele. S-a angajat la Fabrica de Maşini electrice „Klement Gotwald” din Bucureşti, unde s-a calificat ca strungar în fier. A lucrat până în 1952, când a fost încorporat, după care s-a întors la locul de muncă, în paralel urmând cursurile la fără frecvenţă ale Facultăţii de Drept din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1960. După facultate, s-a transferat ca jurist, apoi consilier juridic la Uzinele „Electronica” din Bucureşti. În 1966 a intrat în Ministerul Afacerilor Interne şi trimis, între 1967-1969, la Consulatul român din Belgrad, apoi între 1969-1977 ca şef al Secţiei consulare al Ambasadei României de la Paris.

În stadiul actual al cercetărilor nu am putut afla când a ajuns lucrător al Direcţiei de Informaţii Externe, însă funcţia de colonel pe care o avea în timpul misiunii de la Paris, ne indică faptul că acesta era mai vechi în structurile de informaţii. Tot la Paris a ocupat postul de secretar al organizaţiei PCR pe ambasadă[21]. A fost consul al Ambasadei României la Paris, până în octombrie 1977, când serviciile secrete franceze l-au deconspirat în presă, pentru încercările eşuate de preluare a bisericii române de pe str. Jean de Beauvais şi de compromitere a preotului Vasile Boldeanu, care slujea în acest lăcaş. Deoarece Ion Popescu fusese deconspirat la postul din Franţa, într-un document al DSS din 5 aprilie 1979, se propunea „oportunitatea menţinerii acestuia în cadrul Departamentului cultelor mai ales că este «ofiţer deplin conspirat» la locul de muncă”, după ce generalul Emil Macri încercase să-l scoată din acest post[22].

Din cele de mai sus se susţine afirmaţia lansată de Ion Mihai Pacepa cu privire la infiltrarea instituţiilor statului român, în perioada ceauşistă, cu ofiţeri acoperiţi din DIE[23]. Cel puţin în cazul de faţă, Ion Popescu avea acest rol în Departamentul Cultelor, de pe funcţia care se ocupa de relaţiile externe ale cultelor din România, aşa cum mai înainte, probabil, fusese Leon Toader.

Departamentul cultelor – obiectiv al Securităţii

Într-un material documentar despre „obiectivul Departamentul cultelor”, întocmit de Securitate la data de 12 ianuarie 1966, se arăta că această instituţie este „forul tutelar al cultelor din RSR, prin care acesta realizează legătura cu statul şi totodată este organul principal prin care partidul şi guvernul aplică politica de culte. Prin atribuţiunile sale, Departamentul cultelor poate controla şi îngrădi activitatea mistico-religioasă a cultelor, în conformitate cu dezvoltarea generală a regimului nostru socialist, deoarece acest organ avizează orice angajare sau mişcare de clerici şi salariaţi laici ai cultelor, precum şi deschiderea de noi biserici sau alte lăcaşuri de cult, ca şi conţinutul şi cantitatea tipăriturilor religioase, bugetele cultelor etc.

Aceasta presupune desfăşurarea unei activităţi organizate care alături de măsurile luate de partid să contribuie la reducerea influenţei negative a religiei în formarea conştiinţei socialiste şi la limitarea treptată a activităţii cultelor”[24].

Pentru îndeplinirea obiectivelor prevăzute de lege, dar şi pentru un control efectiv al aplicării deciziilor luate de conducerea de partid şi de stat, la 26 octombrie 1955, Securitatea a trecut la constituirea dosarului de obiectiv nr. 565, „Ministerul cultelor”. Şeful Serviciului culte, din Direcţia Generală a Securităţii Statului, motiva acest gest prin următoarele: „Personalul care compune acest minister este în permanentă legătură cu deservenţii tuturor cultelor. Pentru acest motiv s-a ajuns la concluzia că elementele duşmănoase din cadrul acestui minister să fie urmărite pe linia Serviciului 4, Direcţia a III-a, care urmăreşte elementele duşmănoase din cadrul tuturor cultelor din RPR”. Totodată, se mai preciza că „elemente din Ministerul cultelor apar în raza agenturii acestui serviciu cu diverse manifestări sau acţiuni duşmănoase fapt ce dovedeşte că ele pot fi urmărite de acest serviciu”. Prin urmare, „pentru faptul că în cadrul acestui minister se iau o serie de măsuri privind cultele”, atunci lucrătorii operativi ai Serviciului 4 „pot preîntâmpina tocmai acele măsuri luate cu scopul să producă greutăţi regimului”[25].

Date concrete despre desfăşurarea urmăririi acestui minister, ulterior departament, până la începutul anilor `70 nu deţinem în stadiul actual al cercetărilor. Ştim doar că, la 25 iunie 1973, lt. col. Ion Banciu, şeful Serviciului Culte, propunea superiorilor săi închiderea dosarului de obiectiv, deoarece „în perioada care a trecut de la deschiderea acestui dosar şi până în prezent elementele cu antecedente ori care să prezinte pericol social s-au redus simţitor”[26].

Cu toate acestea, peste puţin timp, dosarul de obiectiv „Departamentul cultelor” avea să fie redeschis, sub nr. 1636. În referatul din 26 decembrie 1974, ofiţerul de securitate arăta că în această instituţie „se concentrează date şi documente secrete cu privire la: relaţiile cultelor din RSR cu centre cultice sau organisme internaţionale din străinătate, care ocolesc prevederile legii cultelor şi sunt trimise spre informare conducerii de partid şi de stat; materiale despre activitatea unor persoane din diferite ţări care vin pe linia cultelor în ţara noastră, ce pot fi exploatate, în dauna intereselor statului român; date referitoare la problemele pe care le ridică comunităţile ortodoxe din străinătate; planurile de dislocare ale Departamentului cultelor pentru situaţii speciale, precum şi rapoarte în legătură cu mobilizarea la locul de muncă al salariaţilor; date în legătură cu efectivul, pregătirea de luptă şi înzestrarea cu armament a gărzii patriotice din Departamentul cultelor”. În acelaşi document se mai adăuga faptul că 21 de persoane din această instituţie au aprobare pentru a avea acces la documente secrete şi au atribuţii de protocol. Faţă de această situaţie, în conformitate cu ordinul  nr. 00250/1973 şi pentru că există funcţionari în această instituţie cu antecedente politice, iar alţii au rude în străinătate, ofiţerul avea în vedere următoarele obiective: „Intensificarea muncii de supraveghere informativă generală, pentru a cunoaşte: cum se desfăşoară activitatea de evidenţă, păstrare, multiplicare şi manipulare a documentelor secrete ce intră sau sunt elaborate de către Departamentul cultelor şi luarea de măsuri operative în cazurile în care se constată încălcări ale Legii nr. 23/1971 şi HCM nr. 18/1972; identificarea persoanelor cu antecedente politice sau penale, precum şi a celor fără antecedente ce au acces la documente secrete şi intră în contact cu cetăţeni străini şi urmărirea celor asupra cărora vor rezulta suspiciuni; verificarea în evidenţa organelor noastre a persoanelor aprobate de conducerea instituţiei să aibă acces la documente secrete şi, periodic, se vor lua măsuri de aprofundarea verificării asupra unora dintre ei; cunoaşterea poziţiei politice prezente a elementelor cunoscute în evidenţele de securitate, cât şi descoperirea altora, fără antecedente, dar care au o poziţie ostilă orânduirii nostre socialiste; cunoaşterea altor fapte sau fenomene ce se produc în Departamentul cultelor şi care prin consecinţele lor pot aduce atingere securităţii statului”[27].

La un an de la deschiderea dosarului de obiectiv (24 februarie 1976), colonelul Dumitru Tăbăcaru, din Direcţia I de Informaţii Interne din Securitate, întocmea un „raport cu rezultatul analizei situaţiei informativ-operative de la Departamentul cultelor”, în care spunea că „s-au întreprins unele măsuri pentru a preveni comiterea unor activităţi duşmănoase. Au fost verificaţi în evidenţele de Securitate toţi salariaţii din obiectiv, stabilind elementele cunoscute cu antecedente politice sau alte fapte negative şi treptat au fost luate măsuri pentru încadrarea lor informativă”; cei 22 de salariaţi propuşi de conducerea Departamentului pentru a lucra cu documente secrete au fost verificaţi şi „cu mijloace ale muncii de securitate”, deci nu numai pe linie de partid, pentru care s-a dat aviz pozitiv; au fost avizate „pentru a participa la diferite manifestaţii şi primiri de delegaţii, 66 persoane”; 30 de persoane au fost încadrate în formaţiunile gărzilor patriotice din cadrul instituţiei şi „s-au obţinut şi unele informaţii cu privire la starea de spirit din rândul salariaţilor, legături suspecte cu persoane venite temporar în ţară şi alte fapte negative”.

La capitolul deficienţe în activitatea informativă, ofiţerul de securitate arăta că „nu există o reţea suficientă, fiind compartimente neîncadrate informativ. Cele şase surse de informare şi două persoane de încredere nu satisfac cerinţele actuale ale muncii informative, mai ales că o parte din aceste surse au posibilităţi limitate în unele compartimente importante”. Astfel, nu se pot obţine date privitoare la: „a) cum se aplică politica de culte, dacă sunt elemente care prin activitatea pe care o desfăşoară aduc prejudicii politicii partidului în acest sector; b) depistarea persoanelor cu manifestări duşmănoase şi a celor care realizează legături suspecte cu persoane care vin temporar în ţară; c) identificarea elementelor care favorizează unele culte în schimbul unor avantaje materiale, ajungând la corupţie”.

Faţă de aceste probleme identificate, acelaşi ofiţer propunea un plan de măsuri pe mai multe capitole. Pentru apărarea secretului de stat reţeaua informativă trebuia instruită, primind şi o serie de sarcini noi; apoi, era prevăzută îmbunătăţirea activităţii informative în problema cenzurii şi avizării publicaţiilor bisericeşti, prin recrutarea a încă unui informator; în fiecare trimestru erau prevăzute câte două controale, „pentru a se verifica cum sunt asigurate încăperile unde se păstrează documente secrete şi mijloacele de multiplicare”; în problema politicii de culte era „punctat, verificat şi atras la colaborare un element cu posibilităţi de informare”, iar pentru identificarea corupţiei funcţionarilor, de asemenea, era vizată recrutarea unui informator[28].

Într-o notă a UM 0610 către UM 0500, semnată de colonelul Gheorghe Raţiu şi datată 30 martie 1987, „date şi documente secrete de stat” erau considerate cele prevăzute de art. 4 din HCM nr. 19/1972 şi cele specifice instituţiei: „1. Rapoartele, notele şi informările adresate conducerii de partid şi de stat, în legătură cu diverse acţiuni interne şi externe în domeniul cultelor, precum şi răspunsurile primite la acestea; 2. Dările de seamă şi planurile de muncă ale Departamentului cultelor; 3. Procesele verbale ale şedinţelor Biroului executiv, consiliului de conducere şi consfătuirilor cu inspectorii teritoriali ai Departamentului; 4. Informări ale inspectorilor Departamentului cultelor privind vizitele cetăţenilor străini în ţara noastră; 5. Lucrările privind evidenţa rezerviştilor din Departamentul cultelor”[29]

Ulterior, în lista documentelor cu caracter secret figurau următoarele: „1. Materiale privind relaţiile dintre diferite culte din RSR cu străinătatea, care ocolesc prevederile Legii cultelor şi care sunt trimise spre informare organelor de stat; 2. Corespondenţa referitoare la contacte ale unor reprezentanţi de culte din străinătate care vin în ţara noastră ca turişti; 3. Documente, planuri, rapoarte în legătură cu mobilizarea la locul de muncă a salariaţilor din Departamentul cultelor; 4. Planul de dislocare a Departamentului cultelor pentru situaţii speciale; 5. Dosarele despre activitatea conducătorilor de culte: patriarh, mitropoliţi, episcopi, preşedinţi, vicari, secretari generali şi asimilaţii acestora; 6. Unele date cu privire la situaţia şi activitatea parohiilor ortodoxe din cadrul coloniilor de români din străinătate (SUA, Canada, Austria, Anglia, Brazilia, Venezuela, Franţa, RFG etc.); 7. Unele rapoarte şi informaţii despre diferite congrese, consfătuiri, conferinţe internaţionale la care participă delegaţi ai cultelor din RSR; 8. Date şi documente privind activitatea cultelor din ţară (starea cultică, acţiuni de prozelitism); 9. Corespondenţă privind activitatea unor persoane de peste hotare pe linia cultelor din ţara noastră şi care pot avea repercusiuni negative asupra intereselor statului român; 10. Date în legătură cu efectivul, starea de pregătire şi de luptă, înzestrare cu armament, tehnică de luptă şi planurile de acţiune ale gărzii patriotice din Departamentul cultelor; 11. Unele probleme legate de organizarea pazei şi apărarea instituţiei; 12. Dosarele personale ale cadrelor conducătoare din Departamentul cultelor aflate în nomenclatură”[30]

Departamentul cultelor şi Securitatea promovează „politica externă de culte”

În raportul întocmit, în octombrie 1979, de general maiorul Dumitru Tăbăcaru, şeful Direcţiei I din DSS, în urma unor discuţii purtate cu Ion Roşianu, arăta că, pe lângă asigurarea documentelor secrete, Securitatea avea atribuţii în realizarea politici de culte: „Cu privire la atributul nostru în ce priveşte munca de securitate în Departamentul cultelor, i-am explicat că noi efectuăm controale pe linia asigurării documentelor secrete şi strict secrete, conform legislaţiei, că facem verificări în vederea apărării personalului muncitor şi pe linia asigurării securităţii instituţiei respective, acţionând în acest sens, prin mijloace specifice organelor de securitate. Totodată, am convenit să ne informăm reciproc asupra aspectelor ce interesează.

În problema politicii de culte, în care suntem interesaţi deopotrivă, am convenit că este necesar să cunoaştem tot ce se preconizează în această privinţă atât în cadrul cultelor, cât şi în cel al sectelor.

Abordând mai concret unele aspecte ale celor discutate, i-am sugerat ideea că, prin căile noastre specifice, putem să ne aducem o anumită contribuţie în realizarea politicii de culte, inclusiv în Sinodul Bisericii Ortodoxe Române şi la nivelul conducerilor celorlalte culte. Tovarăşul Roşianu Ion şi-a exprimat acordul deplin.

[…] Cu privire la reuniunile religioase cu caracter internaţional programate să aibă loc în ţara noastră, am menţionat faptul că ele nu pun probleme pentru securitatea statului, ci ţin de domeniul politicii de culte”[31].

Biserica Ortodoxă Română a fost vârful de lance în relaţiile ecumenice, mai ales datorită caracterului de cult majoritar în statul român. După intrarea sa în Consiliul Ecumenic al Bisericilor, în 1961, aceasta avea să fie urmată de celelalte confesiuni recunoscute de regimul comunist. Apoi, în 1964, tot Biserica Ortodoxă Română, dar şi celelalte culte, au intrat în Conferinţa Bisericilor Europene (Conferinţa de la Nyborg), creată la iniţiativa bisericilor protestante occidentale. Tot pe plan internaţional, dar ca o replică la mişcarea ecumenică, care funcţiona numai în spaţiul occidental, şi la „sugestia” Moscovei, în 1958, la Praga, se crease Conferinţa Creştină pentru Pace, la care BOR şi celelalte confesiuni recunoscute au aderat în 1961. După momentul primăverii de la Praga, în acest ultim organism „ecumenic” aveau să apară opinii diverse, reprezentanţii cultelor din România refuzând să păstreze linia unanimă impusă de Moscova. Tot după 1961, au mai fost participări ale cultelor recunoscute în diverse organisme internaţionale după specificul confesional.

În această politică externă pe care confesiunile recunoscute în statul român o iniţiau, un aport special îl avea Departamentul cultelor, care, după cum am văzut, era supravegheat îndeaproape de Securitate. Detalii despre politica externă de culte promovată de statul român prin reprezentanţii cultelor recunoscute şi Departamentul cultelor găsim în nota înaintată de Gheorghe Nenciu către generalul Dumitru Borşan, din Ministerul de Interne, datată 8 martie 1976, din care cităm: „Relaţiile externe pe care cultele din ţara noastră se întreţin cu aprobarea Departamentului cultelor sunt cuprinse în raportul cu caracterul specific al acţiunilor, în următoarele categorii:

a) Relaţii confesionale, pe linia cărora cultele din ţară participă la activitatea: conferinţelor interortodoxe, Alianţa Mondială Reformată, Federaţia Mondială Luterană, IARF (Asociaţia internaţională a libertăţii religioase), Congresul Mondial Evreiesc, Alianţa Mondială Baptistă, Conferinţa Generală Adventistă etc;

b) Relaţii cu caracter interconfesional-în cadrul cărora delegaţiile cultelor din ţară iau parte la activitatea: Consiliului Ecumenic al Bisericilor, Conferinţa Bisericilor Europene (Nyborg) şi Conferinţa creştină pentru pace.

Reprezentanţii cultelor din ţara noastră participă la activitatea organizaţiilor internaţionale susmenţionate, ca membri aleşi în forurile de conducere ale acestora, în diferitele comisii de studii, ca invitaţi la întruniri ocazionate de diferite evenimente, aniversări sau pentru discutarea unor probleme de interes confesional şi interconfesional.

Privită comparativ, frecvenţa relaţiilor cultelor din ţara noastră este aproximativ aceeaşi cu a altor ţări socialiste fiind depăşită doar de URSS şi Ungaria.

O preocupare permanentă a Departamentului o constituie îndrumarea şi orientarea atentă a delegaţiilor cultelor din ţară participante la diferite întruniri religioase internaţionale, ca de pe poziţiile lor să promoveze principiile generale ale politicii externe a RSR în spiritul apărării suveranităţii şi independenţei naţionale, a păcii şi a colaborării între popoare, pentru instaurarea unei noi ordini economice în lume. Totodată, cultele sunt îndrumate de a lua atitudine fermă împotriva tuturor încercărilor de denigrare a ţării noastre pe tema unei pretinse lipse a libertăţii religioase, prin exprimări de poziţii care să reflecteze realităţile vieţii religioase interne din RSR şi climatul ecumenic, de respect reciproc, ce caracterizează relaţiile dintre ele. În acelaşi timp, suntem interesaţi ca diferite personalităţi religioase internaţionale să facă vizite în România, pe de o parte pentru a-i apropia şi a putea miza pe sprijinul lor în rezolvarea unor probleme ale noastre în străinătate, cât şi pentru a se convinge personal şi a putea vorbi, în mod obiectiv, despre realităţile vieţii religioase din România”[32].

Pe aceste principii ale politicii externe de culte, Departamentul cultelor primea aprobare pentru lista întrunirilor religioase internaţionale, acţiunile ocazionale şi vizitele în RSR preconizate pe anul următor şi care trebuiau să se încadreze în planul valutar din bugetul său, vizat de Ministerul Finanţelor[33].

În privinţa tematicii pe care o aveau reprezentanţii cultelor care participau la reuniunile religioase internaţionale, aflăm într-o notă, unde se cerea ca „deservenţii cultelor să fie orientaţi să acţioneze în direcţia combaterii propagandei şi a zvonurilor ce vin din străinătate şi să contribuie activ la anihilarea tendinţelor de emigrare a unor cetăţeni din localităţile respective; preoţii aflaţi la posturi în străinătate să fie antrenaţi la acţiuni concrete pentru a-i intensifica activitatea în cadrul comunităţilor religioase respective în scopul influenţării pozitive a opiniei publice şi combaterii acţiunilor antiromâneşti ce se desfăşoară în diferite ţări, inclusiv prin organizaţiile religioase internaţionale; folosirea revistelor şi publicaţiilor editate de parohiile ortodoxe române din străinătate pentru popularizarea trecutului istoric al poporului român, realităţilor contemporane din R.S. România etc; să se analizeze posibilitatea editării unor materiale documentare pe problemele menţionate [supra, n.n. ANP], pentru a fi trimise în străinătate în scopul creării unui climat corespunzător în cadrul comunităţilor religioase române cu privire la ţara de origine; asigurarea unei mai bune conlucrări între şefii de culte, deservenţii acestora şi Departamentul cultelor în vederea evitării unor animozităţi; stabilirea unei legături organizate între conducerea Departamentului cultelor şi şeful Direcţiei I, respectiv şeful serviciului din problemă”[34].

Pentru anul 1989, îndrumătorul întocmit de partid pentru delegaţiile cultelor recunoscute care participau la întruniri internaţionale suna astfel: „Departamentul cultelor va îndruma conducerile bisericilor să folosească relaţiile lor externe în vederea realizării următoarelor obiective: popularizarea politicii interne a statului nostru, a valorilor, a tradiţiilor progresiste ale culturii şi istoriei poporului român; prezentarea în mod obiectiv, conform adevărului istoric, a momentelor şi evenimentelor fundamentale ale istoriei poporului român şi combaterea tuturor tezelor şi interpretărilor greşite şi tendenţioase ale istoricilor străini; popularizarea realităţilor şi a marilor realizări obţinute în anii socialismului în România; relevarea modului democratic şi umanist în care a fost soluţionată problema naţională de către statul român şi a condiţiilor de deplină libertate şi egalitate în care îşi desfăşoară activitatea cultele din ţara noastră, indiferent de numărul şi naţionalitatea credincioşilor; sublinierea bunelor relaţii dintre autorităţile de stat şi culte şi posibilitatea acestora de a-şi soluţiona toate problemele în conformitate cu prevederile legale.

Totodată, Departamentul va îndruma şi pregăti delegaţiile cultelor care participă la reuniunile internaţionale pentru a acţiona în vederea popularizării şi promovării politicii externe a României, a preşedintelui Nicolae Ceauşescu consacrată soluţionării problemelor majore ale lumii contemporane. De asemenea, vor prezenta acţiunile proprii organizate de cultele din România pentru sprijinirea iniţiativelor şi propunerilor statului român de promovare a păcii şi dezarmării.

Toţi delegaţii care vor participa la acţiunile organizate în străinătate vor fi pregătiţi să acţioneze ferm în scopul combaterii manifestărilor duşmănoase şi naţionalist-şovine la adresa ţării noastre, a tendinţelor de deformare a realităţilor social-politice româneşti şi de amestec în viaţa internă a cultelor din România”[35].

Astfel, promovarea politicii lui Nicolae Ceauşescu ajunsese o temă dominantă în conferinţele ţinute de reprezentanţii cultelor la reuniunile religioase internaţionale, alături de mai vechiul subiect pacifist care trebuia susţinut permanent de culte. Pentru politica externă a cultelor tema pacifistă era susţinută asiduu de Departamentul cultelor, după cum în perioada 16-20 ianuarie 1989, Ion Cumpănaşu participa la un dialog şi schimb de informaţii cu secretarul de stat pentru problemele religioase din RDG, Kurt Löffler, pe tema „implicării Bisericii în lupta pentru pace, dezarmare, dreptate socială”. Însă, problema susţinerii politicii iniţiată de Nicolae Ceauşescu era tot mai prezentă în discursurile reprezentanţilor cultelor şi chiar obositoare pentru participanţii la astfel de reuniuni internaţionale[36].

Un alt aspect deosebit de important din politica externă de culte era cea a jurisdicţiei canonice asupra comunităţilor de români din afara graniţelor. Evident că aici era vizată Biserica Ortodoxă Română, celelalte confesiuni neavând astfel de structuri canonice. Această problemă se reflectase în diverse cazuri: de la cel al mitropolitului Visarion Puiu din Franţa şi până la comunităţile din spaţiul german sau britanic. Extrem de dificile au fost situaţiile create de jurisdicţia episcopului Valerian Trifa din America, care, din motive politice, nu dorea să se ataşeze Patriarhiei din Bucureşti. Autorităţile române au acordat o atenţie specială acestor probleme, care, deşi erau strict bisericeşti, totuşi erau manipulate politic, atât de Securitate, cât şi de Departamentul cultelor, care aveau structuri specializate. Prin Decretul nr. 313 din 31 august 1977, în cadrul Departamentului cultelor se înfiinţa Direcţia Relaţii externe şi secretariat, în care funcţionau două servicii: unul pentru comunităţile religioase ale emigraţiei româneşti, iar al doilea viza relaţiile confesiunilor recunoscute în statul român cu organizaţiile religioase internaţionale[37].

Aşadar, dat fiind interesul foarte mare pentru comunităţile de români din emigraţie, la sugestia conducerii de partid şi de stat, Departamentul cultelor ajunsese să se ocupe în cele mai mici detalii în competiţia pe care Patriarhia ecumenică o declanşase după 1948 de acoperire jurisdicţională a tuturor ortodocşilor în afara graniţelor politice ale Patriarhiilor apostolice şi naţionale, conform Canonului 34 Apostolic din Dreptul canonic ortodox. O situaţie de acest gen s-a consumat în cazul participării mitropolitului Antonie Plămădeală la întrunirea interortodoxă de la Melbourne, din mai 1980, cu această ocazie putând vizita comunitatea românească ortodoxă din oraşul amintit, cât şi pe cea din Sidney. Deşi pentru toate cheltuielile de deplasare primise bani de la Consiliul Ecumenic al Bisericilor din Geneva, mitropolitului Antonie i se refuza plecarea de către preşedintele Departamentului, Ion Roşianu. Faţă de această situaţie, la întâlnirea din 11 decembrie 1979, colonelul Ioan Banciu i-a arătat lui Roşianu necesitatea plecării mitropolitului Antonie, în următorii termeni: „Având în vedere faptul că Patriarhia ecumenică ortodoxă din Constantinopol şi-a îndreptat atenţia în ultimul timp spre a lua sub jurisdicţia sa anumite comunităţi ortodoxe româneşti din străinătate, nu ar fi exclus ca, aceasta, sesizându-se de lipsa prezenţei reprezentanţilor patriarhiei din Bucureşti în acordarea asistenţei religioase şi a unui sprijin din ţară, să iniţieze măsuri în consecinţă”[38].

Motivaţia lui Banciu se pare că era reală, deoarece existau comunităţi româneşti din Occident care, în urma eşecului înregistrat de mitropolitul Visarion Puiu de a constitui Eparhia românilor din străinătate, trecuseră sub oblăduirea canonică a Patriarhiei Ecumenice. La sfârşitul anilor `70 comunităţile româneşti din spaţiul germanofon au încercat constituirea unei eparhii româneşti care să depindă de Constantinopol, iniţiativă care a înregistrat un eşec. Această situaţie a favorizat, cel puţin în parte, aducerea sub oblăduirea canonică a Bucureştiului a unor comunităţi.

Odată aduse în jurisdicţia Patriarhiei Române, prin instituţiile îndrituite, Securitatea şi Departamentul cultelor, autorităţile române treceau la următorul pas: prin diverse manifestări cultural-artistice „organizate” de aceste colonii de români era propagată politica statului român în scopul ridicării prestigiului în plan internaţional. În acest sens, în planul politicii externe iniţiate de Departament pentru anii `80 şi aprobat de Securitate, se aveau în vedere două paliere principale: „Organizarea de acţiuni cultural-educative pentru marcarea unor evenimente din istoria României şi pentru aniversarea unor personalităţi din istoria, cultura şi ştiinţa poporului român şi trimiterea de preoţi şi teologi pentru a sprijini activitatea parohiilor ortodoxe române din străinătate”[39].

O altă problemă acută în politica externă de culte promovată de statul român a fost reprezentată de încercările constante ale Moscovei de a avea ultimul cuvânt în relaţiile religioase internaţionale. Primele încercări de acest fel s-au înregistrat la conferinţa de la Moscova, din iulie 1948. Patriarhia Rusă a încercat să-şi aroge un rol proeminent în Ortodoxie şi chiar să-şi subordoneze, cel puţin simbolic, Patriarhia Română, în situaţia în care Patriarhia ecumenică şi Biserica Greciei refuzaseră participarea la această reuniune. Apoi, alte încercări de acest gen au fost prin închegarea unui front interortodox de luptă pentru pace, şi, nu în ultimul rând, prin înfiinţarea la nivelul lagărului comunist, în 1957, la Praga, a Conferinţei creştine pentru pace, care nu funcţiona precum se preconizase, cu toate schimbările structurale survenite după 1968. Moscova avea nevoie în politica de culte de subordonarea tuturor confesiunilor recunoscute în statele socialiste, iar acest lucru îl putea face prin constituirea a două organisme: unul format din reprezentanţi ai cultelor, iar al doilea din cel al structurilor guvernamentale cu atribuţii în domeniul cultelor din statele comuniste. Totodată, Moscova promova o politică de culte proprie la care celelalte confesiuni recunoscute din statele socialiste trebuiau să se alinieze, chiar dacă unora nu le convenea. De pildă, după alegerea patriarhului Pimen în 1971, Departamentul cultelor sesiza conducerea de partid şi de stat de faptul că Patriarhia rusă încerca să „se erijeze în purtătoarea de cuvânt a întregii Ortodoxii în raporturile cu celelalte confesiuni şi religii” şi că noul întâistătător moscovit are „tendinţa de a cere tuturor bisericilor din ţările socialiste de a se conforma unui plan de acţiune, dat ca directivă de Moscova”. Apoi s-a remarcat tentativa, eşuată, de a numi la conducerea Conferinţei Bisericilor Europene a prelaţilor maghiari fideli Moscovei, Tibor Bartha şi Gyula Nagy sau politica de apropiere de Vatican prin acordul de la Zagorsk din 15 iunie 1973. Practic, se încerca crearea unui „CAER religios”, după cum s-a văzut la reuniunea de la Zagorsk, din 23-26 iulie 1974, unde au participat reprezentanţi ai cultelor din statele fidele Moscovei, deci mai puţin România. La fel s-a încercat prin solicitarea lui Tibor Bartha, în cadrul reuniunii din 15-18 octombrie 1975 de la Budapesta, pentru participarea unor reprezentanţi ai cultelor din România[40].

Ulterior acesteia, în aceeaşi capitală se preconiza o reuniune a responsabililor de culte din statele socialiste. În acest sens, între 20-25 octombrie 1975, reprezentanţii oficiilor cultelor din statele socialiste s-au întrunit într-o conferinţă cu tema „Activizarea în lărgirea acţiunilor bisericeşti din ţările socialiste, una din condiţiile apărării păcii şi atenuării încordării internaţionale”, la care fusese invitată şi o delegaţie a RSR. Pe această temă, Securitatea a aflat amănunte de la sursa „Apostol”, din Biserica Ortodoxă Română, care susţinea că scopul acestei reuniuni era de realizare a unui program unic „cu caracter de coordonare a activităţii oficiilor de stat pentru problemele religioase din ţările socialiste, de fapt constituirea la nivelul oficiilor de culte a unui organism religios al ţărilor socialiste, care să dirijeze acţiunile de pregătire a consfătuirilor iniţiate pe linia reprezentanţilor bisericilor din ţările socialiste, subordonate aceluiaşi scop”.

Deşi participa încă din 1957 la astfel de reuniuni[41], totuşi, în 1975, România a refuzat să răspundă invitaţiei. Gestul autorităţilor române venea după ce timp de doi ani nu fuseseră invitate la reuniunile care totuşi se ţinuseră şi era justificat de refuzul constant al sovieticilor de a accepta punctele de vedere expuse din partea responsabililor de la Bucureşti. Pentru autorităţile române era clar faptul că, prin astfel de organisme, sovieticii doresc să aibă legitimitatea în tot ceea ce fac în materie de politică internaţională de culte.

Atitudinea României faţă de cererile sovieticilor era apreciată pozitiv de către Pillip Potter, secretar general al Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Geneva. Potter considera că această consfătuire este „o manevră sovietică făcută cu ajutorul ungurilor, iniţiată de episcopul Bartha Tibor din Budapesta”, adăugând sursei care informa Securitatea în această problemă: „Vă mulţumesc foarte mult. Ştiu că biserica ortodoxă română şi statul român, de altfel, nu încurajează politica de bloc. Ştiu că nici anul trecut nu aţi participat la o consfătuire identică, ţinută la Moscova. Poziţia bisericii ortodoxe române este şi pentru mine un bun exemplu şi nu voi participa la întrunirea convocată de episcopul Bartha Tibor”[42].

Pentru o tatonare în această problemă, la 2 septembrie 1975, oficiali ai Ambasadei Uniunii Sovietice de la Bucureşti  făceau o vizită vicepreşedintelui Gheorghe Nenciu, ocazie în care şi-au manifestat şi nemulţumirea faţă de venirea în România a rabinului Israel Miller din New York, la invitaţia lui Mozes Rosen. Rabinul american era indicat de sovietici ca un „antisovietic fanatic” şi ca unul care, prin acţiunile sale publice din SUA, a împiedicat acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate URSS-ului. De asemenea, pentru sovietici era inexplicabilă această primire în contextul lansării documentului Congresului al XI-lea al PCR cu privire la intensificarea propagandei ateist-ştiinţifice. Practic, părţii române i se reproşa că nu-şi respectă poziţia de stat, comunistă, cu o politică militantă ateistă, dar şi falsa prietenie faţă de Uniunea Sovietică.

În timpul discuţiilor, Nenciu a arătat că rabinul a fost primit „pentru a se convinge personal de realităţile existente, şi drept rezultat, la plecare, a făcut aprecieri elogioase cu privire la libertăţile religioase ale comunităţii iudaice din România, precum şi la politica sa”[43].

Este evident că nealinirea la punctul de vedere impus de sovietici a adus prestigiu statului român în problema relaţiilor ecumenice, BOR fiind, nu de puţine ori, văzută ca Biserica care nu se circumscrie politicii promovate de Patriarhia Moscovei. Situaţie care a condus inevitabil chiar la fricţiuni între reprezentanţii ortodocşi români şi ruşi în reuniunile ecumenice, mai ales după recunoaşterea autocefaliei Mitropoliei ortodoxe ruse din America, în 1970, de către Patriarhia Moscovei.

Cu toate acestea, s-au făcut şi greşeli în relaţiile ecumenice, uneori din cauza proastei gestionări de către autorităţile statului a politicii externe de culte sau a orgoliilor dintre responsabilii de culte şi reprezentanţii cultelor. De pildă, din cauza conflictului dintre Ion Roşianu şi patriarhul Iustin Moisescu, colonelul Ioan Banciu arăta, în nota întocmită la 15 mai 1979, că BOR a pierdut postul de secretar adjunct al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, în favoarea teologului bulgar Sabev, iar patriarhul Ilie al Georgiei a fost ales vicepreşedinte al acestui organism. De asemenea, la începutul anului 1978 Departamentul cultelor a respins propunerea Patriarhiei Române de a-l invita în ţară pe Philip Potter. În schimb, Potter avea să viziteze Biserica Ortodoxă Rusă. Apoi, Biserica Ortodoxă Bulgară a organizat în ultimii patru ani mai multe întruniri ecumenice, „popularizându-se astfel”, în timp ce Departamentul cultelor nu a aprobat BOR astfel de acţiuni. Un alt refuz din partea Departamentului cultelor, impardonabil pentru Securitate, s-a consumat la propunerea ambasadei României în Elveţia prin care solicita înfiinţarea „unui centru ortodox românesc la Geneva”, în scopul „contrabalansării comunităţilor româneşti cu orientare reacţionară şi anticomunistă, precum şi pentru a concentra în jurul său elemente cu idei şi vederi progresiste, să devină, în perspectivă, un centru de direcţionare şi de control a emigraţiei româneşti”[44].

Securitatea „supraveghează  restructurarea” Departamentului Cultelor

Decesul lui Emil Bodnăraş şi plecarea lui Dumitru Dogaru de la conducerea Departamentului cultelor a oferit Securităţii ocazia să impună o altă strategie de lucru în această instituţie, dar şi o atitudine mai fermă faţă de cultele recunoscute, în sensul unui control mai riguros al activităţii cultice şi a instruirii laice cât mai accentuate a deserventului de cult. Era o şansă pentru Securitate să inducă Departamentului într-un mod riguros politica tot mai agresivă a partidului faţă de activitatea religioasă, într-o instituţie în care dispărea atât conducătorul ei, cât şi îndrumătorul din partidul comunist.

Însă, o astfel de iniţiativă a întârziat, probabil, şi din cauza interimatului Gheorghe Nenciu. Mai mult, această situaţie de la conducerea Departamentului cultelor, declanşată de ieşirea la pensie a lui Dumitru Dogaru şi încheiată cu numirea lui Ion Roşianu, a determinat o stare de incertitudine, atât în rândul personalului administrativ, cât şi în activitatea propriu-zisă a Departamentului, care s-a repercutat asupra activităţii de control al cultelor. De altfel, rostul noului şef de la culte, potrivit celor spuse de Emil Bobu, era de „restabilire a ordinii şi disciplinei în Departament”. Altfel spus, partidul dorea o punere în ordine în tot ceea ce presupunea Departamentul şi activitatea cultelor în România. În acest sens, Securitatea a strâns informaţii, a analizat şi a înaintat propuneri în vederea rezolvării problemelor de care personalul din acest aparat guvernamental nu se putea îndepărta prea uşor.

În acest sens, la 27 ianuarie 1977, sursa „Gheorghe S.”, furniza Securităţii o notă informativă, în care făcea o radiografie a concepţiei de lucru din Departamentul cultelor sub interimatul Nenciu:

„1. Concepţia că, dezvoltându-se activitatea ideologică a organelor de resort din cadrul partidului şi al statului-lăsând într-o îngrădire organizatorică biserica-va face ca problema bisericii să se rezolve de la sine, că «va muri singură» s-a dovedit greşită. Viaţa religioasă este intensă în zilele noastre. Izolarea bisericii i-a crescut autoritatea.

2. Concepţia că, încurajând sectele (prin diferite mijloace administrative), se va ajunge la dizolvarea bisericilor tradiţionale a creat noi insule de populaţie care sunt subordonate religios unor agenturi occidentale (baptişti, adventişti, penticostali). Mai mult, ecumenicizarea cu ele în exterior le-a întărit autoritatea în interior. Analizându-se mai profund acest fenomen se vede că în loc să existe o masă de credincioşi în formele tradiţionale (ortodocşi, catolici etc.) cu forme organizatorice definite şi cu ideologie conservatoare, învechită, au apărut forme de mare abilitate organizatorică, cu o funcţionalitate conspiratoare şi cu formele ideologice în cele mai subtile aspecte anticomuniste. Pe scurt, în loc să fie obligat preotul tradiţional să-şi apere turma, lăsându-i-se portiţa de evoluţie spre ateism, acesta a fost îngrădit şi pus în inferioritate, căci pastorul, vestitorul etc. găsea porţile deschise, ca în chip conspirativ să pătrundă în fabrici, uzine etc. şi să atragă oamenii în secta lui. Aceştia nu au fost supuşi rigorilor legii ba, în conformitate cu prevederile constituţionale, sunt sprijiniţi-de cele mai multe ori-cu teamă, de către Departament.

3. Degradarea treptată a Ministerului (Departamentului) cultelor conformă cu acest fel de concepţie superficială a fenomenului religios-în fond o concepţie neştiinţifică, idealistă în fond şi diversionistă în formă a condus la situaţia prezentă. Dintre toate organele centrale de stat, acesta are cadrele cele mai puţin calificate profesional şi cu metode de lucru învechite. În acelaşi timp, problema de subtilitate politică cu implicaţii îndepărtate sunt lăsate pe mâna unor angajaţi necorespunzători:

Negoiţă Aurel, răspunde de ortodocşi, funcţionar de prin 1947-48, fără nici o pregătire ideologică (fost militar);

Georgescu Adrian, răspunde de neoprotestanţi, fost militar, fără pregătire ideologică;

Vişan Ladislau, răspunde romano-catolici de prin 1948, fără nici o pregătire ideologică, maghiar (şovin);

Rainer Gross, răspunde de evanghelici, sas şovin, mereu pornit pe demonstraţia superiorităţii germanilor, cu rude şi prieteni plecaţi în Occident (membru PCR);

Sasz Iosif, răspunde de baptişti ş.a., maghiar (ca şi Vişan: nici nu ştie bine româneşte), un tip ce se pretează la tot ce i se pare avantajos […].

La sectorul publicaţii, şeful de colectiv, Vlasie Mihai este licenţiat în teologie şi în filosofie (membru PCR). Colaboratorii săi sunt:

Baboş Irina, maghiară, şovină, fără pregătire ideologică, lector al presei maghiare, române, germane;

Boeriu Maria, absolventă de liceu, funcţionară veche, adusă de ministrul Stanciu Stoian (ca nepoată) din 1948, fără pregătire ideologică;

Antonescu Victor, […] fără pregătire ideologică (membru PCR);

Presa mozaică o are în control directorul adjunct Iulian Sorin (evreu).

În aceste condiţii nu este greu de explicat de ce în cei 30 de ani, romano-catolicii au devenit o insulă maghiară întărită, în care se practică un şovinism evident.

Vişan şi Baboş sunt elementele de bază ale acestei orientări practice în problema catolică. Cei doi de mai sus urmăresc presa maghiară şi o comentează. Promovează numai acest fel de informare-ei nu urmăresc noutăţile decât prin presa maghiară «mai liberă decât cea românească». Sunt căutaţi de toţi maghiarii şi ies din birou în chip evident să discute în limba maghiară.

4. Orientarea generală a activităţii Departamentului nu-i permite independenţă şi autoritate de organ central de stat. «Episcopii şi mitropoliţii au autoritate cu tendinţe de dominare. Este tipică atitudinea de dictat a mitropolitului Iustin Moisescu al Moldovei (acesta popularizează relaţiile personale cu persoane din conducerea PCR şi a Consiliului de Miniştri, fapt pentru care este temut de conducerea Departamentului)».

Acest gen de activitate face ca aparatul Departamentului să fie în fapt supus ortodocşilor (preşedintele Departamentului, Gh. Nenciu este în situaţia de a primi zilnic tot felul de feţe ierarhice, de niveluri care, la demnitatea sa, n-ar avea de ce ajunge şi ar trebui să fie primiţi la nivelul serviciilor subordonate).

5. În condiţiile acestor solicitări, Departamentul nu mai are posibilitatea unor reale studii de orientare a politicii religioase în etape tactice şi strategice sincronizate cu etapele de dezvoltare a societăţii româneşti conform planului de perspectivă elaborat de partid.

Inexistenţa acestor preocupări se datorează de fapt superficialităţii cu care este tratat fenomenul religios în principiu. Esenţa activităţii-aceea de supraveghere în teren-a stabilit o reţea de relaţii care impune un mers de la sine, în care aprecierea măsurilor se fac de la caz la caz în virtutea principiului de mobilitate, de mulare delicată pe fenomenele respective în vederea restrângerii activităţii religioase. Dar criteriile de apreciere a acestei scăderi sau restrângeri nu sunt obiective-statistica neintrând în preocupările Departamentului (nu s-au urmărit de exemplu: numărul de preoţi, de biserici, de cântăreţi, de planificare a cadrelor, de organizare spre o laicizare a învăţământului teologic etc.)”[45].

La puţin timp după numirea lui Ion Roşianu, Securitatea a cules din nou informaţii despre starea de spirit a angajaţilor, modul de lucru şi eficienţa activităţii Departamentului cultelor. În acest sens, la 19 august 1978, sursa „Cristian”, furniza o notă, pe care o redăm aproape integral datorită conţinutului său important: „Au trecut 19 luni de la numirea noului preşedinte al Departamentului cultelor în persoana lui Roşianu Ion, timp în care revirimentul aşteptat al schimbării stării de lucruri nu se face simţit. Dimpotrivă, mult trâmbiţatul «stil nou de muncă» nu dovedeşte nimic nou. Astfel:

1. Actualul personal muncitor din Departament este compus din «lucrători vechi» şi «lucrători noi».

Vechii lucrători sunt inhibaţi de bănuielile care planează permanent asupra lor că nu ar fi devotaţi noii conduceri [numirea lui Ion Roşianu, n.n. ANP]. Sunt timoraţi cu permanente aluzii şi chiar întrebări directe dacă nu cumva regretă vechea conducere (lucru total neadevărat, deoarece toţi vechii lucrători au condamnat public atitudinea şi activitatea necorespunzătoare ale fostului vicepreşedinte [Gheorghe Nenciu, n.n.]).

Noii lucrători, veniţi în majoritate de la fosta Direcţie generală a presei sau de la Ministerul de Externe, deşi li s-a acordat mult credit, nu s-au grefat încă nici pe probleme de muncă specifice Departamentului şi nici nu au fost asimilaţi de vechiul colectiv. Se remarcă tendinţa conducerii Departamentului de a-i numi pe noii lucrători în posturi care să le asigure o bună retribuţie. Aceasta a făcut ca, în prezent, în Departament să existe 12-13 inspectori principali de specialitate, chiar dacă unii dintre ei îndeplinesc atribuţii inferioare postului pentru care sunt plătiţi […].

2. Se constată o împărţire arbitrară, nefirească a compartimentelor sau a lucrătorilor pe cele două direcţii. Astfel, colectivul personal (autorizaţii de intrare în cler, dosare personale ale clerului, cadrelor didactice etc.) aparţine de direcţia relaţii externe […][46] lucru nefiresc, deoarece de activitatea personalului clerical, învăţământ etc., se ocupă direcţia relaţii culte.

Aceeaşi subordonare o are şi colectivul «patrimoniul cultural-naţional», care include şi serviciul tehnic (reparaţii, extinderi, construcţii etc.) colectiv subordonat direcţiei relaţii externe, dar de care, practic, ar trebui să se ocupe direcţia relaţii culte.

Acest amestec «inter-extern» face ca spre inspectorii teritoriali să pornească săptămânal ordine, circulare şi acte de rezolvat, dar despre care una sau alta din direcţii nu cunoaşte. Apar suprapuneri de sarcini cărora inspectorii teritoriali nu ştiu cum să le facă faţă.

Privind angajarea lucrătorilor în centrală: noul venit este încadrat pe postul care este liber în acel moment, indiferent cărei direcţii îi aparţine postul. Lucrează o perioadă de 3-5 luni la direcţia relaţii externe şi dacă nu corespunde este dat obligatoriu la direcţia relaţii culte […].

Şi deoarece de arhivă nu are cine să se ocupe-deşi sunt doi oameni încadraţi ca atare- dispoziţia conducerii prevede:

-periodic, echipe de 5-6 lucrători sunt luaţi de la treburile lor şi puşi să lucreze la arhivă: încarcă maşini cu dosare pentru topit, sortează cărţi, reviste sau alte dosare;

-în fişete sau dulapuri se află dosare de 4-5 ani în urmă care ar trebui predate la arhivă, dar nu are cine să le ia în primire.

3. O stare generală de apatie, indiferenţă combinată cu o teamă permanentă caracterizează starea de spirit din Departament. Cauze:

-necunoaşterea unor linii generale de orientare a muncii. Planurile de muncă pe semestrul II nu sunt încă aprobate;

-teama de a nu fi scos din colectiv;

-uneori sunt preluate atribuţii de la un colectiv şi date altuia. Ex: de examenele de admitere la institutele de grad universitar teologic din luna iulie a.c. s-a ocupat direcţia relaţii externe şi nu relaţii culte, în atribuţiile căreia intră învăţământul teologic.

4. «Blocarea» subiectivă a informaţiilor despre situaţia cultelor, a fenomenului religios în general. Faptul că lucrătorii nu au periodic un tablou general al vieţii religioase din ţară, îngreunează orientarea lor în aprecierea unei anumite stări de fapt şi implicit, în propunerea unor măsuri calificate. Concret: înainte se alcătuia, lunar, o sinteză a stării de spirit, a activităţii cultelor din toată ţara. Sinteza circula şi fiecare lucrător cunoştea situaţia la zi în domeniul cultelor. S-a abandonat sistemul.

– Periodic, aveau loc şedinţe ale Biroului Executiv, unde preşedintele instituţiei invita şi alte cadre din Departament. Cu acest prilej erau expuse anumite aspecte ale politicii de culte, orientări generale în ceea ce trebuia de făcut pe anumite loturi ale muncii. S-a renunţat şi la acest sistem.

– Trimestrial, aveau loc şedinţele Consiliului de conducere, unde, de asemenea, se fixau liniile generale ale activităţii Departamentului. De peste doi ani, Consiliul de conducere nu s-a mai întrunit.

5. Chemarea excesivă a inspectorilor judeţeni la Bucureşti individual, pe grupuri de judeţe sau chiar a tuturor inspectorilor. Aceasta duce la:

– perturbări în munca acestora;

– cheltuieli inutile;

– şi nu asigură nici o îndrumare eficientă.

Exemple:

– de la 1 iulie 1977 până la 1 iulie 1978 cei 40 de inspectori judeţeni au fost chemaţi de 4 ori la Bucureşti, iar pe grupuri de judeţe au mai fost chemaţi cel puţin 20 de inspectori judeţeni;

– după o apreciere aproximativă, cheltuielile de deplasare-în condiţiile în care nu mai există corpul de inspectori centrali-au crescut în ultima perioadă de 3-4 ori, comparativ cu anul 1976, fără însă a se putea vorbi de o îmbunătăţire a muncii.

6. Munca de îndrumare şi control a inspectorilor teritoriali este neglijată, fapt pentru care sunt mai multe urmări:

– au apărut inspectori teritoriali lipsiţi de orientare în muncă, care fac mari greşeli în relaţiile cu personalul clerical. Ex: inspectorii din jud: Alba, Vrancea, Brăila, Satu Mare, Olt;

– inspectori care au intrat în conflict cu ierarhii, jud: Alba, Arad;

– inspectori menţinuţi în post, deşi sunt în imposibilitatea de a mai da un bun randament, jud: Suceava, Iaşi, Vâlcea, Ialomiţa;

– inspectori reclamaţi pentru diverse abateri de către personalul clerical, jud: Hunedoara, Constanţa, Satu Mare.

7. Nevalorificarea unor materiale de sinteză despre activitatea cultelor. S-au redactat unele sinteze valoroase, cum ar fi:

– tendinţe şi manifestări negative în activitatea cultelor neoprotestante;

– secte interzise, grupări religioase anarhice; aspecte nocive în activitatea acestora;

– despre catehizarea, mirungerea şi prima împărtăşanie a copiilor.

Aceste materiale nu au fost analizate în Biroul executiv sau în consiliul de conducere şi pe baza lor să se adopte măsuri de limitare sau de lichidare a fenomenului semnalat.

Toate cele de mai sus s-au reflectat oarecum şi în poziţia şi atitudinea personalului clerical, a şefilor de culte chiar”[47].

La acestea se adaugă aprecierile aduse de informatorul „Olaru”, la 21 octombrie 1978, prin care arăta că măsurile, şi acestea puţine, luate de preşedintele Ion Roşianu sunt „arbitrare”, deoarece nu aveau avizul Biroului organizaţiei de partid, nici al Comitetului sindical sau al Biroului executiv al Departamentului cultelor. De asemenea, acesta era arătat că şi-a amenajat biroul cu mobilă executată în atelierele şi pe cheltuiala Patriarhiei Române, aceasta sprijinind şi consfătuirile oficiilor de probleme religioase ai căror reprezentanţi din URSS şi Ungaria fuseseră prezenţi în România[48].

Însă, astfel de practici erau mai vechi, găsindu-se la majoritatea angajaţilor cu funcţie în Departamentul cultelor. Potrivit unei note, datată 11 iunie 1976 şi semnată de colonelul Ioan Banciu, şeful Serviciului culte din centrala Securităţii, aflăm: „Un fapt cu implicaţii negative este acela că unii salariaţi, chiar din nucleul de conducere, se pretează la compromisuri cu reprezentanţii cultelor, în scopul satisfacerii unor interese personale, atitudini care impietează asupra prestigiului instituţiei care-şi pierde în mare măsură autoritatea de dispoziţie faţă de culte.

În majoritatea cazurilor, în situaţii care revin Departamentului cultelor pentru avizare (înfiinţarea unor lăcaşuri de cult, hirotoniri de episcopi, transferuri de preoţi, aprobări de posturi etc.) reprezentanţii Departamentului primesc diverse comisioane care se materializează prin cadouri în obiecte sau bani, mese copioase, concedii petrecute gratuit la diverse case de odihnă ale cultului sau mănăstiri etc.

Aceste fapte negative au creat o atmosferă de neîncredere şi comentarii nefavorabile, mai ales că sunt comise de majoritatea şefilor de compartimente din cadrul instituţiei”[49].

În acest context de redefinire a activităţii din Departamentul cultelor, Securitatea a trecut mai întâi la reverificarea tuturor salariaţii din acest obiectiv, fiecăruia întocmindu-li-se o fişă personală care cuprindea datele personale, apartenenţa politică, componenţa familială, date succinte despre rude, inclusiv cu locurile de muncă, dacă eventual sunt domiciliate în străinătate, la acestea fiind anexate note informative cu privire la activitatea şi comportamentul fiecăruia la locul de muncă. Cei care aveau acces la documente cu caracter secret, care dactilografiau sau multiplicau şi nu erau membri PCR trebuiau să primească alt post în Departamentul cultelor.

De altfel, în urma verificărilor informative şi din arhivă, o parte dintre funcţionari au fost triaţi după cele trei criterii principale: antecedentele politice, relaţiile cu cetăţeni străini şi cei cu rude peste hotare şi mai ales apartenenţa sau nu la partidul comunist. Un astfel de caz este cel al lui Sorin Iulian, indicat de Securitate ca unul care se ocupă personal şi favorizează activitatea cultului mozaic din RSR, prin aprobarea unui conţinut „prea sionist” al revistei evreieşti sau susţinerea unor candidaţi preferaţi şi de Mozes Rosen la conducerea comunităţilor evreieşti. Această atitudine a lui Sorin Iulian, potrivit verificărilor operate de Securitate, aduceau nemulţumirile unor reprezentanţi ai altor culte recunoscute de statul român[50]. Totodată, acesta era semnalat cu rude în Canada şi Israel şi cu relaţii cu cetăţeni din SUA, ceea ce pentru Securitate reprezenta o problemă.

O altă categorie a suspecţilor pentru Securitate era cea a funcţionarilor care aveau antecedente politice. Astfel, era semnalat Victor Opaschi, al cărui socru, jurisconsult de profesie, fusese condamnat în anul în 1958 la 18 ani muncă silnică[51].

Aceste verificări precedau unor restructurări, se pare, anticipate în Departamentul cultelor, fapt ce a născut o atmosferă negativă. Potrivit unei note a Securităţii aflăm că Gross Reiner, cu rude în străinătate, ar fi afirmat că dacă va fi scos din funcţie va emigra împreună cu familia în RFG, iar Olimpiu Oprenea şi Victor Opaschi au spus că se vor adresa cu memorii la organele centrale de partid şi de stat. Alţi funcţionari din Departament au ajuns chiar să susţină ideea unei posibile destituiri a preşedintelui Ion Roşianu, pentru „săvârşirea de abuzuri, tolerarea corupţiei şi abateri de la disciplina muncii”[52].

Pe lângă urmărirea funcţionarilor de la nivelul central, Securitatea a făcut o serie de investigaţii la nivel teritorial, acolo unde Departamentul cultelor avea ca reprezentanţi pe bine cunoscuţii împuterniciţi de culte. Aceştia aveau să beneficieze de acelaşi tratament din partea Securităţii, inclusiv propunerea pentru scoaterea din funcţiune a celor care nu corespundeau statutului lor, mai ales la capitolul „etică şi morală socialistă”. Au fost propuşi pentru excludere împuterniciţi ai cultelor, chiar dacă erau membri PCR, informatori sau rezidenţi ai Securităţii. Motivele principale s-au constituit în comportamentul care îl adoptau faţă de slujitori, în special bunurile, sumele de bani sau produsele agroalimentare pe care le pretindeau în schimbul unor aprobări pentru transferări pe alte posturi, ridicări sau reparări de lăcaşuri de cult etc. Mai grave, erau considerate de Securitate, stările de spirit pe care unii împuterniciţi le creau între deservenţii diferitelor confesiuni din aceeaşi localitate. Astfel, Securitatea a trecut la o amplă reverificare a împuterniciţilor, prin strângerea unor declaraţii date de clericii afectaţi de activitatea acestora.

O declaraţie de acest gen o dădea preotul ortodox Vasile Ghiţiu din Supuru de Jos, la 16 februarie 1982 despre Mircea Dragoş, împuternicit pe jud. Satu Mare: „Îl cunosc pe împuternicitul cultelor din anul 1975, de când sunt preot. De atunci Dragoş Mircea m-a vizitat de mai multe ori, atât la Medişa, [jud. Satu Mare, n.n.], cât şi la Supur. De fiecare dată dădea apropo-ul că o duce greu şi are trei copii, având nevoie de diferite [produse] agroalimentare. Astfel, cu aceste prilejuri punea în geantă sau în portbagaj ţuică 1-2 litri, slănină, prescuri şi altele. Atunci când s-a pus problema transferului meu, nu cunoşteam din ce cauză nu am primit numirea de la Departament. L-am căutat pe dl. inspector Dragoş la birou, la Satu Mare, unde am aflat că de fapt dosarul meu nici nu a fost înaintat. Am tras concluzia că trebuie «să-l stimulez», mai ales atunci când mi-a spus să vin dimineaţa la el acasă pentru a se discuta. Am înţeles despre ce este vorba şi în două săptămâni i-am făcut două vizite cu geanta plină, cu un litru de ţuică, 2-3 kg de slănină, smântână, dulceaţă. După aprobarea transferului a mai venit la mine la Supur şi cunoscând tradiţia i-am dat bani de benzină.

La sfinţirea bisericii în data de 19 iulie 1981, după masă, mi-a spus să-i pun un pachet pentru că diseară va merge la pivniţă la Beltiug, [jud. Satu Mare, n.n.]. I-am pregătit un pachet cu de toate, dar nefiind mulţumit a adunat de pe masă în văzul oamenilor, într-o pungă de un leu 2-3 kg grătare, iar mie mi-a venit să intru în pământ de ruşine.

În toamnă, prin noiembrie, văzând că la cules, fiind în trecere, este ceva porumb mi-a adus un sac mare ca să-l umplu, să-l ducă la oi.

[…] Atunci când eram preot la Medişa, aveam mari probleme cu sectanţii (penticostali). Aceştia au căutat sprijinul lui Dragoş, sens în care i-au făcut o colectă în alimente şi bani, pentru a nu le crea greutăţi, deoarece nu aveau autorizaţie de funcţionare, [ci] numai acordul său tacit.

Am auzit de la un coleg că în faţa protopopului şi a mai multor preoţi, preotul de la Gherţa Mică l-a apostrofat în fel şi chip pentru că a dispus-fără să-l consulte-ca sectanţii să fie îngropaţi în cimitirul ortodox”[53].

În declaraţiile altor preoţi acesta era semnalat ca unul care „ridică din bibliotecile parohiale şi personale ale preoţimii o serie de cărţi de valoare pe care le ţine în biblioteca sa de acasă. Cere bani împrumut de la unii preoţi mai tineri pe care nu-i mai înapoiază. […] În legătură cu cultele neoprotestante aprobă diferite devize pentru lucrări, iar pentru ortodocşi mai puţine, pe motivul că ei îl plătesc mai bine”[54].

Faţă de comportamentul acestor împuterniciţi, Securitatea a făcut o sesizare la prim secretarul judeţean de partid Satu Mare în care a cerut demiterea din postul pe care îl ocupa Dragoş Mircea[55].

Cazul acesta nu era singular, fiind probabil un fenomen cvasigeneral. Chiar dacă aceşti împuterniciţi erau membri PCR şi informatori/rezidenţi ai organelor de represiune, Securitatea a recomandat totuşi destituirea lor conducerii Departamentului şi organelor locale de partid. Iar aceste propuneri se făceau mai ales atunci când aceşti împuterniciţi creau tensiuni sau conflicte cu deservenţii cultelor, nu aduceau un aport serios în munca informativă şi nu permiteau un control al Securităţii în activitatea lor. Un astfel de caz a fost cel al lui Ion Diaconescu, împuternicit pe judeţul Dâmboviţa care în 1980 era destituit şi abandonat ca informator, deoarece îi favorizase pe credincioşii creştini după Evanghelie pe care îi ajutase să-şi întemeieze mai multe comunităţi şi case de rugăciuni, fapt ce a condus la un conflict ireductibil cu protopopul ortodox de Târgovişte. De la acesta din urmă, Diaconescu pretindea sume de bani şi produse agroalimentare, culminând cu presiuni extreme asupra preotului Ion Voinea pentru a-i vinde casa parohială Sf. Gheorghe din Târgovişte. Acelaşi împuternicit îşi făcuse o fermă de nutrii pe terenul unui credincios penticostal din Valea Voievozilor[56].

Rezultatele verificărilor au determinat trierea personalului Departamentului cultelor, pe care Securitatea a sugerat-o conducerii de partid şi de stat în vederea  reorganizării acestei instituţii. În fapt, reorganizarea, însoţită de o reducere a posturilor din instituţie, a început în august 1983 prin păstrarea a unui efectiv de 71 de persoane, din care 27 inspectori teritoriali. După recomandările Securităţii, prin Decretul nr. 61/23 februarie 1984 al Consiliului de Stat, Departamentul era format la nivel central numai din două direcţii: Direcţia Relaţii culte şi Serviciul Personal-Învăţământ şi economic financiar[57]. Motivele acestei trieri putea fi multiple, de la reducerea cheltuielilor bugetare într-o perioadă cu grave dificultăţi financiare în care se afla România şi până la nerespectarea îndatoririlor de serviciu ale funcţionarilor din Departament, prin „pactizarea” cu reprezentanţii cultelor sau până la lipsa de încredere manifestată faţă de organele Securităţii puse să supravegheze aplicarea politicii de partid.

După ultimele măsuri administrative, în teritoriu Departamentul avea o structură simplificată prin comasarea unor posturi de împuterniciţi la mai multe judeţe. În noua configuraţie, erau 14 judeţe cu câte un singur împuternicit, iar altele 13, pe două judeţe, după următoarea situaţie: la Vaslui-Bacău, Popa Ioan; la Constanţa-Tulcea, Aurel Mocanu; la Brăila-Galaţi, Niţă Milea; la Braşov-Covasna, Eugen Duldner; la Prahova-Dâmboviţa, Mihai Dănescu; la Vâlcea-Olt, Petru Bărdaşu; la Satu Mare-Sălaj, Dumitru Iura; la Mehedinţi-Gorj, Gheorghe Hâncu; la Mureş-Alba, Gheorghe David; la Buzău-Ialomiţa, Alexandru Pruteanu; la Giurgiu-Călăraşi, Gheorghe Buriceanu; la Maramureş-Bistriţa Năsăud, Mihail Tiberiu Teodor Muscă; la Teleorman-Argeş, Ioan Lepădat; la Bucureşti, Niţă Pascu; la Cluj, Horea Ţepeş Hoinărescu; la Iaşi, Gheorghe Călăraşu; la Sibiu, Constantin Frâncu; la Timiş, Mihai Ţeperdel; la Dolj, Iulian Diaconescu; la Arad, Gheorghe Avrămuţi; la Bihor, Aurel N. Demian; la Neamţ, Constantin Chiribău; la Hunedoara, Petrişor Ciorobea; la Harghita, Ilie Boer; la Vrancea, Vasile Filoti; la Caraş Severin, Constantin Părneci.

Potrivit unei analize cu situaţia inspectorilor din Departamentul cultelor şi contribuţia lor în reţeaua informativă a Securităţii, datată 6 ianuarie 1984, maiorul Aurel Zapodean, şeful Serviciului Culte, arăta că din 26, „unul este folosit ca rezident” (Popa Ion, jud. Vaslui); „12 ca surse cu aprobare, deoarece erau membri PCR (David Gheorghe, Aurel Mocanu, Eugen Duldner, Mihai Dănescu, Petru Bărdaşu, Dumitru Iura, Gheorghe Hâncu, Mihai Muscă, Ioan Lepădat, Ţepeş Hoinărescu, Mihai Ţeperdel, Petrişor Ciorobea)”; 6 „deşi nu sunt folosiţi ca surse ale organelor de securitate, corespund însă din punct de vedere al comportamentului şi colaborării” (Aurel N. Demian, Gheorghe Buriceanu, Niţă Pascu, Constantin Frâncu, Gheorghe Avrămuţi, Ilie Boer); „iar alţi 7 sunt propuşi pentru a fi scoşi, întrucât au săvârşit diverse abateri de la normele eticii şi moralei socialiste ori nu colaborează:

1. Constantin Chiribău, inspector pentru jud. Neamţ din 1978, „colaborează cu organele de Securitate, nu se ridică la nivelul cerinţelor; adoptă o atitudine de expectativă la unele acţiuni în care este solicitat; nu a acţionat pentru apărarea stării de legalitate de către deservenţi, în mod deosebit în privinţa realizării unor construcţii fără aprobare”;

2. Niţă Milea, inspector pentru Brăila din 1976, „uneori a evitat contactul cu organele de Securitate sau rezolvarea unor probleme ce erau de competenţa sa; în ultima perioadă de timp a adresat mai multe memorii, atât Departamentului cultelor, cât şi primului secretar al Comitetului judeţean al PCR Brăila, prin care a reclamat atât pe ofiţerul coordonator al problemei, cât şi pe secretarul Consiliului Popular judeţean Brăila; memorii asemănătoare a mai făcut şi împotriva unor pastori locali ai cultelor neoprotestante, precum şi protopopului de Brăila”;

3. Alexandru Pruteanu, inspector pentru Buzău din 1972, „ca absolvent al Seminarului teologic din Buzău, apoi al Institutului teologic din Bucureşti şi refuzând să se hirotonească, a urmat Facultatea de Istorie de la Iaşi”; potrivit documentelor Securităţii „are mulţi colegi preoţi şi rude apropiate cunoscute cu antecedente politice penale, pe care le favorizează; este caracterizat de reprezentanţii unor culte ca afacerist şi necinstit; a luat sume de bani de la preoţi pentru unele transferuri şi numiri, precum şi de la unii candidaţi la Seminarul teologic din Buzău; […] nu a luat măsuri ferme pentru prevenirea faptelor nocive din partea unor elemente cultice; nu colaborează cu organele de Securitate, ci informează direct Departamentul cultelor”. De altfel, la 4 februarie 1984, un grup de „slujitori ai BOR de la Buzău” îl acuza într-o scrisoare anonimă trimisă Ministerului de Interne, că „nu se face nimic fără el, face presiuni de tot felul, el este vătaful cultelor din Buzău, taie şi spânzură, are multe legături la Departament, unde le dă şi lor partea. […] Acest inspector de 12 ani de zile se ocupă de afaceri grase, a luat sume mari de bani pentru transferuri de preoţi, cât şi de la candidaţii care au dat examen”[58].

4. Gheorghe Călăraşu, inspector pe Iaşi din 1979, „nu colaborează cu organele de Securitate; în cadrul Mitropoliei Moldovei elementele legionare sunt favorizate în ocuparea unor posturi sau mutarea lor în oraşul Iaşi; intervine pentru transferarea unor preoţi în schimbul unor avantaje materiale; nu cunoaşte problematica cultelor de pe raza judeţului”;

5. Iulian Diaconescu, inspector pe Dolj din 1971, „este comentat negativ de unii preoţi ortodocşi sau reprezentanţi ai cultelor neoprotestante; primeşte diverse bunuri materiale din partea unor preoţi ortodocşi, care fac obiectul unor cercetări din partea Departamentului cultelor; se aprovizionează cu produse alimentare din gospodăria Mitropoliei Olteniei, fără să achite contravaloarea acestora; acceptă tacit înfiinţarea unor coruri şi orchestre muzicale în cadrul comunităţilor neoprotestante”;

6. Vasile Filoti, inspector pe Vrancea din 1980, „în repetate rânduri s-a eschivat de la colaborarea cu organele de Securitate; a fost semnalat în anturajul unor preoţi cu care se angrenează în petreceri şi chefuri, la care uneori participă şi soţia lui”;

7. Constantin Pârneci, inspector pe Caraş Severin din 1981, „nu colaborează în mod corespunzător cu organele de Securitate; este semnalat că se ocupă cu luarea de mită pentru facilitarea unor transferări de preoţi de la o parohie la alta; are o atitudine şovăitoare în contactul cu reprezentanţii cultelor, nebucurându-se de prestigiu”[59].

Evident că în baza unor astfel de informaţii Securitatea a luat măsuri pentru diminuarea pe cât posibil a unor astfel de comportamente. Cât de mult a reuşit Securitatea să se impună în această problemă nu putem arăta în stadiul actual al cercetărilor. Însă, dificultăţile în relaţia dintre reprezentanţii celor două organisme de stat erau frecvente, inclusiv la nivel central.

Relaţia dintre Departamentul cultelor şi Securitate

Dacă la nivel teritorial, Securitatea s-a putut impune mai uşor în restructurarea administrativă şi uneori în controlul asupra împuterniciţilor, nu la fel a fost la conducerea Departamentului, acolo unde reprezentanţii celor două organisme de stat trebuia să coopereze în politica de culte. Atitudinea preşedintelui Ion Roşianu faţă de organele de Securitate nu a fost atât de binevoitoare, precum se anticipa. Potrivit unei note din 10 aprilie 1981 întocmită de Securitate, despre comportamentul lui Roşian

u se arăta: „Deşi s-a declarat de acord şi a promis concursul şi sprijinul în rezolvarea problemelor de Securitate, nu a dat curs unei astfel de activităţi”. Roşianu a refuzat să conlucreze cu generalul Aron Bordea, la recomandarea generalului-maior Gheorghe Zagoneanu, secretar de stat în Ministerul de Interne, în problema reprezentată de pastorul baptist Iosif Ţon. De asemenea, a refuzat să conlucreze cu colonelul Ion Banciu, şeful Serviciului 4 Culte din Direcţia de Informaţii Interne. Pe lângă acestea, Roşianu chiar „a afirmat în unele împrejurări că va raporta conducerii de partid că nu poate conlucra corect cu organele de Securitate”, cerând chiar împuterniciţilor să i se prezinte „strict personal” orice problemă şi să nu mai colaboreze cu acestea[60]. Într-o notă a Securităţii, Roşianu era caracterizat ca unul care „manifestă egoism, concentrând la nivelul său întreaga problematică specifică Departamentului cultelor, preluând din atribuţiunile unor compartimente din instituţie; interzice subordonaţilor să poarte discuţii cu deservenţii cultelor, indiferent de probleme, fără aprobarea sa prealabilă; nu are opinie constantă, iar când este necesar să ia decizii evită fără să-şi asume anumite răspunderi; este comentat negativ în sensul că se împrumută cu sume de bani de la subalterni, i s-a întocmit şi difuzat în Departamentul cultelor poezii şi pamflete cu privire la stilul şi metodele sale de muncă, recurge la unele servicii ale inspectorilor de culte din judeţe; […] creează sistematic stări de spirit negative între lucrătorii Departamentului cultelor, blamându-i, ironizându-i şi etichetându-i ca incapabili, fapt pentru care unii au plecat din instituţie; unii şefi de culte au adresat memorii conducerii superioare de partid şi de stat pentru atitudinea sa necorespunzătoare în raporturile cu aceştia”[61]. Mai mult decât atât, modul de conducere a acestuia aducea „daune muncii organelor de Securitate”, precum se arăta într-un document din 20 ianuarie 1982. În relaţiile cu reprezentanţii cultelor, Roşianu era semnalat că se împrumuta de bani de la ierarhii diferitelor culte; că solicitase procurarea de medicamente din străinătate de la un ierarh al BOR; că ceruse sprijin de la Mozes Rosen pentru o călătorie în Israel şi un apartament pentru una din fiicele sale; că obligase conducerea Episcopiei Râmnicului să renunţe în favoarea sa la garajul pe care îl avea în Bucureşti[62].

Pentru a-şi eluda o responsabilitate, după cum probabil i se reproşase în conflictul pe care îl avea cu patriarhul Iustin, Roşianu a decis ca toate hotărârile privitoare la trimiterea de clerici sau teologi la posturi sau burse în străinătate să fie luate în Biroul executiv al Departamentului cultelor. Faţă de această nouă situaţie, potrivit aceluiaşi document, colonelul Ioan Banciu propunea ca Roşianu „să fie de acord să considere avizul organelor noastre ca document de bază al soluţionării cazului respectiv, urmând doar ca să se comunice formaţiunii de paşapoarte şi avizul Departamentului cultelor”. Totuşi, generalul Aron Bordea, şeful Direcţiei de Informaţii Interne, a respins propunerea, dorind probabil să lase impresia respectării mecanismelor instituţionale prevăzute de lege[63].

Tot ca o bilă neagră pentru Ion Roşianu, Securitatea considera că acesta nu a constituit „Consiliul consultativ al cultelor”, format din şefi ai cultelor şi din reprezentanţi ai Departamentului cultelor, prevăzut de Decretul de organizare şi funcţionare al acestei instituţii din anul 1970. Din cauza acestui lucru, Securitatea considera că „şefii cultelor nu au fost antrenaţi în mod organizat, la nivelul unui astfel de organism, la acţiuni vizând anihilarea şi contracararea unor fapte antisociale, a recrudescenţei religioase şi la înfăptuirea obiectivelor politicii de culte în ţara noastră”[64].

În această situaţie, organele de securitate au preferat să conlucreze cu Ion Popescu, director în Departamentul cultelor, care avea mai multă experienţă în acest tip de relaţii. În acest sens, la 19 noiembrie 1982, maiorul Aurel Zapodean, şeful Serviciului Culte din DSS, îi cerea directorului Popescu să-l împiedice pe Episcopul vicar patriarhal Roman Stanciu să-l schimbe pe protopopul ortodox de Slobozia[65]. Un alt caz este cel din 7 iulie 1984, când Popescu primea avizul pozitiv de la Securitate ca preoţii V. Blazzuti şi Ioan Ciuraru să fie admişi pentru promovare pe posturi de consilieri la Arhiepiscopia romano-catolică din Bucureşti[66].

Pentru facilitarea colaborării pe care Securitatea şi-o dorea cu preşedintele Departamentului cultelor, la 7 mai 1984, prin decret prezidenţial semnat de Nicolae Ceauşescu, Ion Roşianu era destituit, fiind numit Ion D. Cumpănaşu[67].

Acest preşedinte s-a dovedit un fidel colaborator în relaţia cu Securitatea, de multe ori solicitând chiar el dialogul pentru rezolvarea unor probleme apărute în politica de culte. De pildă, la 15 februarie 1985, Cumpănaşu a solicitat o discuţie cu maiorul Aurel Zapodean, pentru rezolvarea unor cazuri, la indicaţia lui Ioan Totu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri[68]. Cel puţin la nivel superior, lucrurile se schimbau aşa cum dorea Securitatea.

Atât numirea, cât şi atitudinea adoptată de noul preşedinte al Departamentului cultelor a reconfigurat politica de culte promovată de regimul comunist din România. Astfel, Securitatea a impus un control mai riguros asupra activităţii cultelor, după cum putem constata din nota Securităţii cu probleme de clarificat cu preşedintele Departamentului cultelor, datată 28 noiembrie 1985: „1. Să nu mai dispună mutări, îndepărtări de deservenţi ori alţi salariaţi din cadrul instituţiilor cultice din Bucureşti ori să aprobe acestora angajarea de asemenea persoane fără consultarea organelor noastre; 2. Să nu se mai interzică deservenţilor bisericilor să primească străini în biserică. Să se pretindă şi să se informeze, în timp util,  despre posibilitatea venirii la bisericile ce le deservesc a unor străini, cât şi despre cei care au venit fără a se anunţa în prealabil şi problemele pe care le-au ridicat; în cazul unor ziarişti, cercetători, diplomaţi străini etc, care doresc să afle unele date, să studieze materiale din arhive cultice, să avizeze pozitiv sau negativ activităţile lor după consultarea organelor noastre; 3. Să nu se mai ia măsuri împotriva deservenţilor care au primit străini, dacă organele noastre cunosc şi aprobă vizita respectivă; 4. În cazul cercetărilor privind deservenţi ori alţi salariaţi ai cultelor pentru diferite abateri să nu informeze alte organe de stat ori să ia măsuri decât după consultarea organelor noastre”[69].

Astfel, regimul cultelor din RSR se înrăutăţea tot mai mult, printr-un control al Securităţii mai riguros asupra a tot ce presupunea numiri, schimbări din funcţie sau vizite ale unor cetăţeni străini interesaţi de manifestările religioase.

De asemenea, atitudinea puterii comuniste, în general, faţă de funcţionarea cultelor recunoscute se acutiza tot mai mult, după cum constatăm într-o notă a Securităţii, din august 1985, când Ion Cumpănaşu era chemat la conducerea superioară de partid, unde i se puneau în vedere următoarele: „S-a indicat analiza situaţiei actuale a clericilor ortodocşi care fac parte din organizaţiile religioase internaţionale, precum şi a celor ce se află de o perioadă îndelungată de timp la post în străinătate, pentru eventuala rotire a acestora”; „bisericile şi mănăstirile cele mai valoroase ale cultului ortodox să fie închise pentru a fi transformate în muzee. Printre acestea au fost menţionate biserica Colţea, mănăstirile Dealu şi Viforâta din jud. Dâmboviţa, mănăstirea Hurezi şi altele; aprobarea construirii unor biserici în locul celor demolate, să fie lăsată în competenţa consiliilor populare, iar Departamentul cultelor să nu se mai implice în asemenea cazuri; preoţii ortodocşi, îndeosebi cei tineri, trebuie mai bine educaţi şi formaţi; să se manifeste mai multă fermitate faţă de cei care săvârşesc abateri grave, au o comportare necorespunzătoare etc; să se organizeze cursuri de reciclare cu ei, sub conducerea Departamentului cultelor, punându-se accent pe determinarea lor de a lupta împotriva sectanţilor, să cunoască legislaţia în vigoare, să li se dea lecţii de morală, etică şi echitate; să se manifeste mai multă preocupare pentru pregătirea ghizilor de la mănăstiri, în scopul ca aceştia să prezinte vizitatorilor şi momente din istoria patriei, nu numai aspecte religioase; să se interzică vânzarea locurilor de veci la cimitire, iar înmormântările să se facă în locuri de 7 ani şi să se introducă practica incinerării; să se întreprindă măsuri pentru ca biserica romano-catolică să nu se extindă, iar în acest sens să se reducă numărul mirungerilor şi catehizărilor; să se dovedească o mai mare preocupare faţă de învăţământul teologic. Preoţii să nu devină nişte habotnici, ci să fie buni cetăţeni şi patrioţi; să nu se mai permită ca unii tineri şi tinere să se călugărească pentru a se stabili în mănăstiri şi schituri; în ceea ce priveşte cultele neoprotestante, să se acţioneze pentru limitarea activităţii lor. Clericii şi credincioşii acestor culte să înţeleagă că statul nu intenţionează să-i desfiinţeze, dar trebuie să respecte cu stricteţe normele de convieţuire şi legile statului nostru. Să determinăm BOR să lupte pentru limitarea activităţii acestor culte neoprotestante”[70].

Ultimul aspect abordat în documentul de mai sus este cel al cultelor neoprotestante. Am văzut mai sus că, în anii ´70, la nivelul Departamentului cultelor a existat concepţia conform căreia trebuia permisă extinderea acestor comunităţi în scopul limitării activităţii Bisericii Ortodoxe Române. Un exemplu concret, al sprijinului oferit de autorităţile statului cultelor neoprotestante în detrimentul celor tradiţionale, aflăm din nota datată 25 octombrie 1975, în care se precizează modul cum erau date autorizaţii de funcţionare unor case de rugăciuni în apropierea unor unităţi industriale, precum „23 August” din Bucureşti sau a unor şcoli, precum Facultatea de Medicină, „pentru a putea atrage cât mai mulţi adepţi din aceste medii”[71]. Aceasta în situaţia în care BOR sau Bisericii Romano-catolice li se interzicea ridicarea de lăcaşuri de cult în noile cartiere urbane, şi, cu foarte multe greutăţi, se aproba repararea celor vechi.

Totuşi, începând cu anii `80, autorităţile comuniste au încercat tot mai mult să stopeze dezvoltarea cultelor neoprotestante pe considerentul că acestea pot provoca tulburări prin sprijinul permanent pe care îl primesc de la organizaţiile religioase din Occident. O măsură în acest sens este aprobarea dată de Departamentul cultelor, cu avizul Securităţii, la 12 noiembrie 1982, patriarhului Iustin Moisescu de a lansa o circulară către toate episcopiile din BOR, prin care se cerea preoţilor „să aibă o conduită corespunzătoare, să poarte uniformă şi să efectueze catehizări cu credincioşii şi copii acestora. […] De asemenea, s-a indicat episcopilor ortodocşi să selecteze preoţi care să desfăşoare activităţi misionare în zonele unde există concentrări de elemente sectante sau neoprotestante.

Întrucât conţinutul circularei a fost interpretat în mod «eronat» de către unii clerici ortodocşi, iar în mediul credincioşilor a circulat ideea că s-ar fi dat dispoziţii să se introducă religia în şcoli şi în unităţi militare, după numai circa două săptămâni, patriarhul Iustin Moisescu a fost nevoit să dispună retragerea circularei respective”. Cu toate acestea, după săvârşirea slujbei religioase preoţii ortodocşi ţineau „o predică de explicare a principiilor doctrinare şi de combatere a prozelitismului [sectar], la care participau credincioşii şi copii acestora”[72].

Criteriile de lucru cât mai dure dictate Departamentului de către partid motivau Securitatea să se implice tot mai mult în activitatea cultelor, de la numiri pe diferite posturi bisericeşti şi până la alegerea unor conducători de cult. Orice alegere de episcop sau numire, potrivit legii, avea nevoie de aprobarea Departamentului, care la rândul lui, în virtutea relaţiilor cutumiare dintre autorităţilor statului, avea nevoie de avizul Ministerului de Interne, recte Securitate. De pildă, în 1979, Sinodul BOR a hotărât înfiinţarea postului de exarh, cu rang de mitropolit şi cu rolul de reprezentant al patriarhului în faţa tuturor bisericilor din lume. Sinodul BOR la nominalizat pentru acest post pe mitropolitul Nicolae Corneanu al Banatului, dar care nu şi-a putut intra în rol până când nu a obţinut numirea din partea Departamentului cultelor, care l-a rândul lui primise avizul Ministerului de Interne[73].

Un alt exemplu este cel din 1987, cu ocazia alegerii organelor de conducere din biserici (unităţile de bază), comunităţi (organele intermediare) şi Uniunea cultului baptist din România. În scopul unei „bunei desfăşurări” a acestor alegeri, Departamentul „a aprobat criteriile ce trebuiau îndeplinite de persoanele care vor fi alese, accentuând în principal pe calităţile lor de buni cetăţeni ai R.S. România”. Astfel, cu sprijinul Ministerului de Interne, recte Securitatea, au fost alese persoane care nu erau semnalate „cu atitudini anarhice şi contestare”[74].

Un alt instrument de control utilizat de Securitate în controlarea activităţii cultice din România a fost reprezentat de regimul relaţiilor cu cetăţenii străini, care era reglementat prin acte normative. Prin adresa Cancelariei CC al PCR către conducerea Departamentului Cultelor, datată 25 ianuarie 1986, se aducea la cunoştinţă că, „în vederea aplicării unitare a hotărârii Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, precum şi al prevederilor Decretului nr. 408/1985 privind apărarea secretului de stat, respectarea normelor de stabilire a relaţiilor cu străinii şi a regulilor de protocol, se aprobase înfiinţarea funcţiei de şef de protocol la minister şi alte organe centrale”. Astfel, noua funcţie era prevăzută în organigrama Departamentului cultelor, făcând excepţie de la prevederile Decretului nr. 367/1980. În conformitate cu Decretul nr. 408/1985, în această funcţie a fost încadrat Dumitru Dan Costea, persoană desemnată de Departamentul Securităţii Statului[75]. Acesta, periodic, întocmea rapoarte cu privire la „relaţiile cu cetăţeni străini din rândul cultelor”, prin care arăta audienţele şi desfăşurarea acestora de la Departamentul cultelor, potrivit legislaţiei respective (Decretul nr. 408/1985, HCM nr. 18 şi 19 şi Legea nr. 23/1971), cât şi întâlnirile cu unii reprezentanţi ai cultelor din RSR[76]. La întâlnirile pe care acesta le efectua, întocmea o „notă de convorbire” în care arăta locul, data, persoanele implicate şi conţinutul discuţiilor. Au fost şi situaţii în care unii prelaţi aveau întâlniri cu oficiali ai unor ambasade sau ai unor organizaţii internaţionale, fără ca şeful de protocol să afle conţinutul discuţiilor. De pildă, la 29 aprilie 1989 Dan Dumitru Costea arăta cum episcopul vicar patriarhal Nifon Ploieşteanul se întâlnise cu ambasadorul Australiei la „o mănăstire din jurul Capitalei” şi cu înaltul reprezentant al ONU pentru problemele refugiaţilor. La fel s-a întâmplat şi după întâlnirea dintre patriarhul Teoctist şi o delegaţie a UNESCO, la Patriarhia Română, în data de 21 aprilie acelaşi an[77].

Pentru stabilirea relaţiilor cu străinii, cultele recunoscute aveau câte un responsabil de protocol pe eparhie avizat de Departamentul cultelor, după recomandarea dată de Securitate[78]. Şeful de protocol din Departament, împreună cu un ofiţer de la UM 0500, avea competenţa de a-i instrui pe clericii desemnaţi cum să respecte regulile de protocol şi să-i controleze în relaţiile pe care aceştia le aveau cu străinii[79].  De asemenea, fiecare vizită a unor reprezentanţi ai cultelor la diferite ambasade din Bucureşti era raportată imediat la Securitate de şeful protocolului din Departamentul cultelor, după avizul preşedintelui Ion Cumpănaşu[80].

De asemenea, periodic, Departamentul cultelor trebuia să vizeze, implicit cu acordul Securităţii, lista persoanelor din cultele recunoscute care puteau primi literatură religioasă de factură străină, în principiu fiind autorizaţi şefii cultelor, mitropoliţii, episcopii şi rectorii institutelor teologice. Această listă trebuia trimisă la Ministerul Transporturilor şi telecomunicaţiilor, care urma să onoreze distribuirea publicaţiilor către destinatarii autorizaţi[81].

Acest control excesiv al relaţiilor dintre reprezentanţii cultici şi oficialii străini era „motivată” de Securitate de încercările unor reprezentanţi ai unor ambasade sau organizaţii internaţionale să creeze stări de spirit defavorabile în mijlocul unor comunităţi religioase, potrivit planului de căutare a informaţiilor pe anul 1988: „Acţiunile şi interesul tot mai accentuat al serviciilor de spionaj străine, cercurilor şi organizaţiilor religioase din exterior care, prin diplomaţi (americani, austrieci, francezi etc.) acreditaţi la Bucureşti, emisari trimişi sub diferite acoperiri şi personalităţi politice ce şi-au intensificat contactele cu Patriarhul şi alţi ierarhi ortodocşi în vederea creării unei «breşe» sau disidenţe în rândul clerului superior, pentru a determina Sinodul Bisericii Ortodoxe Române să desfăşoare activitate potrivnică intereselor statului nostru”. Astfel, „organele Securităţii au acţionat în mediul Patriarhiei Române, al centrelor eparhiale şi administrativ-bisericeşti în general, mănăstiri şi schituri, institute şi seminarii teologice, eparhiile care funcţionează în afara graniţelor statului român, cât şi slujitorilor lor”. De asemenea, se avea în vedere mediul „persoanelor cunoscute cu antecedente politice sau penale reacţionare din rândul clerului ortodox şi descendenţii acestora, în special a foştilor conducători ai grupărilor disidente şi anarhice religioase derivate din cultul ortodox”[82]. Cele vizate de Securitate se pare că erau justificate, după cum arată chiar fostul ambasador american în România, David B. Funderburk în memoriile sale: „Opoziţia cea mai angajată şi dârză poate veni din partea disidenţilor religioşi. Oastea Domnului, aflată în clandestinitate, conştiinţa Bisericii Ortodoxe Române dominante, ai cărei capi oficiali au fost cooptaţi de statul comunist, contribuie la păstrarea vie a credinţei strămoşilor şi cei mai simbolici «Soljeniţâni» (ca preotul ortodox Gheorghe Calciu-Dumitreasa) păstrează viu spiritul neabătut al adevăraţilor credincioşi”. Mijloace de atragere la dizidenţa religioasă erau fie răspândirea de literatură religioasă, fie invitarea la dineurile organizate de ambasadă în diferite ocazii, cum era cea de 4 iulie: „La o asemenea recepţie puteam invita mai uşor un număr mare de preoţi şi pastori, scriitori şi alte personalităţi culturale, împreună cu binecunoscuţii oficiali, diplomaţi şi angajaţi ai ambasadei. Mulţi dintre cei care fuseseră hărţuiţi de către guvern ne-au spus mai târziu că prezenţa lor la ambasadă i-a ajutat să capete o oarecare protecţie, dacă nu chiar un statut superior în ochii autorităţilor. Astfel de prilejuri ne-au dat posibilitatea să ne întâlnim cu aceşti oameni curajoşi”[83].

Totodată, în timpul contactelor cu reprezentanţi ai cultelor, oficialii străini încercau să culeagă şi informaţii despre activitatea cultelor şi dacă libertatea de credinţă este respectată în România. În contextul procesului de demolare care se desfăşura în Bucureşti şi a controlului tot mai excesiv asupra cultelor, în noiembrie 1987, ambasadorul american Roger Kirk, aflat într-o vizită la mitropolitul Antonie Plămădeală, solicita detalii despre situaţia clerului ortodox şi dacă se constată o renaştere religioasă, aşa cum acest fenomen se înregistrează în lume; modul cum se face educaţia religioasă, numărul de candidaţi ce concurează la seminariile şi institutele teologice, precum şi activitatea desfăşurată în mănăstiri; ce se cunoaşte în legătură cu zvonurile care circulă despre o eventuală mutare, din Bucureşti, a Patriarhiei BOR; dacă statul român controlează cultul ortodox în perioada alegerilor de deputaţi în Consiliile populare, din 15 noiembrie a.c.[84].

La fel s-a întâmplat şi în cazul patriarhului Teoctist Arăpaşu, faţă de care ambasadorii american şi austriac de la Bucureşti exercitau „acţiuni de tatonare a sa”, prin invitarea în diferite state occidentale, aşa cum în perioada 1986-1987 s-a deplasat de cinci ori în exterior, faţă de perioada 1984-1985, când efectuase numai două călătorii. Pentru vizita din Austria din iunie 1987, însuşi ambasadorul austriac s-a ocupat de această deplasare a patriarhului. În cazul ambasadorului american, solicitarea lui Roger Kirk, din iunie 1988, de a-l vizita pe patriarhul Teoctist a fost aprobată de MAE numai după asigurarea unui „control informativ complet” la sediul Patriarhiei Române[85].

În acest context, adăugăm faptul că interesul oficialilor occidentali nu se manifesta numai faţă de ortodocşi, ci şi faţă de catolici, protestanţi sau neoprotestanţii recunoscuţi. Astfel, de multe ori ambasadorul SUA la Bucureşti, cum a fost David Funderburk, a manifestat interes susţinut faţă de comunitatea baptistă din România, atât prin sprijin material, financiar, cât şi moral. Reprezentanţi americani vizitau comunităţile baptiste, case de rugăciuni, intervenind chiar în rezolvarea unor neajunsuri create de autorităţile române, care de multe ori acceptau aceste „imixtiuni”, numai pentru a primi clauza naţiunii celei mai favorizate. Numai în perioada 1 ianuarie – 1 aprilie 1986, şeful de protocol din Departamentul cultelor înregistra 27 de vizite, convorbiri telefonice, contacte în general ale oficialilor ambasadei sau cetăţeni americani cu reprezentanţi ai cultelor recunoscute, în special baptist[86].

Ierarhia ortodoxă în conflict cu Departamentul cultelor. Securitatea „supraveghează”

În vremea conducerii lui Ion Roşianu la Departamentul cultelor relaţiile cu reprezentanţii cultelor nu au fost atât de bune. De aceea, lipsa unor puncte de vedere comune pe diverse probleme sau a abilităţii în relaţia dintre cele două părţi au condus la conflicte cu repercusiuni grave pentru activitatea cultelor recunoscute.

Un caz care a afectat profund situaţia Bisericii Ortodoxe Române a fost cel al mitropolitului Nicolae Mladin al Ardealului[87], extrem de controversat în stadiul actual al cercetărilor. În dosarele pe care le-am studiat am găsit totuşi câteva referiri ilustrative pentru lămurirea acestui caz. În nota informativă a unei surse din Departamentul cultelor se spunea: „În lumea ortodoxă se comentează cu amărăciune şi cu multă ironie amestecul soţiei preşedintelui Departamentului în lumea cultelor, pretenţiile absurde pe care le are şi mai ales desele incidente pe care le provoacă iritând pe ierarhi. Exemplu: în seara zilei de 14-15 august [1978] soţia preşedintelui, însoţită de alte persoane, a sosit la mănăstirea Sâmbăta de Sus. A intrat în reşedinţa mitropolitului Nicolae Mladin dorind să locuiască ea acolo, deşi în reşedinţă se afla mitropolitul Mladin, fapt care a dat naştere la un schimb de cuvinte nu prea amabile între cei doi. A fost nevoie ca a doua zi preşedintele Departamentului să meargă personal la Sâmbăta şi apoi la Sibiu (cu maşina instituţiei!), pentru a-l împăca pe mitropolit”[88].

După acest incident, mitropolitul Nicolae Mladin al Ardealului a fost scos din scaun. În mediul teologic ortodox se spune că acesta nu mai reţinea uşor, era ajutat în redactarea unor cuvântări şi pastorale, avea ieşiri necontrolate, atât în actul de conducere al Mitropoliei, cât mai ales în timpul serviciilor liturgice. Însă, această situaţie se datora, în mare parte, presiunilor la care fusese supus din partea unor clerici, fideli Securităţii, care îl înconjurau în aparatul administrativ mitropolitan. La aceasta s-a adăugat dorinţa lui Ion Roşianu de a-l scoate din episcopat în mod definitiv. Iar pentru acest gest avea nevoie de motive solide. Potrivit unei note întocmite de Securitate, aflăm că preşedintele Departamentului cultelor „a sugerat” unor clerici să-l reclame pe mitropolit de incapacitate pentru funcţia pe care o ocupa. Astfel, au existat toate motivele pentru iniţierea unei anchete desfăşurată de o comisie formată din clerici ortodocşi şi funcţionari din Departamentul cultelor, pentru care patriarhul Iustin Moisescu nu a fost de acord. Însuşi patriarhul Iustin, potrivit unei rezoluţii a generalului Aron Bordea, s-ar fi opus scoaterii din scaun a lui Nicolae Mladin, în schimb venind cu soluţia numirii unui vicar mitropolitan care să administreze problemele eparhiale[89].

O anchetă asemănătoare s-a declanşat şi împotriva episcopilor Emilian Birdaş al Alba Iuliei şi Visarion Aştileanu al Aradului, însă fără urmări administrative. În cazul mitropolitului Mladin, comisia de anchetă „a sugerat” Sf. Sinod al BOR un concediu de un an de zile pentru refacerea sănătăţii, începând cu data de 16 iulie 1980. La conducerea mitropoliei problemele au fost gestionate de mitropolitul Teoctist al Moldovei, ajutat de noul vicar mitropolitan Lucian Florea.

După expirarea acestui termen, patriarhul Iustin l-a întrebat pe Ion Roşianu care este concluzia la acest caz, la preşedintele Departamentului a transferat întreaga responsabilitate pe seama Bisericii. În toată această problemă, dincolo de situaţia incertă impusă Bisericii de către Departamentul cultelor, pentru Securitate era în discuţie atitudinea lui Ion Roşianu, cel care lansase zvonul că cei vinovaţi pentru toate acestea sunt informatori ai Securităţii, „care fuseseră instruiţi într-o manieră de a crea greutăţi bunului mers al activităţii Mitropoliei”. La fel de grav, dar în ochii responsabililor din BOR, se considera refuzul lui Roşianu de a accepta apărarea episcopilor învinovăţiţi[90]. Astfel, s-a ajuns la situaţia nefericită ca, în data de 1 august 1981, „din motive de sănătate”, Nicolae Mladin să fie scos din scaunul mitropolitan de la Sibiu, retrăgându-se la mănăstirea Sâmbăta.

Faţă de acest comportament, „însuşi patriarhul Iustin Moisescu şi-a schimbat optica faţă de Departamentul cultelor şi conducerea acestuia care, spre deosebire de trecut, lasă lucrurile în voia lor, nu-i sugerează cum să acţioneze, nu îşi exprimă o decizie clară în multe probleme, iar pe de altă parte intervine în fapte minore sau care nu sunt de competenţa acestei instituţii”, conform unui raport al Securităţii”[91].

Totuşi, relaţiile dintre ierarhia ortodoxă şi Departamentul cultelor erau încordate anterior acestei probleme. Potrivit unei sinteze, din 20 august 1979, întocmită de colonelul Ion Banciu, după notele informative furnizate de sursele „Ion Popescu”, „Apostol” şi „Someşan Radu”, aflăm: „Relaţiile dintre Departamentul cultelor şi Biserica Ortodoxă Română s-au deteriorat în ultimul timp, iar patriarhul Iustin Moisescu a ieşit în dispută publică în Sinodul recent cu conducerea Departamentului cultelor.

Astfel, în timp ce conducerea Departamentului cultelor îi reproşa patriarhului că nu a întreprins măsuri concrete pentru crearea unei parohii în Suedia, acesta, revoltat, a respins acuzaţia şi a criticat el vehement Departamentul cultelor pe motiv că nu este la curent cu acţiunile externe ale Bisericii Ortodoxe Române[92].

În momentul când conducerea Departamentului cultelor a anunţat că, pentru anul de învăţământ 1979/1980, la Institutele de teologie locurile s-au redus cu o sută şi, după ce s-a consultat cu Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, [patriarhul, n.n.] a adus din nou critici deschise conducerii Departamentului cultelor care a dispus singură această măsură.

Patriarhul Iustin Moisescu s-a manifestat nemulţumit şi din cauza faptului că Departamentul cultelor i-a redus planul editorial în proporţie de 90%, iar tirajele la unele tipărituri de la 10.000 ex. la circa 3000-3500 ex.

Înainte de Sinod, episcopul Vasile Coman de la Oradea, aflându-se la Departamentul cultelor, a fost atenţionat în public pe motive neîntemeiate, fapt ce a făcut ca acesta să afirme, tot în public: «Nu voi mai călca niciodată în Departamentul cultelor».

Sursa «Apostol» a mai precizat că în rândul membrilor Sinodului s-a produs şi se dezvoltă o opinie defavorabilă conlucrării cu Departamentul cultelor. În cercul său intim, însuşi patriarhul se manifestă nemulţumit şi «se plânge» că Departamentul cultelor, conducerea sa, nu colaborează cu el, nu se consultă şi nu discută problemele înainte ca ele să fie puse în dezbaterea Sinodului. Pornind de la toate aspectele menţionate, patriarhul Iustin Moisescu spunea adesea că are impresia că «se schimbă politica statului faţă de culte».

[…] În sens negativ sunt interpretate, din iniţiativa Departamentului cultelor, organizarea la Bucureşti, în zilele de 28-29 noiembrie 1978, a unei întâlniri interconfesionale găzduite de Institutul teologic ortodox. Unii ierarhi ortodocşi au fost anunţaţi direct de către preşedintele Departamentului cultelor pentru a participa la momentul respectiv, ceea ce a produs dezamăgire patriarhului, întrucât nu a fost consultat la timp.

Un fapt de natură asemănătoare a avut loc la 16 aprilie 1979 când, deşi preşedintele Departamentului cultelor a fost invitat din timp să participe la deschiderea şi lucrările Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, a venit după o oră şi jumătate de la începerea lucrărilor. Patriarhul Iustin Moisescu a fost surprins de această situaţie şi a făcut remarca că în cei 25 de ani de patriarhat în RSR este pentru prima dată când preşedintele Departamentului nu este prezent la deschiderea Sinodului. Îngrijorarea patriarhului a devenit şi mai sensibilă când a aflat că preşedintele Departamentului cultelor a refuzat să participe la masa de prânz, la care fusese invitat.

Exprimându-şi continua îngrijorare şi nemulţumire faţă de conduita preşedintelui Departamentului cultelor, patriarhul Iustin Moisescu a spus că dacă va mai continua în acest mod se va duce la conducerea superioară şi îl va reclama.

[…] Lipsa de intervenţie şi de decizie a departamentului s-a făcut simţită şi în ce priveşte luarea unor hotărâri în legătură cu episcopul Valerian Trifa din SUA. Cu toate că, în anul 1978, a trimis o scrisoare patriarhului Iustin Moisescu prin care lăsa să se înţeleagă că este dispus să primească preoţi din ţară pentru a putea salva astfel situaţia critică a unor parohii, acesta [Ion Roşianu, n.n.] nu a fost convins să considere oportună cererea respectivă şi că este, în orice caz, în avantajul statului nostru.

De asemenea, în luna martie 1979, Departamentul cultelor a recurs la o formulă, mai mult de compromis decât avantajoasă, în sensul că l-a convins pe patriarh să trimită o scrisoare mitropolitului Teodosie, şeful Bisericii ortodoxe americane autocefale prin care i se sugerează să nu-i facă greutăţi lui Viorel Trifa de a reveni sub jurisdicţia Patriarhiei de la Bucureşti, în schimbul căreia acesta ar recunoaşte independenţa Bisericii ortodoxe americane autocefale. Totodată, s-a hotărât ca o copie a scrisorii respective să-i fie trimisă şi arhiepiscopului Victorin Ursache, pentru a lua la cunoştinţă.

Până la 25 aprilie a.c., când delegaţia BOR condusă de patriarhul Iustin Moisescu a plecat în SUA, Departamentul cultelor nu a comunicat avizul său ca patriarhul să-i răspundă în timp lui Trifa Viorel că acceptă invitaţia ce i-a fost avansată de a-i face o vizită.

[…] Aceste aspecte pot fi speculate în defavoarea politicii ţării noastre, se arată în nota Securităţii, de cercurile reacţionare din străinătate şi de persoane cu influenţă în rândul opiniei publice internaţionale”[93].

În problema învăţământului teologic, Departamentul cultelor viza chiar un control mai riguros asupra „formării politice” a viitorilor preoţi, ordin care probabil venea de la Securitate. De altfel, la 21 decembrie 1981, într-o discuţie a ofiţerilor Ioan Banciu şi Aron Bordea cu preşedintele Ion Roşianu, se cerea luarea de măsuri care „să sensibilizeze conducerea Bisericii Ortodoxe Române pentru exercitarea unui control mai riguros asupra desfăşurării procesului de învăţământ teologic, să se ridice calitatea procesului de instruire şi educaţie cetăţenească a seminariştilor şi studenţilor. […] Prin posibilităţile de care dispune, Departamentul cultelor va asigura cazarea în internate a tuturor studenţilor şi elevilor, mergând până la a se construi clădirile necesare”. De asemenea, se mai preciza că Departamentul cultelor se va ocupa de problema catehizării copiilor, care „în ultimul timp cunoaşte o recrudescenţă, o virulenţă aproape fără precedent”[94].

În ceea ce priveşte problema bisericească din America, din 1950 aceasta a reprezentat o constantă pentru Patriarhia Română care îşi revendica, pe motive bine întemeiate, jurisdicţia administrativ-canonică asupra comunităţilor de români ortodocşi. Însă, autorităţile statului erau interesate să deţină controlul şi să le manipuleze în favoarea regimului de la Bucureşti. Iar acest lucru se considera că se poate face numai prin aducerea acestora sub ascultarea canonică a Patriarhiei Române.

Încercările patriarhului Iustin, din 1979, de mediere cu Biserica Ortodoxă Americană (OCA) recunoscută de Patriarhiile Moscovei şi Bulgariei au fost sortite eşecului. Însă, acest lucru se datora în special recunoaşterii autocefaliei Bisericii ruseşti din America de către Patriarhia Moscovei (1970) şi integrarea Episcopiei de la Vatra în noua entitate ortodoxă americană. Astfel, vrând/nevrând Patriarhia Română se afla în comuniune euharistică cu aceasta.

Cu toate acestea, Patriarhia Română nu a abdicat de la planul său de recuperare a comunităţilor ortodoxe româneşti din America, pe calea dialogului, mai ales în timpul întâlnirilor unor ierarhi români cu reprezentanţii comunităţilor româneşti vizate, dar şi cu episcopul Valerian Trifa. Paralel, autorităţile statului au început o campanie de presă pentru compromiterea episcopului Valerian de la Vatra, în care îi erau reliefate, de multe ori exagerat, activitatea politică din tinereţe depusă în Mişcarea legionară. Acutizarea situaţiei sale, l-a determinat pe episcopul Valerian ca în 1984 să emigreze în Portugalia, unde a decedat.

În acest context, în şedinţa Sf. Sinod al BOR, din 18 iunie 1984, s-a discutat din nou problema americană. Episcopia necanonică avea în subordine 34 parohii în SUA, iar în Canada 12 parohii, pe când cea care asculta de Bucureşti avea doar 14 parohii din SUA şi 19 în Canada. Faţă de această situaţie, Sinodul a hotărât ca până la data de 28 iunie să fie trimisă o delegaţie în frunte cu mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului, în calitate de exarh al BOR pentru credincioşii ortodocşi români din SUA şi Canada. Mitropolitul sibian era împuternicit să-l contacteze pe mitropolitul Teodosie pentru a-i reafirma „dreptul său legitim [al BOR, n.n.] de jurisdicţie canonică asupra acestei eparhii, fapt ce va fi făcut public, în mod oficial, tuturor bisericilor ortodoxe din lume, inclusiv opiniei publice din SUA şi Canada”; în al doilea rând, Plămădeală urma să contacteze preoţi şi consilii parohiale din eparhia lui Trifa, „pe care să-i sensibilizeze în legătură cu riscul de a fi conduşi de acum înainte de un mitropolit străin de neamul românesc, în cazul că nu vor lua atitudine şi nu vor accepta jurisdicţia Patriarhiei române”. În al treilea rând, pentru o mai bună administrare a problemelor spirituale, ierarhul ardelean era împuternicit să meargă în Canada, pentru a contacta „preoţi şi consilii parohiale din cadrul celor două eparhii, împreună cu arhiepiscopul Victorin, să constituie, în conformitate cu legile canadiene, Episcopia ortodoxă română din Canada, pe care să o înregistreze cu statut juridic la autorităţile competente”. Nu în ultimul rând, delegaţia BOR trebuia să participe la congresul ortodocşilor români din SUA şi Canada, care urma să se desfăşoare la 21 iulie şi să-l contacteze pe Valerian Trifa, prin care să-i aducă la cunoştinţă cum acţiunile sale „au produs dezbinare în rândul emigraţiei române” şi că eparhia pe care a condus-o urmează să fie preluată în mod direct de către un ierarh rus, ceea ce constituie un act îndreptat împotriva ţării sale de origine şi a BOR”[95].

Preocupările constante ale Sinodului de la Bucureşti pentru comunităţile româneşti ortodoxe din SUA şi Canada, nu de puţine ori, erau văzute ca imixtiuni ale regimului politic de la Bucureşti, după cum uneori considera chiar arhiepiscopul Victorin Ursache, titularul eparhiei ortodoxe române din America care asculta de Patriarhia română. El invoca autonomia statutară în funcţionarea eparhiei pe care o conducea şi manifesta opoziţie faţă de proiectele inoportune, de pildă, atunci când autorităţile statului român aprobaseră înfiinţarea unei parohii numai în fosta clădire a ambasadei de la Ottawa[96].

O altă problemă externă a Bisericii Ortodoxe Române şi pe care statul încerca să şi-o aroge, a fost cea a bisericii de la Paris. Potrivit unui document întocmit de Departamentul Securităţii Statului, datat 5 aprilie 1979, aflăm cum, în urma anchetei privind pe „trădătorul” Mihai Pacepa, se obţinuse următoarele informaţii despre încercările statului român de intrare în posesie asupra bisericii de pe str. Jean de Beauvais: „Col. Popescu Ion (în prezent ofiţer deplin conspirat în cadrul Departamentului cultelor), pe timpul cât s-a aflat la post, în Franţa, a participat la acţiuni iniţiate şi executate de fosta UM 0920 (DGIE), care au dus la deconspirarea calităţii sale de ofiţer de securitate.

Astfel, în calitatea de consul la Ambasada României din Franţa, col. Popescu Ion s-a ocupat de soluţionarea problemei Bisericii Ortodoxe Române din Paris, respectiv scoaterea acesteia de sub influenţa şi controlul legionarilor şi trecerea ei sub jurisdicţia Patriarhiei Române.

Întrucât încercările făcute de către ambasadorul ţării noastre la Paris şi col. Popescu Ion de a soluţiona această problemă pe calea unor contacte directe cu episcopul Teofil Ionescu şi preotul Vasile Boldeanu nu au dus la rezultatele aşteptate, s-a hotărât întreprinderea unor măsuri de demascare a participării legionarului Vasile Boldeanu la masacrele comise în ţara noastră de către legionari, în anul 1941, scontându-se că, pe baza materialelor furnizate cu prilejul demascării, acesta va fi condamnat, de către organele franceze, pentru crimele comise.

Dosarele cuprinzând materialele demascatoare şi declaraţii ale unor martori cu privire la faptele comise de Vasile Boldeanu, primite din centrala DGIE, au fost transmise la preşedinţia Franţei, Senatul francez, Ministerul de Interne al Franţei, Liga internaţională contra rasismului şi antisemitismului, precum şi la publicaţia acestei organizaţii «Le droit de vivre» (Dreptul la viaţă).

Concomitent, au fost publicate în presa franceză mai multe articole în care, de asemenea, era «demascată» activitatea legionarului Vasile Boldeanu şi chiar întreprinse unele acţiuni de ocupare cu forţa a bisericii ortodoxe române din Paris, cu ajutorul câtorva emigranţi români.

Întrucât datele primite din ţară (din centrala DGIE), pe baza cărora au fost întreprinse aceste acţiuni, nu erau verificate în totalitate, iar o bună parte din persoanele folosite pentru demascarea lui Vasile Boldeanu erau agenţi ai poliţiei franceze, şi de această dată a fost ratată soluţionarea problemei bisericii ortodoxe române din Paris. Mai mult chiar, ca urmare a neargumentării prin probe incontestabile care să dovedească participarea lui Vasile Boldeanu la faptele de care este acuzat, nu numai că acţiunea judecătorească împotriva acestuia a fost clasată, dar a fost acţionat în judecată directorul ziarului în care au fost publicate articolele împotriva lui Vasile Boldeanu, iar atunci când acesta, precum şi alte persoane implicate, pentru că se situaseră pe poziţia de a sprijini statul nostru, au cerut organelor noastre argumente pentru ca, la rândul lor, să se poată apăra în instanţă, li s-au făcut doar promisiuni, în fapt aceştia fiind puşi în situaţia de a se descurca singuri.

Similar s-au petrecut lucrurile şi în cazul publicării, în Franţa, cu sprijinul unui emigrant originar din România, a lucrării «Garda de fier», redactată de col. Popescu Ion, în care erau demascate masacrele comise de legionari în timpul rebeliunii din anul 1941. Ca urmare a unor inexactităţi din această carte, editorul a fost acţionat în judecată, solicitându-i-se, de către organele de poliţie, să precizeze sursa informaţiilor respective, precum şi despăgubiri pentru persoana lezată (un fost legionar din ţara noastră care, la data respectivă, era ziarist şi se afla în Franţa). Şi în acest caz cererile editorului prin care solicita ambasadei noastre din Franţa argumente pentru a se putea apăra, au rămas fără rezultat, deşi acesta ameninţa că va divulga organelor de poliţie pe autorul cărţii. Atât acest incident, cât şi altele de acelaşi fel au făcut ca [sic!] col. Popescu Ion să fie deconspirat faţă de organele franceze. De altfel, despre calitatea de ofiţer de securitate a col. Popescu Ion au apărut ştiri în presa franceză, atât pe timpul cât s-a aflat la post, la Paris, cât şi după numirea sa la Departamentul Cultelor.

În acest situaţii, atât ambasadorul ţării noastre la Paris, cât şi col. Popescu Ion, neţinând seama de starea reală de fapte, au acţionat necorespunzător, ceea ce a adus – pe lângă eşecul în soluţionarea problemei bisericii ortodoxe române din Paris – grave prejudicii prestigiului statului nostru, a determinat intensificarea  unor acţiuni duşmănoase ale emigraţiei reacţionare din Franţa împotriva României, precum şi sporirea preocupărilor poliţiei şi serviciilor franceze de informaţii şi contrainformaţii faţă de cadrele ambasadei ţării noastre aflate la post în Paris”[97].

În documentul de mai sus putem constata ce metode folosea Securitatea pentru rezolvarea unor probleme cu care statul român se confrunta în Franţa, după cum se întâmpla şi în America. Încercările colonelului Ion Popescu de contactare şi influenţare pozitivă a arhiepiscopului Teofil Ionescu şi a preotului Vasile Boldeanu în vederea preluării bisericii româneşti din capitala franceză au fost sortite eşecului. În această situaţie, acelaşi ofiţer a trecut la aplicarea unui amplu plan de compromitere a preotului Boldeanu în presa franceză, ca un legionar care în timpul rebeliunii ar fi dus o campanie de persecutare a evreilor, fiind astfel constituite premisele unei condamnării sale de către justiţia franceză.

Totuşi, în contextul derulării acestui proces, dar şi al relaţiilor româno-franceze care păreau cordiale, DIE a considerat că este momentul ca problema bisericii de la Paris să fie abordată pe cale diplomatică. S-a considerat că anul 1977 este „conjunctura politică” favorabilă pentru „acţiuni de influenţare a unor personalităţi şi a guvernului francez de a întreprinde măsuri concrete”. Jacques Chirac (simpatizant socialist în tinereţe), care ajunsese primar al Parisului (1977), împreună cu Billaut, consilier pentru probleme de culte, dorea rezolvarea acestei probleme. Al doilea aspect era legat de numirea ca ambasador la Paris a lui Corneliu Mănescu (1977), care se afla în relaţii bune cu autorităţile franceze. În această conjunctură, conducerea DIE a elaborat un plan de măsuri, care în principal prevedea ca această problemă să-i fie ridicată în discuţie primarului Parisului de către ambasadorul Mănescu. Acelaşi ambasador trebuia să se întâlnească cu preotul Vasile Boldeanu, pe teren neutru, adică la invitaţia lui Chirac, în vederea unui dialog constructiv. Tot la Chirac urma să ajungă în vizită patriarhul Iustin Moisescu şi Antonie Plămădeală, episcop-vicar patriarhal.

Ambasadorul Mănescu a avut trei întâlniri cu preotul Vasile Boldeanu, în care acesta din urmă s-a limitat la enumerarea „greutăţilor şi necazurilor” care i-au fost făcute prin procesele intentate. Sosirea lui Antonie Plămădeală în capitala franceză a prilejuit alte întâlniri preotului Vasile Boldeanu, căruia i s-a arătat politica noului patriarh al BOR faţă de comunităţile de români aflate în emigraţie. Acesta a replicat că „este bine să purtăm un dialog frăţesc, dar mai trebuie să treacă timp, pentru a se şterge vechile disensiuni create în emigraţie”. Potrivit aceluiaşi document al Securităţii, aflăm că această poziţie era cea a românilor emigraţi în Occident de mai multă vreme. De asemenea, cu ocazia vizitei prim-ministrului Manea Mănescu în Franţa (14-17 decembrie 1976), se încercase stabilirea unei discuţii pe această temă cu Chirac, care la vremea aceea era chiar prim-ministru, însă acesta nu fusese disponibil din cauza campaniei electorale în care se afla.

După vizita episcopului-vicar Antonie, primarul Parisului l-a invitat chiar pe patriarhul Iustin Moisescu, ocazie în care pentru autorităţile române se vedea oportună rezolvării problemei bisericii din Jean de Beauvais. Însă, relaţiile încordate dintre patriarh şi Ion Roşianu, au determinat nepunerea în aplicare acestui proiect, mai ales că, potrivit documentelor Securităţii, un reprezentant al Patriarhiei ar fi spus: „Faceţi voi ce este necesar, căci ştiţi mai bine ca noi, voi colaboraţi direct cu ambasadorul din Paris”.

Astfel, problema a rămas închisă. Cunoscând încercările eşuate ale autorităţilor române, preotul Boldeanu a convocat comitetul parohial care a întocmit un memoriu către ambasada RSR de la Paris, prin care descria pe larg toate disputele asupra bisericii româneşti[98].

Dacă pe cale diplomatică iniţiativa a înregistrat un eşec, l-a fel s-a întâmplat şi în cazul procesului. Mai mult, colonelul Ion Popescu se deconspirase în activităţile sale informative, astfel încât tot Parisul ştia că nu este diplomat. Demersul ofiţerului Popescu a eşuat, atât dintr-o nepregătire contrainformativă a problemei, cât şi a unor acţiuni preventive desfăşurate de serviciile secrete franceze. Popescu, în calitatea sa de consul şi ofiţer acoperit, a fost descoperit în presa franceză şi expulzat din Franţa, iar iniţiativa serviciilor secrete române au eşuat lamentabil[99].

Paralel cu luarea acestor măsuri, autorităţile române aveau în vedere încheierea vacanţei prea lungi de la Arhiepiscopia ortodoxă română pentru Europa centrală şi occidentală, cu sediul la Paris, după decesul arhiepiscopului Teofil Ionescu (9 mai 1975). Într-un document al Securităţii, de această situaţie erau arătaţi ca responsabili Patriarhia Română şi Departamentul cultelor. Mai mult, situaţia de la centrul eparhial din Paris se agravase atunci când episcopul-vicar Lucian Florea a refuzat să mai rămână în post, solicitând întoarcerea în ţară (iulie 1980). Oficial se afirma că acesta se retrăsese din „motive de boală”, însă, potrivit unor documente ale Securităţii, aflăm că acesta „şi-a prezentat demisia patriarhului Iustin Moisescu, solicitând să fie chemat în ţară întrucât nu mai poate acţiona în nici un fel” [100].

Trecerea unei perioade de timp fără a fi numit un arhiepiscop ortodox român în capitala franceză era speculată de Vasile Boldeanu şi colonia românească din Paris. Deşi, după 1975 „s-au ivit unele momente favorabile dialogului în legătură cu o eventuală revenire sub jurisdicţia BOR”, principalul vinovat era indicat, din nou, Departamentul cultelor, deoarece trata „cu multă indiferenţă” această situaţie.

Pentru rezolvarea situaţiei, la 10 mai 1980, Direcţia Informaţii Interne din Securitate îşi dădea avizul pozitiv pentru cei doi candidaţi propuşi de Departamentul cultelor pentru conducerea Arhiepiscopiei ortodoxe române de la Paris, anume Epifanie Norocel, episcop- vicar la Arhiepiscopia Tomisului şi Dunării de Jos şi Adrian Hriţcu, episcop-vicar la Mitropolia din Iaşi, patriarhul Iustin Moisescu preferându-l pe ultimul, pe motiv că are „experienţă în relaţiile occidentale”, spre deosebire de primul care „şi-a făcut studiile teologice în URSS”[101]. Autorităţile statului au acceptat alegerea episcopului Adrian Hriţcu, mai întâi în calitatea de vicar la Arhiepiscopia din Paris la 16 noiembrie 1980, apoi, doi ani mai târziu, ca arhiepiscop titular.

Cu toate relaţiile bune care existau între România şi Franţa şi cu intervenţiile ambasadorului Corneliu Mănescu, autorităţile franceze au preferat păstrarea situaţiei în favoarea exilaţilor de la biserica românească pariziană. Poziţia statului francez se datora, probabil, şi ca o contrapondere faţă de închiderea în 1957 a capelei franceze de la Bucureşti de către autorităţile române. Problema preluării bisericii româneşti din Paris a persistat până după 1990.

BOR, Securitatea, Departamentul cultelor şi Muntele Athos

O altă problemă acută pentru Biserica Ortodoxă Română a fost cea a trimiterii de călugări şi ajutoare către bătrânii monahi români de la muntele Athos. Statutul acestui spaţiu panortodox monahal se schimbase substanţial după 1945, când statul grec exercita deplina suveranitate asupra acestuia şi când mănăstirile cunoşteau cea mai scăzută rată demografică[102]. La acestea se adăugau, după 1965, manifestările de răzvrătire a unor mănăstiri athonite faţă de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, care era acuzată de conslujire cu Biserica Catolică. În perioada 1971-1974, Athosul a fost de tulburat nesupunerea unor călugări care nu acceptau deloc ca patriarhul ecumenic să ţină rugăciuni împreună cu papa, fapt pentru care Fanarul a cerut chiar utilizarea forţelor de ordine greceşti pentru expulzarea rebelilor. În acest context, unele state ortodoxe din lagărul socialist au profitat prin încercarea de preluare a controlului asupra unor mănăstiri, ca de exemplu Hilandar de către sârbi, Zografou de către bulgari sau Russikon de către ruşi. În cazul călugărilor români situaţia a fost complet diferită.

Într-un număr din 1970 al revistei oficiale a Patriarhiei Române, „Biserica Ortodoxă Română”, se arăta că în muntele Athos sunt „aşezări monahale româneşti” aflate sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, dar care păstrează legătura cu Patriarhia Română şi că acestea sunt locuite de „monahi vârstnici care au cerut să li să trimită din ţară călugări tineri care să continue tradiţiile ortodoxe româneşti la Sfântul Munte”. Se mai arăta că în Athos vieţuiesc „circa 50 călugări români”, din care 13 erau la schitul Prodromul, 8 la schitul Lacu, iar ceilalţi răspândiţi la diferite mănăstiri, chilii şi colibe. Ştirea se finaliza cu precizarea că Patriarhia Română depune eforturi pentru „organizarea unui schit românesc sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Române”, iar, „până atunci, continuă să trimită la Sfântul Munte Athos ajutoare materiale şi cărţi şi alte obiecte de cult pentru monahii ortodocşi care vieţuiesc acolo”[103].

Ştirea de mai sus este interesantă prin conţinut. Patriarhia nu ezita să-şi manifeste interesul pentru perpetuarea monahismului românesc în Athos, prin trimiterea din ţară de monahi tineri la aşezămintele consacrate de ctitorii români, făcea o scurtă evidenţă a acestora, se arăta minimalizarea factorului românesc din Athos de către autorităţile greceşti şi demersurile pentru organizarea unui aşezământ care să depindă de centrul spiritual românesc. Această din urmă idee nu era nouă, fiind lansată încă din perioada interbelică şi faţă de care statul grec se opunea permanent. Apoi, perpetuarea elementului românesc în monahismul athonit după 1948 nu mai fusese posibilă. Însă, după vizita patriarhului Justinian din 23-29 iunie 1963 la solemnităţile mileniului athonit se redeschidea această problemă, mai ales în consfătuirile care s-au ţinut între reprezentanţii Bisericilor ortodoxe. De altfel, patriarhul român a vizitat toate mănăstirile athonite, în special schiturile Prodromul şi Lacu, dar şi chilia Sf. Ipatie, informându-se la faţa locului de starea acestora. Cu această ocazie, patriarhul a oferit un ajutor financiar de 300$călugărilor de la schitul Prodromul. La rândul lor, monahii români athoniţi i-au cerut sprijinul material şi financiar, mai ales că era primul patriarh român care venise în Athos[104]. În timpul vizitei de la Atena din 1963, patriarhul Justinian a cerut reprezentanţilor statului grec facilitarea sprijinului românesc. Probabil că imediat după acest moment au fost trimise câteva ajutoare, după care acest lucru nu s-a mai făcut[105].

Totuşi, despre ajutoarele româneşti la muntele Athos în perioada regimului comunist nu ştim dacă acestea erau aşa de multe după cum se prezenta în oficiosul patriarhal. Documentele la care am avut acces nu spun nimic în acest sens, dar până la intervenţiile ambasadorului român de la Atena, Ion Brad, se pare că statul român nu a prea a permis trimiterea de ajutoare către Athos.

Ion Brad relatează în nenumărate rânduri cum, începând cu anul 1974, a depus eforturi pentru ca autorităţile civile elene să-şi dea acordul pentru primirea de ajutoare din România. În această direcţie l-a însărcinat pe consulul Leon Toader să se ocupe personal de întocmirea de rapoarte cu privire la situaţia monahilor români din Athos, cu necesităţile şi soluţiile care trebuiau puse în practică. Pentru aprobările care trebuiau primite de la autorităţile elene, Brad s-a folosit de relaţiile sale din mediile culturale şi politice greceşti. De altfel, el a făcut chiar o vizită la mănăstirile athonite, schiturile şi chiliile româneşti din acest spaţiu monahal. În rapoartele sale diplomatice trimise către centrala MAE nu ezita să invoce că, în 1973, Bulgaria trimisese 16 călugări, Iugoslavia, 20, iar URSS, doi în vederea perpetuării vieţii monahale în Athos. Pentru succesul demersului pe care îl iniţiase, Brad se justifica în folosul conservării „a numeroase valori spirituale, arhivistice şi muzeistice româneşti”. Însă, pe lângă acordul autorităţilor civile era nevoie şi de cel al Patriarhiei de Constantinopol, autoritatea administrativ-canonică de care depindeau mănăstirile athonite şi căreia trebuia să se adreseze Patriarhia Română. Apoi, ca Patriarhia Română să facă acest gest avea nevoie de acordul Departamentului cultelor[106].

Tot în calitatea sa de ambasador, Brad a insistat permanent în această direcţie, mai ales că, de la începutul anilor `70, exista o deschidere mare în schimburile culturale între statul român şi cel grec. De pildă, între 1974-1976, Brad susţinea realizarea unui film documentar istoric despre muntele Athos şi Grecia în general, sub egida Asociaţiei internaţionale de studii sud-est europene (AIESEE), condusă de academicianul Emil Condurachi. Relaţiile culturale, multe sub egida UNESCO şi AIESEE, se dezvoltau tot mai mult, întâlnirile, simpozioanele ştiinţifice, călătoriile reciproce de documentare, schimburile de intelectuali fiind nenumărate în această perioadă. De acum înregistrăm preţioasele investigaţii ştiinţifice de descoperire a elementului românesc de la muntele Athos în urma cercetărilor întreprinse de oameni de cultură, precum Virgil Cândea[107].

Apoi, ambasadorul ţinea legătura cu monahi români aghioriţi atât prin corespondenţă, cum a fost cu Dometie Trihenea[108], cât şi prin primirea unora chiar la ambasada din Atena. Brad ştia că un monah precum Dometie, care fusese expulzat de la conducerea mănăstirii Zografou (ctitorie a lui Ştefan cel Mare) de către monahii bulgari în vederea preluării controlului asupra acestui aşezământ, avea nevoie de sprijin la chilia în care se retrăsese.

La 11 martie 1975, la ambasada română din Atena se prezenta monahul Veniamin Popa de la schitul românesc Prodromul pentru a cere sprijin în reparaţiile urgente care trebuiau făcute la aşezământ. Acest lucru se întâmpla după ce, în iarna lui 1974, consulul Leon Toader îl primise la ambasadă pe călugărul Neofit Negară (basarabean) de la schitul Lacu. Pentru soluţionarea cererilor monahilor români, Brad i-a însărcinat pe Leon Toader şi consilierul Alexandru Damian să facă o vizită în muntele Athos pentru o informare completă. Stareţul Popa avea nevoie de o sumă de 200.000 de drahme (7000$) pentru repararea acoperişului clădirii principale şi a micului port (arsanaua), fără de care aprovizionarea călugărilor devenea problematică. De asemenea, mai era nevoie de achiziţionarea unei bărci cu motor. Cum achiziţionarea materialelor necesare era mai dificilă din ţară, atunci ambasadorul a propus acoperirea cheltuielilor de către Agenţia economică de la Atena (în realitate oficiu acoperit al DIE), urmând decontarea lor în ţară de către Patriarhia Română sau Departamentul cultelor. Propunerea lui Brad se justifica pe nevoile „singurului centru compact românesc” din muntele Athos[109].

Tot pentru aplicarea planului său, Brad propunea ca pe agenda discuţiilor ce urmau a avea loc cu ocazia vizitei premierului Konstantinos Karamanlis în România, în anul 1975, pe linia colaborării culturale să se aibă în vedere „facilitarea trimiterii călugărilor români la muntele Athos, precum şi a cercetătorilor noştri pentru studii şi documentare”[110].

Propunerile ambasadorului au fost aprobate în principiu, atât în centrala MAE, cât şi de responsabilul de culte, Emil Bodnăraş, care era de acord cu trimiterea a patru călugări tineri proveniţi de la mănăstirea Sihăstria.

De asemenea, pentru punerea în aplicare a planului său, Brad trebuia să intervină la autorităţile greceşti, ca pe lângă obţinerea celor patru vize de intrare pentru călugării trimişi de Patriarhia Română, să susţină aducerea în Athos a unor „cercetători români competenţi pentru a studia aprofundat şi a valorifica documentele ce se referă în special la istoria poporului român”. De asemenea, având în vedere că monahii din Bulgaria şi Iugoslavia primeau cu regularitate ajutoare materiale „pentru întreţinerea în bune condiţiuni” (a unui tractor din partea lui Tito, hrană, îmbrăcăminte, bani şi materiale pentru repararea şi întreţinerea bisericilor şi clădirilor anexe), ambasadorul cerea centralei MAE trimiterea, din partea Patriarhiei Române, a unui autoturism de teren M-461, materiale de construcţie pentru repararea schitului Prodromu şi alte ajutoare materiale necesare[111].

Cei patru călugări români trimişi la Athos erau Ion Lupaşcu de la Cernica, Mihai Tzoca, Ioan Mutrescu şi Ifrim Mircea de la Sihăstria, care trebuiau să ajungă în Grecia în data de 15 aprilie 1975 şi să fie însoţiţi până la portul Daphne de teologul Dumitru Coravu, bursier la Atena (ulterior, episcopul Damaschin Coravu). În privinţa ajutorului financiar, ambasadorul Brad era informat de la Bucureşti că urma să se obţină suma necesară de la Consiliul Ecumenic al Bisericilor de la Geneva, prin demersurile vicarului patriarhal Antonie Ploieşteanu. De asemenea, prin Departamentul cultelor, Patriarhia Română urma să trimită 60 de rase călugăreşti, 60 de cămăşi şi 120 cearşafuri, iar barca cu motor trebuia livrată de la fabrica din Reghin. Aceste efecte urmau să fie trimise în Grecia la biroul Agenţiei economice româneşti de la Salonic. Toate aceste aprobări, potrivit observaţiei lui Ion Brad, erau date de preşedintele Departamentului Cultelor şi supervizate de însuşi Emil Bodnăraş, responsabilul de culte din PCR[112].

Livrarea tuturor acestor obiecte şi bani nu a reuşit să satisfacă necesităţile călugărilor români din Athos. Într-un „tablou trist”, după cum îl caracteriza ambasadorul Brad, aflăm că în Athos erau 54 călugări români; clădirile principale de la schitul Prodromul erau „într-o stare avansată de paragină”; călugării trimişi în aprilie 1975 „erau întreţinuţi din mila unor societăţi filantropice care le trimiteau, temporar, alimente”; la casa românească din Provata era necesară trimiterea urgentă a unui călugăr tânăr, deoarece în urma morţii bătrânului Veniamin Cucuian, putea fi pierdută o bibliotecă de 3000 de volume în favoarea autorităţilor aghiorite greceşti; la fel în cazul Prodromului unde pământul trebuia cultivat, ca bază materială de întreţinere.

Faţă de această situaţie, ambasadorul Brad propunea trimiterea urgentă a unui stoc de alimente, a unui tractor, a unor scule pentru prelucrarea lemnului, dar şi pentru pescuit. Pentru rezolvarea problemelor într-un mod mai facil, ambasadorul propunea invitarea în România a unei delegaţii de la Marea lavră athonită, de care depindea schitul Prodromul, dar şi al călugărilor Dometie Trihenea şi Veniamin Popa (nu mai fusese în ţară din 1927)[113].

Însă, poate cel mai important reper din evoluţia relaţiilor româno-athonite în perioada comunistă a fost întâlnirea lui Nicolae Ceauşescu cu călugări români în data de 27 martie 1976, cu ocazia vizitei de stat efectuată în Grecia. În memoriile sale, Brad relatează acest moment: „…Întorşi la palatul prezidenţial, protocolul stabilit în prealabil mai suferea o abatere: Nicolae Ceauşescu primea vizita a trei călugări români de la muntele Athos. Fusese tot ideea mea şi n-a fost rea deloc. Cei trei bătrâni, trecuţi fiecare de 70 de ani, arătau încă palizi, după postul îndelungat al Paştilor care se apropiau, dar se ţineau bine pe picioare, obişnuiţi cu drumurile grele de munte. Veniamin Popa, stareţul mai puţin simpatic de la schitul românesc Prodromul, era mai subţirel şi agil ca o vulpe. Dimitrie Trihenea, originar din părţile Sibiului, înalt, drept şi bine legat, avea aliura unui oier cu turme bogate. Fusese până nu de mult stareţ al mănăstirii Zografou, reconstruită de Ştefan cel Mare. Dar câţiva călugări bulgari, răzvrătiţi, încălcând regulile monahale, l-au ameninţat că-l aruncă de pe stânci şi l-au alungat din post. Acum locuia, împreună cu un copământean al său, la schitul Sf. Ipatie, care ţinea de mănăstirea Vatopedu-«micul Paris» al Sfântului Munte.

Al treilea călugăr se numea Neofit Negară, basarabean de origine, personajul cel mai dinamic şi descurcăreţ pe care aveam să-l cunosc mai bine doar în toamna lui 1976… Pe rând, toţi trei, i-au prezentat şefului statului român preocupările şi necazurile lor, ţinând să laude – ca să audă toţi pereţii palatului buna lor colaborare cu fraţii greci, dar şi dorinţa de a primi din România «sânge proaspăt», călugări tineri, să mai salveze ceva din aşezămintele şi valorile spirituale româneşti.

I-au dăruit lui Ceauşescu o icoană nouă – n-aveau voie să le înstrăineze pe cele vechi – şi câteva obiecte de lemn – un potir, o cutie plină de smirnă şi tămâie – cioplite de mâinile meşterilor de la Sfântul Munte. Iar acesta le-a promis sprijinul cultelor [Departamentului cultelor, n.n. ANP] din România şi ne-a dat, lui Macovescu şi mie, sarcina să ne ocupăm de toate aceste chestiuni”[114].

Cu această sarcină, Brad a încercat chiar o dezvoltare a relaţiilor cu Biserica Greciei şi Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol. În mai 1976, într-un schimb de mesaje, Brad transmitea noului arhiepiscop-primat al Greciei, Serafim (aromân şi fost mitropolit de Ianina), „salutări şi bune urări” din partea mitropolitului Iustin al Moldovei, cu care se cunoştea. De altfel, mitropolitul Iustin al Moldovei urma să viziteze Grecia şi muntele Athos. Însă, cum Athosul aparţinea canonic de Constantinopol, iar Grecia de arhiepiscopul Atenei, atunci ambasadorul român urma să facă demersurile în această direcţie, mai ales că arhiepiscopul Serafim, după ce fusese vizitat de delegaţii din Bulgaria şi URSS, urma să întreprindă o călătorie numai la Sofia şi Moscova[115]. Totuşi, în mai 1976, potrivit presei bisericeşti, la Bucureşti era prezentă o delegaţie a Patriarhiei ecumenice în vederea discutării catalogului temelor viitorului mare sinod panortodox, supravegheată de Eugen Munteanu, director în Departamentul cultelor, excluzându-se însă deschiderea dosarului athonit[116].

De asemenea, Biserica ortodoxe sârbă întreţinea legături tot mai strânse cu mănăstirile atonite, aşa cum s-a întâmplat la aniversarea celor 800 de ani de la naşterea Sf. Sava. La aceste solemnităţi aveau să participe „reprezentanţi” ai mănăstirilor Hilandar, Vatoped (metania Sf. Sava) şi Simonopetra (ctitorie a despotului Ion Uglieş), ca gest de rememorare a sprijinului acordat de Biserica sârbă la perpetuarea monahismului atonit[117].

Aprobarea de principiu dată de Nicolae Ceauşescu şi manifestările religioase în muntele Athos ale unor biserici ortodoxe din lagărul socialist, i-a determinat pe responsabili din Departamentul cultelor să acorde o atenţie mai mare asupra demersurilor pe care Patriarhia română trebuia să le întreprindă pentru perpetuarea elementului românesc în Athos. Într-un scurt articol dedicat grijii Patriarhiei Române pentru comunităţile de români de peste hotare aflăm despre „deosebita şi permanenta grijă” pentru aşezămintele româneşti de la muntele Athos, „concretizată prin: demersuri necesare pentru obţinerea aprobărilor pentru stabilirea unui nou grup de patru monahi români din ţară la muntele Athos; preocuparea pentru selecţionarea altor monahi doritori de a se stabili la muntele Athos; trimiterea de alimente, îmbrăcăminte şi altor obiecte de inventar pentru monahii români de la muntele Athos; trimiterea în mai 1976 a unei delegaţii a BOR la muntele Athos, ocazie în care monahii români din acele locuri au fost cercetaţi duhovniceşte şi s-a constatat starea în care se află aşezămintele pe care le locuiesc; invitarea în ţară a monahilor Veniamin Popa de la schitul Prodromul, Dometie Trihenea de la chilia Sf. Ipatie şi Neofit Negară de la schitul Lacu, pentru a cunoaşte viaţa monahală din BOR”[118].

Mai mult, într-un alt articol, dedicat grijii pentru valoriile religioase şi de artă bisericească din ţară, se invoca chiar îndemnul preşedintelui României, aflat în vizită în Grecia, către „monahii români trăitori la muntele Athos, prin delegaţia lor primită în audienţă” pentru păstrarea „valorilor noastre aflate acolo din vremuri străbune”[119]. Însă, nu se dădeau detalii despre vreo vizită a unor reprezentanţi ai BOR în Athos.

Astfel, grija pentru aşezămintele româneşti şi monahii români din Athos s-a intensificat, dar acest lucru care se făcea numai prin Departamentul cultelor şi Ministerul Afacerilor Externe, urmărite îndeaproape de Securitate.

Măsura cea mai importantă în această direcţie s-a materializat prin vizita în muntele Athos şi Grecia, în perioada septembrie-octombrie 1977, a unui grup de monahi de la mănăstirea Sihăstria, format din părinţii Cleopa Ilie, Victorin Oanele, stareţ, şi ierodiaconii Ioanichie Bălan şi Vartolomeu Florea. Aceştia au vizitat mănăstirile athonite, chiliile şi colibele româneşti, au ţinut predici, au răspuns la problemele duhovniceşti puse chiar de monahii greci, au cercetat pe monahii români aghioriţi, au inventariat elementul românesc din Athos (54 monahi), cu descrieri amănunţite ale aşezămintelor româneşti, pelerinajul lor înregistrând un real succes[120].

Astfel, iniţiativa lui Brad şi aprobarea de Ceauşescu în timpul vizitei efectuate în Grecia, au constituit pentru Securitate o prioritate în îndrumarea politicii externe de culte promovate de România. La Atena, această sarcină a fost preluată în totalitate chiar de ofiţerul acoperit DIE, consulul Leon Toader, care se preocupase iniţial la cererea ambasadorului Brad. După aprobarea dată de şeful statului, pentru Toader problema athonită devenise sarcină de serviciu.

În această situaţie, într-un referat al Securităţii, din 7 februarie 1980, se considera că „problema de pe muntele Athos să constituie o preocupare prioritară a Departamentului cultelor şi Patriarhiei BOR care, împreună cu MAE, să elaboreze un plan de lungă durată vizând realizarea următoarelor obiective: cercetarea documentelor de valoare istorică şi a bunurilor care atestă prezenţa românilor din cele mai vechi timpuri pe muntele Athos; restaurarea documentelor istorice degradate şi conservarea acestora; restaurarea aşezămintelor monahale deteriorate; reglementarea juridică cu Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, Biserica ortodoxă greacă şi statul grec a situaţiei călugărilor români de la muntele Athos, urmărind apărarea acestora de ingerinţele altor biserici în treburile lor interne, inclusiv de influenţele nocive exercitate de episcopul Viorel Trifa din SUA.

Măsurile care se vor întreprinde să aibă ca scop final revitalizarea coloniei de români de pe muntele Athos, cunoscută din cele mai vechi timpuri ca o prezenţă românească pe aceste meleaguri”[121].

În propunerile de mai sus, Securitatea manifesta o „grijă deosebită” faţă de elementul românesc din muntele Athos, dar remarca amestecul clericilor din exil în viaţa comunităţilor româneşti athonite. Temerea Securităţii se pare că era justificată. În octombrie 1979, congresul reprezentanţilor parohiilor româneşti din spaţiul germanofon european se constituiseră într-o Episcopie ortodoxă care se pretindea sub juridicţia Patriarhiei Ecumenice. Legătura acestei autoproclamate eparhii cu Athosul s-au concretizat prin încercările, din mai 1981, de aducere şi hirotonire a călugărului Dometie Trihenea de la chilia Sf. Ipatie ca episcop eparhiot. După o vizită în Germania, pregătită de organizatorii noii eparhii, bătrânul călugăr (avea 73 de ani) a refuzat, revenind la locul său de rugăciune din Athos. Acestui eşec al românilor din Germania, s-a adăugat refuzul Patriarhiei Ecumenice de a recunoaşte noua entitate jurisdicţională, probabil şi la insistenţele Patriarhiei Române. Mai ales că ierarhia română se vedea profund jignită faţă de limbajul adoptat de organizatorii eparhiei din Germania, deoarece era văzută ca una care colabora cu puterea ateistă[122].

Ajutoarele româneşti către muntele Athos în plin regim comunist la prima vedere pot părea de neînţeles. Însă nu trebuie eludat un aspect fundamental pentru înţelegerea acestei problematici: s-a consumat în contextul evidenţierii elementului românesc în spaţiul internaţional ca o politică externă sistematică a regimului. Era de fapt o continuare a mai multor demersuri interbelice, unele chiar susţinute financiar de către autorităţile române, regele Carol al II-lea în special. Investigaţiile întreprinse de cercetători precum Nicolae Iorga, Marcu Beza sau Teodor Bodogae în descoperirea şi evidenţierea elementului românesc, mai ales din Orient[123], aveau să fie reluate, dezvoltate şi chiar încurajate de statul român comunist, care după 1964 îşi exprima tot mai mult latura naţională în politica externă. Astfel, în perioada 1960-1989, printre altele, omul de cultură Virgil Cândea a adunat într-un masiv volum un întreg inventar al bunurilor de provenienţă românească aflătoare peste hotare. De altfel, cataloage de obiecte româneşti circulau încă din 1963 în mediul MAE, ca materiale de uz intern, utilizate în organizarea de manifestări culturale în străinătate[124].

În loc de concluzii

În cele de mai sus am putut contura un tablou, cel puţin la suprafaţă, al relaţiei dintre Departamentul cultelor şi Securitate, în mijlocul căreia se aflau evident cultele recunoscute în statul român comunist. Am încercat să evidenţiem anumite aspecte din această problematică: de la organizarea şi funcţionarea resortului guvernamental al cultelor, în conformitate cu legislaţia care a cunoscut frecvente schimbări, la componenţa acestuia la nivel central şi teritorial; „supravegherea” de către omniprezenta Securitate a funcţionării acestuia şi construirea politicii de culte, atât în mediul intern, cât şi în cel extern, intervenind ori de câte ori considera pentru respectarea hotărârilor conducerii de partid şi de stat; dar şi relaţiile dintre factorii de răspundere din Departament şi reprezentanţii cultelor. Toate aceste aspecte, după cum am văzut au fost extrem de complexe, iar acest lucru s-a datorat atât caracterului tot mai represiv la adresa cultelor pe care Departamentul trebuia să-l afişeze la cererea partidului şi sub controlul Securităţii, dar şi din cauza unor rivalităţi, interese sau orgolii de ordin personal între factorii din Departament şi cei din culte.

A trage concluzii la acest complex tablou al relaţiilor dintre toţi aceşti actori ai vieţii cultice din România comunistă este extrem de greu. Mai ales că este nevoie de aprofundarea acestui subiect, atât în arhivele Securităţii, dar şi în cele ale fostului Departament şi în cele confesionale. Rămâne ca această temă de cercetare să o dezvoltăm cu toate materialele documentare şi instrumentele aflate la dispoziţia cercetătorului de astăzi.

Adrian Nicolae PETCU

[1] Pentru detalii despre activitatea Ministerului Cultelor în anii `50 a se vedea Adrian Nicolae Petcu, Ministerul cultelor şi slujitorii altarului în anii democraţiei populare, în „Pro memoria”, 3/2004, p. 301-302.

[2] „Buletinul oficial al MAN a RPR”, an VI, nr. 1, 9 ianuarie 1957, p. 7-8.

[3] Ovidiu Bozgan, Stat, ortodoxie şi catolicism în România comunistă, în „Dosarele Istoriei”, an VI, nr. 5 (57), 2001, p. 20.

[4] Extras din „Buletinul Oficial al RSR”, an VI, nr. 103, partea I, 15 august 1970, p. 826-828, în ACNSAS, Fond Documentar/Bucureşti, dosar nr. 11206, vol. 8, ff. 5-6v (cota SRI, în continuare FD/Bucureşti); Ovidiu Bozgan, Cronica unui eşec previzibil. România şi Sfântul Scaun în epoca pontificatului lui Paul al VI-lea (1963-1978), Bucureşti, Curtea Veche, 2004, pp. 14-15.

[5] „Buletinul oficial al RSR”, an XIII, partea I, nr. 96, 31 august 1977, p. 2.

[6] ACNSAS, FD/Bucureşti, dosar nr. 11206, vol. 8, ff. 11-13.

[7] Ibidem, f. 14.

[8] Ibidem, vol. 9, f. 125-127. Alte date biografice ale acestuia a se vedea la Ovidiu Bozgan, Stat…, p. 20.

[9] ACNSAS, FD/Bucureşti, dosar nr. 11206, vol. 9, ff. 198-198v.

[10] Ion Roşianu era văr cu scriitorul Dinu (Constantin) Săraru, director al Teatrului Mic din Bucureşti. În câteva documente din dosarul „trădării” generalului Ion Mihai Pacepa, se arată că, Ştefan Andrei, „încă din perioada când lucra la Secţia de Relaţii externe al CC al PCR şi chiar după ce a fost numit ministrul de Externe, s-a înconjurat de o serie de persoane, în special originare din jud. Gorj, pe care le-a promovat direct sau indirect în funcţii înalte de partid şi de stat, în jurul său formându-se un grup omogen şi închis, ajutându-se reciproc, recurgând chiar la crearea unor stări artificiale şi la influenţarea unor decizii superioare de partid şi de stat, ori la dezinformarea conducerii superioare de partid cu privire la unele evenimente care nu le-ar fi fost favorabile şi ar fi trebuit să răspundă pentru ele”. Ştefan Andrei era susţinut îndeaproape de cei mai importanţi oameni din Direcţia de Informaţii Externe, Nicolae Doicaru sau Ion M. Pacepa, cu mare influenţă în structurile de stat. Despre rolul acestui „club al oltenilor” din jurul lui Ştefan Andrei relata şi Corneliu Mănescu în convorbirile cu Lavinia Betea (ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 3447, vol. 14, ff. 202-202v; Convorbiri neterminate. Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea, Polirom, 2001, p. 221).

[11] ACNSAS, fond FD/Bucureşti, dosar nr. 11206, vol. 9, f. 201. Roşianu fusese unul dintre artizanii evadării lui Gheorghiu-Dej, care îl implicase şi pe preotul Ion Marina, patriarhul Justinian de mai târziu. Despre biografia lui Mihail Roşianu a se vedea Membrii CC al PCR. 1945-1989. Dicţionar, coord. Florica Dobre, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004, p. 518. În stadiul actual al cercetărilor nu deţinem date biografice despre Ion Roşianu.

[12] ACNSAS, fond FD/Bucureşti, dosar nr. 11206, vol. 10, ff. 227-230

[13] „Buletinul oficial al RSR”, an XIII, partea I, nr. 137, 24 decembrie 1977, p. 4. Se pare că arhiereul Veniamin Nicolae s-a retras la mănăstirea Gorovei, jud. Botoşani, fiind înmormântat în cimitirul mănăstirii Cernica.

[14] Dumitru I. Cumpănaşu, născut la 6 iulie 1900, era absolvent al Seminarului teologic din Râmnicu-Vâlcea, fiind hirotonit, în 1925, ca preot în Grădiştea, jud. Vâlcea, unde a funcţionat până în 1939. A renunţat la preoţie pentru funcţia de învăţător. Anul coincide cu începutul activităţii sale în PCR, după ce multă vreme activase în PNŢ. După 23 august 1944, a fost secretar de plasă PCR Grădiştea, membru în Comitetul judeţean al regionalei PCR Oltenia, preşedinte al Federaţiei cooperativelor din Râmnicu-Vâlcea, apoi, din 1945, fostul preot Cumpănaşu a ocupat postul de prefect de Dolj, până în 1949. A fost chemat la Bucureşti, pentru a fi numit inspector general şi chiar subsecretar de stat în Ministerul Afacerilor Interne, apoi director al Direcţiei de aprovizionare şi desfacere a Gostat-ului din Ministerul Agriculturii şi Silviculturii. Unele surse susţin că acesta, alături de preotul Ioan Marina şi Mihai Roşianu, ar fi avut un rol primordial în evadarea lui Gheorghiu-Dej din lagărul de la Tg. Jiu (ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 148, vol. 4, f. 415; Vieaţa bisericească în Oltenia. Anuarul Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1941, p. 725; cf. „Adevărul”, nr. 5039, 19 septembrie 2006; nr. 5042, 22 septembrie 2006).

[15] Membrii CC al PCR…, pp. 191-192; cf. „Adevărul”, nr. 5039, 5045, 5047, din 19, 26 şi 28 septembrie 2006.

[16] ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 88, vol. 4, f. 5. Îi mulţumim şi pe această cale colegului Liviu Pleşa pentru semnalarea acestui fragment documentar.

[17] Sorin Iulian (nume real Silberstein Iulius), născut la 13 martie 1926; membru PCR din 1945, când a intrat ca lucrător în Siguranţa Statului. Acesta mai era semnalat într-o notă, din 4 iunie 1973, că pe vremea când era comisar de poliţie, în 1947, „a participat la confiscarea aurului şi valutei numitului Pelide, omul de casă şi încredere al familiei Brătianu. Cu acest prilej şi-a însuşit o parte din aurul confiscat”. În continuarea notei se mai preciza că Sorin Iulian încă mai deţinea acest aur (Idem, FD/Bucureşti, dosar nr. 11206, vol. 9, ff. 247, 250).

[18] Ibidem, vol. 11, f. 1.

[19] Ion Brad, Ambasador la Atena. Secvenţele începutului, vol. 1, Bucureşti, Editura Viitorul românesc, p. 35, 88-89; Idem, Elogiul nechibzuinţei. Din ciclul ambasador la Atena, vol. 3, Bucureşti, Editura Viitorul românesc, 2002, p. 252. Brad îl descrie ca pe un „tânăr în jur de 30 ani”, „născut să fie consul”, cu „studii de filologie, conversând curent în engleză şi franceză. Se descurca binişor şi în greacă” (Ibidem, vol. 1, p. 89). Potrivit unei hotărâri a Biroului Politic al CC al PMR, privind reglementarea raporturilor între şefii oficiilor diplomatice şi lucrătorii MCE, MFA şi MAI în străinătate, din 10 octombrie 1955, se arăta că „lucrătorii MAI din cadrul oficiului diplomatic sunt datori: a) să se încadreze în serviciile respective ale oficiului diplomatic la care sunt repartizaţi să muncească efectiv 3-4 ore pe zi, pentru îndeplinirea sarcinilor primite de la şeful oficiului diplomatic în cadrul muncii lor de acoperire şi să răspundă de executarea acestor sarcini, urmând ca restul orelor din program să le folosească pentru munca lor de bază pe linia MAI. Timpul muncii de acoperire se va repartiza în aşa fel ca să nu dăuneze muncii lor operative; b) să nu lipsească de la serviciu în cadrul oficiului fără ştirea şi aprobarea şefului oficiului; c) şeful serviciului MAI va informa în prealabil pe şeful oficiului diplomatic asupra tuturor plecărilor din oraş şi din ţara respectivă şi va preciza localităţile respective, timpul cât vor lipsi cei plecaţi şi când se întorc. El va avea grijă de fiecare dată să stabilească, pentru fiecare plecare, un alibi potrivit; d) şeful serviciului MAI va informa pe şeful oficiului diplomatic ori de câte ori se vor ivi cazuri concrete de provocare sau urmărire; e) şeful serviciului MAI va informa pe şeful oficiului diplomatic: asupra unor probleme interne sau externe cu caracter politic, economic sau militar referitor la ţara respectivă, care ar prezenta interes pentru orientarea oficiului diplomatic; asupra faptelor negative de orice natură privind pe cetăţenii români din ţara respectivă, pe funcţionarii oficiului diplomatic şi familiile acestora, inclusiv lucrătorii MAI, precum şi instituţiile RPR aflătoare în acea ţară; asupra faptelor care ar periclita securitatea misiunii diplomatice sau a unor misiuni permanente sau temporare ale RPR în acea ţară, precum şi securitatea personală a membrilor acestora; la nevoie să stabilească în comun cu şeful oficiului diplomatic măsuri necesare în cazul unor fapte negative constatate”. La rândul său, şeful oficiului diplomatic „nu va cere informaţii asupra muncii operative secrete a lucrătorilor MAI”, deoarece „activitatea de specialitate a lucrătorilor MAI este condusă direct de Ministerul Afacerilor Interne prin organele sale respective” (ANIC, fond CC al PCR-Administrativ politic, dosar nr. 17/1955, ff. 8-10).

[20] ACNSAS, FD/Bucureşti, dosar nr. 11206, vol. 8, ff. 24-30. Ion Negoi fusese director-adjunct la Direcţia Relaţii externe (Ibidem, f. 66).

[21] Ovidiu Bozgan, Cronica … pp. 340-341.

[22] ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 3447, vol. 3, ff. 298-299; Mihai Pelin, Culisele spionajului românesc. DIE 1955-1980, Editura Evenimentul românesc, 1997, p. 185-186. Corneliu Mănescu confirmă faptul că Direcţia consulară din Ambasada României de la Paris „aparţinea şi era încadrată de Securitate. Ea [Securitatea, n.n.] avea o conducere în Ministerul de Externe, dar care era încadrată tot de Securitate” (Convorbiri neterminate…, p. 229).

[23] Ion Mihai Pacepa în dosarele Securităţii. 1978-1980, st. introd., selecţia documentelor şi indice de nume de Liviu Ţăranu, Bucureşti, 2009, n. 32, p. 312. Afirmaţia lui Pacepa era întărită şi de ofiţerul Neagu Cosma într-o declaraţie dată la 15 septembrie 1978 (Ibidem, doc. 107, p. 290).

[24] Idem, fond Documentar, dosar nr. 148, vol. 1, ff. 40-41.

[25] Idem, FD/Bucureşti, dosar nr. 11206, vol. 8, f. 4.

[26] Ibidem, f. 3.

[27] Ibidem, f. 1.

[28] Ibidem, ff. 166-172.

[29] Ibidem, f. 248.

[30] Ibidem, vol. 9, ff. 44-45.

[31] Ibidem, vol. 10, ff. 142-143.

[32] Ibidem, ff. 88-89. Această notă a mai fost înaintată în copie către Emil Bobu, vicepreşedinte al Consiliului de Stat şi Ştefan Andrei, secretar al CC al PCR (Ibidem).

[33] Ibidem, ff. 88v-89.

[34] Ibidem, vol. 8, ff. 270-270v.

[35] Ibidem, vol. 12, ff. 169-170.

[36] Ibidem, f. 192-194; Idem, dosar nr. 11195, vol. 6, f. 65.

[37] Ovidiu Bozgan, Evantia Bozgan, Independenţă, politică externă şi politică religioasă. Consideraţii asupra cazului românesc în anii 1970, în „Studii şi Materiale de Istorie Contemporană”, an I, 2002, p. 246.

[38] ACNSAS, FD/Bucureşti, dosar nr. 11206, vol. 10, ff. 165-165v.

[39] Ibidem, vol. 12, f. 170.

[40] Ovidiu Bozgan, Evantia Bozgan, Independenţă…, p. 251-254.

[41] Reuniunile responsabililor pentru probleme religioase din statele socialiste au fost următoarele: Budapesta, 1-9 septembrie 1957; Moscova, 28-30 iulie 1970; Karl Marxstadt, RDG, 6-8 septembrie 1971; Moscova, iulie 1970; Praga, martie 1971; Sofia, octombrie 1972; Berlin, 1973 şi Moscova, 1974.

[42] ACNSAS, FD/Bucureşti, dosar nr. 11206, vol. 10, ff. 80-81v.

[43] Ibidem, ff. 86-86v.

[44] Ibidem, ff. 138v-139.

[45] Ibidem, ff. 200-201v.

[46] Lipsă în text.

[47] ACNSAS, FD/Bucureşti, dosar nr. 11206, vol. 10, ff. 157-158v.

[48] Ibidem, ff. 191-192.

[49] Ibidem, ff. 203-203v.

[50] Ibidem, vol. 9, ff. 248-249.

[51] Victor Opaschi, membru PCR din 1968, absolvent al Facultăţii de Istorie-Filosofie din Iaşi, fusese cercetător al Institutului de ştiinţe politice din cadrul Academiei „Ştefan Gheorghiu” din Bucureşti (Ibidem, ff. 217-217v).

[52] Ibidem, vol. 8, ff. 60-60v.

[53] Ibidem, vol. 9, ff. 112-112v.

[54] Ibidem, ff. 109-109v.

[55] Ibidem, ff. 117-117v.

[56] Ibidem, ff. 123-124.

[57] Ibidem, vol. 8, ff. 23, 63.

[58] Ibidem, vol. 11, f. 167.

[59] Ibidem, vol. 8, ff. 40-43.

[60] Ibidem, ff. 200-201.

[61] Ibidem, ff. 196-196v.

[62] Ibidem, ff. 210-210v.

[63] Ibidem, f. 261.

[64] Ibidem, vol. 10, f. 146v.

[65] Ibidem, vol. 8, f. 195.

[66] Ibidem, vol. 10, f. 23.

[67] Ibidem, vol. 8, f. 10.

[68] Ibidem, vol. 10, ff. 19-19v.

[69] Ibidem, vol. 10, f. 37; George Enache, Adrian Nicolae Petcu, Ionuţ Alexandru Tudorie, Paul Brusanowski, Biserica Ortodoxă în anii regimului comunist. Observaţii pe marginea capitolului dedicat cultelor din raportul final al cultelor al comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, în „Studii teologice”, an V, nr. 2, aprilie-iunie 2009, p. 92.

[70] ACNSAS, FD/Bucureşti, dosar nr. 11195, vol. 3, ff. 92-93.

[71] Ibidem, dosar nr. 11206, vol. 10, f. 211.

[72] Ibidem, dosar nr. 11195, vol. 3, ff. 180-180v.

[73] Ibidem, vol. 1, f. 53-53v.

[74] Ibidem, vol. 4, f. 303.

[75] Ibidem, dosar nr. 11206, vol. 8, f. 7.

[76] Ibidem, ff. 187-189.

[77] Ibidem, vol. 12, ff. 109v-110.

[78] Ibidem, vol. 8, ff. 329-333.

[79] Ibidem, ff. 220-222, 225-246v.

[80] Ibidem, ff. 304-307, 312-313. Aici precizăm că cel care selecţiona reprezentanţii din partea Departamentului cultelor şi ai Bisericilor invitaţi de ambasade sau delegaţiile străine era Ion Cumpănaşu.

[81] Ibidem, vol. 10, ff. 68-72.

[82] Idem, FD/Tulcea, dosar nr. 307, vol. 2, ff. 109-110 (cota SRI).

[83] David B. Funderburk, Un ambasador american între Departamentul de stat şi dictatura comunistă din România (1981-1985), Constanţa, Editura Dacon, 1994, pp. 90, 106-107, 133.

[84] ACNSAS, FD/Bucureşti, dosar nr. 11195, vol. 5, f. 29.

[85] Ibidem, ff. 197-199.

[86] Ibidem, dosar nr. 11206, vol. 12, ff. 348-357. Evident că numărul contactelor a fost mai mare, deoarece şeful de protocol, după cum am văzut, nu putea ţine întreaga evidenţă a acestor activităţi.

[87] Mircea Păcurariu, Cărturari sibieni de altădată, Cluj Napoca, Editura Dacia, 2002, pp. 640-653.

[88] ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 148, vol. 3, f. 45.

[89] Idem, FD/Bucureşti, dosar nr. 11206, vol. 8, ff. 215-215v.

[90] Ibidem, ff. 205-206.

[91] Ibidem, vol. 10, f. 140.

[92] În perioada 1971-1979, Patriarhia Română l-a detaşat pe preotul profesor Alexandru Ciurea la parohia ortodoxă română din Stockholm, Suedia. În această calitate, a înfiinţat şi a organizat trei parohii (Stockholm, Göteborg şi Malmö), cu 10 filiale, în Suedia, Finlanda, Norvegia şi Danemarca. De asemenea, a înfiinţat un Institut de studii româneşti, o bibliotecă românească şi revista „Candela”, de apariţia căreia s-a îngrijit între 1973-1978. Pentru activitatea sa, preotul Ciurea a fost decorat de regele Suediei cu ordinul „Steaua polară”, clasa I, în grad de cavaler, iar de Biserica ortodoxă finlandeză cu ordinul „Mielul sfânt”, în grad de comandor (Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, ed. a II-a, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002, p. 107-108).

[93] ACNSAS, fond FD/Bucureşti, dosar nr. 11206, vol. 10, ff. 134-140. Sursa „Apostol” mai afirma că Departamentul cultelor face „administraţie şi nu politică de culte” (Ibidem, f. 156v). Tot lui Roşianu i se imputa faptul că a blocat „orice aprobare de construcţie sau reparaţie a lăcaşurilor de cult”, deoarece era nevoie urgentă de astfel de lucrări după cutremurul din 4 martie 1977 (Ibidem, f. 232).

[94] Ibidem, vol. 8, ff. 206-206v.

[95] Ibidem, dosar nr. 11195, vol. 3, ff. 312-312v.

[96] Ibidem, vol. 5, f. 5.

[97] Idem, fond Documentar, dosar nr. 3447, vol. 3, ff. 298-299.

[98] Ibidem, vol. 14, ff. 266-267v.

[99] Mihai Pelin, op. cit., p. 187-188.

[100] Idem, FD/Bucureşti, dosar nr. 11206, vol. 10, ff. 137v-138.

[101] Ibidem, dosar nr. 11195, vol. 1, f. 54; Idem, dosar nr. 11206, vol. 8, ff. 351, 356. De precizat că Adrian Hriţcu fusese episcop-vicar în vremea păstoririi lui Iustin Moisescu ca mitropolit al Moldovei şi Sucevei.

[102] „Ortodoxia”, an IV (1952), nr. 1, p. 41, 61-62.

[103] „BOR”, an LXXXIII (1970), nr. 9-10, p. 1174.

[104] Cf. Ion Brad, Avatarurile democraţiei. Din ciclul ambasador la Atena, vol. 2, Bucureşti, Editura Viitorul românesc, 2002, pp. 158, 385-386.

[105] „BOR”, an LXXXI (1963), nr. 11-12, p. 1239; Nicolae Mladin, Însemnări de la sărbătorirea mileniului Sfântului Munte Athos, în „Mitropolia Ardealului”, an VIII (1963), nr. 7-8, pp. 598-626.  Din delegaţia BOR au făcut parte, alături de patriarhul Justinian, Firmilian Marin, mitropolitul Olteniei, Partenie Ciopron, episcopul Romanului şi Huşilor, preoţii profesori Ion G. Coman şi Nicolae Mladin şi diaconul Mihai Marinescu.

[106] Ion Brad, Avatarurile…, pp. 24-26.

[107] Idem, Elogiul nechibzuinţei…, vol. 3, p. 107; Idem, În umbra zeilor. Din ciclul ambasador la Atena, vol. 4, Bucureşti, Editura Viitorul românesc, Bucureşti, 2003, pp. 328, 359-360. În acest sens, a se vedea albumul cu scurte prezentări a elementelor româneşti din mănăstirile athonite şi schitul Prodromu, publicat în mai multe limbi de circulaţie internaţională şi întocmit de V. Cândea şi Constantin Simionescu, Mont Athos. Présence roumains, cu o prefaţă de Emil Condurachi, Bucureşti, Editura Sport-turism, 1979. Într-o scurtă privire critică putem afirma că această lucrare aducea în atenţie o serie de noi fotografii cu aceste obiective, comentate cu informaţii preluate din literatura de specialitate de factură interbelică.

[108] Detalii biografice despre părintele Dometie Trihenea a se vedea lahttp://www.revistalumeacredintei.ro/sct_6/c_2/art_768/avva_dometie_trihenea_singurul_romn_egumen_al_unei_mnstiri_athonite.htm şihttp://www.tribuna.ro/stiri/cultura/salistea-athosului-chilia-sfantul-ipatie-25110.html  consultate la 9 septembrie 2009.

[109] Ion Brad, Elogiul nechibzuinţei…, pp. 77-78.

[110] Ibidem, p. 113.

[111] Idem, Avatarurile…, pp. 158, 385-386, 411-412.

[112] Idem, Elogiul nechibzuinţei…, vol. 3, pp. 114-116. Anunţul cu trimiterea în Athos a celor patru călugări români şi a ajutoarelor era făcut în „BOR”, an XCIII (1975), nr. 11-12, p. 1472.

[113] Ion Brad, În umbra zeilor…, pp. 79-80, 99.

[114] Ibidem, pp. 255-256.

[115] Ibidem, pp. 307-308. Vizita arhiepiscopului Serafim din iunie 1976 în Bulgaria şi URSS a fost prezentată pe scurt în „BOR”, an XCIV (1976), nr. 5-6, p. 500.

[116] Ibidem, nr. 7-8, pp. 661-663.

[117] Ibidem, p. 679.

[118] Ibidem, nr. 9-12, p. 923.

[119] Ibidem, nr. 5-6, p. 511.

[120] A se vedea detalii în Ibidem, an XCV (1977), nr. 9-12, pp. 903-909.

[121] ACNSAS, FD/Bucureşti, dosar nr. 11195, vol. 1, ff. 48-49.

[122] Detalii a se vedea la paginile de web: http://www.ortodoxia.de/html/body_episcopia.html şi http://www.ortodoxia.de/html/body_stradanii_zadarnice.html, consultate în data de 9 septembrie 2009.

[123] Virgil Cândea, Mărturii româneşti peste hotare. Mică enciclopedie de creaţii româneşti şi de izvoare despre români în colecţii din străinătate, vol. 1, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1991, p. V.

[124] Ibidem, p. XVI-XVII.

%d blogeri au apreciat asta: