Baptiştii între colaboraţionism şi rezistenţă ambiguă
Am primit de la familia Drăuceanu acest document foarte interesant pentru acei ani tulburi. Îl pun la această arhivă cu recunoștință pentru cei care, în sinceritate și din dorință de curățenie interioară, mai doresc încă să facă lumină pentru cei care … încă o mai doresc.
Posted on Nov 20, 2011 in ARHIVĂ, CIVITAS DEI | 0 COMMENTS
http://oglindanet.ro/baptistii-intre-colaborationism-si-rezistenta-ambigua/
O istorie a persecuţiei împotriva baptiştilor pe teritoriul românesc ar trebui să includă şi perioadele anterioare celei comuniste. Atestaţi fiind de prin anii 1850, în Bucureşti, baptiştii au fost persecutaţi de vecini, de autorităţile locale, de responsabilii ecleziali ai cultelor tradiţionale şi de guvernele din perioada interbelică.
1850-1950 – baptiştii între ură şi admiraţie
Baptiştii au apărut în România prin trei filiere, una germană, în zona capitalei, una rusă, în regiunea Tulcea, şi una maghiară, în zona Salonta[1]. Creşterea lor numerică a fost mică în anii 1850-1915. După Primul Război Mondial, unii dintre soldaţi au venit de pe front cu o nouă credinţă, pe care au răspândit-o mai ales în sate. Baptiştii au început să fie admiraţi şi urâţi în aceeaşi măsură, în primul rând de consăteni, vecini. Istorii ale persecuţiilor venite din partea consătenilor există cu sutele: ucideri, violuri, alungări, bătăi în public etc.
În anii 1930, baptiştii au sporit ca număr foarte mult, mai ales în mediul rural. Aceeaşi tendinţă s-a constatat şi după al Doilea Război Mondial. Din această perioadă datează biserici cu o construcţie impresionantă, atât ca mărime, cât şi din punct de vedere arhitectonic. În sate precum Peştiş, Tulca (în judeţul Bihor), s-au construit biserici care puteau cuprinde câteva sute de credincioşi; aceste clădiri erau pline în fiecare duminică. Uneori s-au convertit sate întregi (de exemplu, satul Cataloi, în Dobrogea)[2]. Această situaţie a durat până în anii 1940, când una dintre cele mai sângeroase pagini de persecuţie împotriva baptiştilor a fost scrisă de regimul Antonescu[3], dar, paradoxal, prigoana a făcut să crească numărul membrilor din biserici. Când Antonescu a scos în afara legii cultele zise „neoprotestante”, vigoarea credinţei a fost şi mai mare. După al Doilea Război Mondial s-a petrecut o adevărată trezire spirituală.
1950-1980 – decăderea
În 1947-1948, odată cu schimbarea regimului politic în România, apar câteva lucruri noi. Regimul a încercat să-i cumpere pe conducătorii baptiştilor, prin acordarea de ajutoare materiale. Liderii au devenit prietenoşi cu regimul, iar pastorii au început să predice că primii credincioşi (Fapte 2) au fost comunişti. Cântarea Mariei („I-a înălţat pe cei smeriţi [.] pe cei bogaţi i-a scos afară cu mâinile goale”, Lc. 1,52-53) a fost interpretată printr-o altă grilă hermeneutică: Fecioara a prevestit Revoluţia. Credinţa şi comunismul erau suprapuse. În predici se citau discursurile liderilor comunişti. Colectivizarea, realizată în numele dragostei pentru aproapele şi motivată cu texte biblice de la amvon, a dus la pierderea proprietăţilor de la ţară. Din acest moment, s-au întâmplat două fenomene cu efecte importante asupra Citește restul acestei intrări »
Dezvaluiri, dezinformari si divagatii 