Vasilică Moisescu

Traian Ban, socrul meu, a făcut parte din biserica ,,Betaniștilor“, care n-a avut alt lider decât Christos. Erau încadrați la biserica celor de la Creștini după Evanghelie, dar se închinau într-un stil de totală libertate a Duhului, cântând, vorbind și rugându-se. Între ei, de departe cel mai educat a fost Vasilică Moisescu, de aceea li s-a mai spus și ,,grupul moisiștilor“ . Traian Ban m-a dus acasă la fratele Moisescu pe când eram îndrăgostit de fata lui. Așa l-am descoperit eu.
Știam că Traian Ban a tăinuit la el în pod mare parte din manuscrisele fratelui Moisescu. A fost pârât de un ,,frate“ pârlit și așa l-au arestat printre primii, împreună cu cumnatul Simion Moț. La procesul înscenat atunci, actul de condamnare a fost cam așa: ,,Au complotat la răsturnarea orânduirii socialiste prin cântări și rugăciuni“.
Mă bucur acum să văd publicat pe Net ceva despre biografia acestui om care a avut înțelepciunea magilor și naivitatea copiilor.
L-am mai întâlnit apoi o singură dată, venit neanunțat și urmărit de Securitatea comunistă la o întâlnire de tineret. Nu l-au lăsat să vorbească, dar l-au lăsat să spună câteva cuvinte la final. Noi, seminariștii care eram acolo, am priceput taina cuvintelor lui și nu vom uita niciodată ceea ce a spus. Avea har. Avea charismă. Avea cunoștințe adânci și o mare spiritualitate.
Preiau aici pentru o mai mare vizibilitate aceste documente memorialistice, cu regretul că încă nu s-a găsit cineva care să le orânduiască într-o lucrare coerentă, concisă și clară. Oricum, merită citite!

+++

piramida-keops „Din anul una mie nouă sute cinci, luna Maiu, ziua şaptesprezece, ora nouă dimineaţa. Act de naşterea copilului Vasile de secs bărbătesc, născut alaltăeri la cincisprezece Maiu, ora opt dimineaţa, în comuna Domneşti, judeţul Muscel, la casa părinţilor săi din strada Dorobanţu Nr.378, fiu legitim al D-lui Vasile Moisescu, de ani treizeci şi şapte şi al D-nei Ecaterina Vasile Moisescu, născută Preotul Grigore Poinăreanu, de ani treizeci şi şase, ambii cu meseria muncitori şi domiciliaţi în comuna Domneşti…”

Aşa era consemnată în registrul stării civile de la Primăria comunei Domneşti naşterea celui de-al patrulea fiu al lui Vasile Moisescu, cântăreţ bisericesc şi funcţionar poştal din Domneşti, fiu care, conform certificatului de botez eliberat de Parohia Bisericii Buna-Vestire, s-a născut la l5 Mai 1905 după stilul vechi, adică la 28 Mai 1905, după stil nou, moştenind numele tatălui, şi care se va face cunoscut drept Vasile V. Moisescu. 

Scriind, peste ani, despre strămoşii lui, Vasile V. Moisescu menţionează într-o notă olografă:

Pot dovedi, prin istoricul Xenopol, că mă trag, dinspre tată, din Moise Cioabă, al patrulea care era să fie tras pe roată, (după Horea, Cloşca şi Crişan), dacă nu se refugia în Ţara Românească, întemeind comuna mea natală, Domneşti, jud. Argeş. După mamă, născută în Corbi, Muscel, mă trag din Corvineşti.

Se spune că, după înfrângerea răscoalei, Horea s-a retras împreună cu tovarăşii de luptă în Pădurea Scorăgetului, în apropiere de Huedin, unde, la 27 decembrie 1784, au fost prinşi. Moise Cioabă a reuşit să scape şi s-a refugiat împreună cu familia în Ţara Românească, unde a şi primit o moşie domnească, punând piatra de temelie a comunei Domneşti.

Deşi exista o biserică de lemn, încă din 1770, cu hramul Sfânta Paraschiva, preotul Moise Duhovnicul (1782-1850), fiul lui Moise Cioabă (în arborele genealogic alcătuit de autorii monografiei despre Domneşti apare eronat ca tată Bucur Cioc) slujeşte întîi într-o căsuţă mică, botezată cu hramul „Sfîntul Nicolae”. Între anii 1828-1829 începe construcţia unei biserici cu hramul „Intrarea în Biserică”. Ea se află în partea de sus a comunei Domneşti, iar dintre ctitorii ei, cel mai de seamă este Popa Moise Duhovnicul, cel care se va călugări spre sfârşitul vieţii, fiind înmormântat la Schitul Robaia. Aceşti ctitori apar zugrăviţi pe zidul intrării în biserică purtând haine ţărăneşti – cojoc, opinci, cămăşi lungi şi căciulă.

Dacă preotul Moise Duhovnicul este întemeietorul familiei Moisescu şi ctitor de seamă al bisericii, nepotul său, preotul Ion Moisescu este cel care a finalizat propriu-zis „Intrarea în Biserică” în anul 1832. Biserica a fost declarată monument istoric de către savantul şi vestitul om politic Nicolae Iorga cu prilejul unei vizite în comuna Domneşti. Ion Moisescu este fratele lui Vasile Moisescu, cântăreţ bisericesc, deci unchiul lui Vasile V. Moisescu.

Dintre cei cinci copii ai lui Vasile Moisescu, primul fiu, Ionel, zis „nenea”, era deosebit de frumos şi evlavios; umplea pereţii casei cu cuvinte ce-i izvorau din inimă, asemenea rugăciunilor împăratului David din Psalmi. Este îndrumat la Seminarul Ortodox din Iaşi unde, îngrijind un preot bolnav de tifos exantematic, se îmbolnăveşte şi moare la doar 19 ani, în 1916, la Fălticeni. În scurta lui viaţă, Ionel se remarcă drept un vrednic fiu al satului, încă din timpul studiilor secundare. Alături de câţiva învăţători, pune bazele societăţii culturale „Junimea”, care avea printre obiective: cuvântări populare, serbări cu piese de teatru, excursii la munte şi la mare, adunarea unor sume de bani cu care să cumpere instrumente muzicale pentru a înjgheba un taraf în comuna Domneşti. Aceasta se întâmpla în vara anului 1914. În iarna aceluiaşi an, cu ocazia Crăciunului, îl regăsim pe Ionel în distribuţia piesei „O noapte furtunoasă”, iar cu ocazia Paştelui următor, printre actorii piesei „Se face ziuă” de Zaharia Bârsan. Din păcate, datorită războiului, societatea „Junimea” din Domneşti a avut viaţă scurtă. Animatorii rămaşi la vatră au trebuit să se mulţumească să activeze în cadrul societăţii de binefacere „Sfânta Treime”, care-l avea printre iniţiatori pe părintele Ion Moisescu.

Vasile V. Moisescu (1905-1985, AICI), amintindu-şi de copilărie, notează:

Fratele meu mai mare avea obiceiul să se ducă noaptea la bisericuţa întemeiată de oier, singura ctitorie, pe acele vremuri, nefinanţată de oficialităţi. Nenea avea cheia locaşului de închinăciune. Şi eu singur, deşi copilandru, tot pe la miezul nopţii, mă suiam în turnul cu toacă şi clopote, să dau semnal sătenilor, la Paşti şi la Crăciun, să se scoale pentru slujbă. Priveam cu emoţie cum se aprindeau luminile. Mă duceam în pădure după flori, ca să le depun pe înfăţişarea Mântuitorului desţintuit de pe cruce, în Vinerea Paştelui, când cântam şi eu cu patos Prohodul, în rând cu sătenii, ocazie când şi ei aveau rol în piesa bisericească.

Fratele meu mai mare, «nenea Ionel» se interesa mult de cultivarea mea spirituală, prin scrisorile pe care mi le trimitea de la Seminarul teologic din Iaşi, prin cărţile din biblioteca sa personală, pe care mi le recomanda să le citesc.

De obicei pe Ionel îl punea mama, Ecaterina, să citească din Scriptură, pentru că, deşi era ea însăşi fiică de preot şi ştiutoare de carte, femeie învăţată, nu se considera suficient de curată pentru a se apropia de Sfânta Evanghelie. Fiică a Preotului Grigore din Poenărei – Muscel, ştiind pe de rost psalmi şi lungi rugăciuni, organiza slujbe la miezul nopţii, sculându-şi copiii, aşa cum, în propria ei copilărie, tatăl ei, „un patriarh prin cuminţenia şi traiul său”, îşi deprinsese fiicele cu atribuţiile rolului de ţârcovnic-paracliser. „Mama a fost aceea care mi-a dat să citesc Biblia pe cînd începusem să silabisesc” – scrie, mai tîrziu, în „Autobiografia” sa, Vasile V. Moisescu. El îşi aminteşte cu mult drag de familia mamei:

Mama mare, din partea mămicăi, era de la Câmpulung-Muscel. Era rudă cu marele Spătar Grosu şi cu Nifon Mitropolitul, la al cărui seminar m-au dus părinţii, să devin preot la biserica întemeiată de strămoşii mei.

Strămoşii mamei se trag din Corvineşti, iar la conacul marelui proprietar Vică Poenăreanu a poposit ilustrul istoric A.D.Xenopol, cel care a consemnat genealogia familiei după tată”, nota Vasile V. Moisescu.

Preotul Grigore Poenăreanu este fiul lui Gheorghe şi are şapte copii, patru fete şi trei băieţi. Conform arborelui genealogic, Maria, sora mai mare a Ecaterinei (mama lui V.V. Moisescu), căsătorită cu preotul Gheorghe Samoilescu, are, la rândul ei, 6 copii, dintre care, un colonel, Gheorghe Samoilescu, un preot, Ion Samoilescu şi o fiică preoteasă. Cea de-a doua fiică, Paraschiva Drăguşanu, se va călugări după moartea soţului, luând numele de Agripina.

Practic, doar familia Moisescu se va abate de la tradiţie, cei patru copii rămaşi în viaţă preferând să desfăşoare activităţi didactice. În acest context, ne putem da seama cât de mare trebuia să fi fost durerea lui Vasile Moisescu senior când, după moartea lui Ionel, speranţele puse în cariera preoţească a lui Vasilică se vor fi dovedit deşarte. Fratele institutor al Ecaterinei, Nicolae Poenăreanu, îşi va căsători fiica cu un preot şi il va indruma inspre preoţie pe fiul Ionel, iar sora mai mică, Justina, îşi va mărita fiica tot după un preot. Doar un alt frate al Ecaterinei, Gheorghe, este cântăreţ şi este căsătorit cu sora lui Constantin Dobrescu-Argeş.

Amintirile din copilărie ale lui Vasile V. Moisescu au drept cadru pitoreasca aşezare Domneşti, evidenţiată de Barbu Ştefănescu-Delavrancea în „Sultănica”, localitate cu mare potenţial turistic, după cum scria, la 8 august 1936, Emanoil Bucuţa, membru al Comitetului de Conducere al O.N.T:

Cercetând satul Domneşti ca staţiune climaterică şi organizarea oficiului local de turism, n-am decât cuvinte de recunoaştere pentru  frumoasa muncă săvârşită aici şi cum nu se poate mai potrivită să pună în valoare frumuseţile naturale ale ţinutului şi însuşirile româneşti de harnici gospodari şi păstrători de datini ale locuitorilor.

Vasilică Moisescu era mărunţel de statură, semănând în privinţa acesta tatălui, de la care a mai moştenit sensibilitatea pentru frumos şi dragostea pentru întreaga creaţie a lui Dumnezeu. Sensibilitatea pentru natură îl va face pe tânărul Vasile V. Moisescu să participe la excursii organizate de asociaţia turistică, dotată cu un autobuz propriu, numit semnificativ „Dor de ducă” şi să se distingă drept un recunoscut alpinist.

Scriind despre primele sale amintiri, Vasile V. Moisescu adaugă:

Duceam porcii pe platoul dealului sau mai târziu păşteam vitele toamna. Pasiunea mea era să culeg produsele dealului şi ale zăvoiului – tot soiul de bureţi, fragi, zmeură, mure, alune, verdeţuri comestibile – urzici, untişor, lobodă, laba ursului.

Dintre obiceiurile tradiţionale, îşi va aduce aminte de încondeierea ouălor de Paşti, de colindele din Ajunul Crăciunului sau de momentul când însoţea preotul la Bobotează, ducându-i căldăruşa.

Între anii 1912-1916, Vasile V. Moisescu urmează şcoala primară în localitatea natală, avându-l ca dascăl pe dl. învăţător Luca Paul care, dincolo de preocupările lui de animator cultural, de iniţiator al Societăţii Culturale „Junimea” din Domneşti, de fondator al Societăţii Culturale „Şcoala Nouă”, animat de idei iluminist-poporaniste şi vădind un deosebit simţ practic, va înfiinţa cooperativa „Economatul” şi o bancă populară, „Zorile”, menite să aprovizioneze pe ţărani cu mărfuri mai ieftine, ferindu-i de speculanţi şi de credite, apărându-i de cămătari. Va deveni ulterior inspector general pe ţară al cooperaţiei şi autor de cărţi şi articole.

Dacă începuturile învăţământului în Domneşti se leagă, în mod firesc, de activitatea clericală, şcoala funcţionând în anexele bisericii parohiale „Buna Vestire”, noul local va fi inaugurat în 1904, în prezenţa lui Spiru Haret, Ministrul Şcoalelor la acea dată.

Elevul Moisescu era de atunci pasionat de ştiinţele naturii, chiar reuşind să-şi impresioneze un văr, tiz de-al său, licenţiat în teologie şi geografie, cu informaţiile pe care le avea în domeniu.

Termină cursul primar în 1916, fiind clasificat primul din cei 22 de elevi înscrişi, obţinând media 9,78; printre colegi îi amintim pe Hiru Petre, Tecău Vasile, Gulie Pavel.

Începuse Primul Război Mondial şi singura şcoală secundară ce mai funcţiona era Seminarul Ortodox Mitropolitul Nifon din Bucureşti, căci se întreţinea din fonduri testamentare. Seminarul îşi finanţa bine profesorii, mulţi dintre ei având şi catedre la Universitate. De aceea, cei cu stare îşi încredinţau băieţii în mâna lor nu pentru a ajunge preoţi, ci pentru selecta educaţie primită. Amintim dintre profesori pe Constantin I. Şonţu, ilustru profesor de fizică-chimie, care a funcţionat ca profesor la acest seminar timp de 50 de ani.

Pentru a-şi trimite fiul la Seminar, având în vedere că toţi ceilalţi copii au urmat Şcoala Normală, tatăl lui Vasile Moisescu va face mari sacrificii materiale.

În drumul spre Seminar, tânărul Vasile V. Moisescu trebuia să străbată trei dealuri, cu straiţa în spate, pînă la Câmpulung, de unde lua trenul spre Bucureşti.

Fiind doar trei trenuri pe săptămână, călătoream adesea pe acoperişul vagoanelor, pe tampoane, odată chiar pe botul locomotivei, sau pe poliţa pentru bagaje, cu geamantanul de alimente, căci era mare criză în Capitală. Din sâmburi de nucă, poame uscate, cârnaţi, mă înfruptam legumos, rareori, ca să am până la vacanţă.

Vasile V. Moisescu nu a urmat Seminarul dintr-o vocaţie specială; era în ordinea firii să respecte tradiţia familiei şi să devină vlădică în biserica ctitorită de strămoşii lui.

În Seminar, l-a avut ca profesor la limba elină pe Gheorghe Cornilescu, fratele lui Dumitru Cornilescu, traducătorul Bibliei. Gheorghe Cornilescu a avut o influenţă deosebită asupra elevilor săi, lărgindu-le orizontul intelectual cu lecturile pe care le recomanda acestora şi totodată crescându-le interesul faţă de Biblie.

Tânărul Moisescu începe să se apropie de textul Evangheliei şi tot atunci începe să frecventeze Biserica „Cuibul cu barză”, unde oficia Tudor Popescu, cumnatul lui Gheorghe Cornilescu.

Reformatorul Tudor Popescu” – scrie Vasile V. Moisescu în „Autobiografia” sa – „într-o predică despre nardul de mare preţ, m-a pomenit ca model de tînăr, care, în loc să-i dea Diavolului de lucru, se ocupă cu numerele din Biblie, cu culorile ei şi cu alte asemenea «ciudăţenii» (referire la curcubeul spiritual din Evanghelia după Ioan cap.3.16).

«Lăsaţi-l în pace! El nu vă obligă să-l acceptaţi. Vrea doar să vă împărtăşească marea lui bucurie că a descoperit cum versetul focar al Bibliei(Ioan 3.16) poartă şi culorile curcubeului, exact în ordinea acestuia.»

Născută în sânul Ortodoxiei, ca un reviriment spiritual, mişcarea de la „Cuibul cu barză”, ca şi cea de la Sibiu, a lui Iosif Trifa, „Oastea Domnului”, pleda pentru o nouă trezire în Adevăr Scriptural. În acea vreme, la Biserica „Cuibul cu barză” veneau intelectuali ca Octavian Goga şi figuri aristocratice cum ar fi prinţesa Ghica şi prinţesa Callimachi, cea care a finanţat tipărirea noii traduceri a Bibliei.

Curând, atât seminariştii care veneau la predicile lui Tudor Popescu, cât şi profesorul Gheorghe Cornilescu, vor fi dezavuaţi de înaltele feţe bisericeşti, fiind suspectaţi de deviaţionism sectar. Pentru a-i aduce pe seminariştii „rătăciţi” pe calea dreaptă, însuşi Patriarhul de atunci a intervenit oferindu-le burse în străinătate sau promiţându-le parohii importante la absolvirea studiilor.

Cu toate acestea, Vasile V. Moisescu nu a cedat. Nefiind preocupat de cele lumeşti, de avantajele materiale oferite de un post călduţ, statornic în credinţă, aşa cum va fi în întreaga sa viaţă, nu a acceptat compromisul. Îl dezamăgeau şi înalţii oficiali bisericeşti:

Un preot de la Patriarhie, director de Seminar, profesor de Practica liturgică, ne-a spus odată, după ce ne-a cântat ceva: «Să vă placă, măi băieţi, căci cu condacul umpli sacul şi cu troparul umpli hambarul». Mai aveam şi doi profesori atei, care nu se sfiiau să ne dea de înţeles că noi elevii suntem în urmă cu progresele aduse de Revoluţia franceză.

Exprimându-şi nemulţumirea faţă de pregătirea care li se făcea viitorilor slujbaşi ai Domnului, seminaristul Moisescu reuşeşte să-şi atragă antipatia „preotului spiritual” care, dându-i nota 7 la conduită, îl face să-şi piardă bursa, să fie deci în imposibilitatea de a-şi plăti internatul, chiar după ce promovase clasa a cincea, în 1921.

„Am devenit ateu” – notează el în „Autobiografia” sa – „dar nu pentru multă vreme. În toamna anului 1922 m-am convertit, nu la un cult, ci la Hristos.”

Nevrând deci să facă vreun compromis, îşi va da examenele în particular pentru clasele a şasea, a şaptea şi a opta şi, pentru a-şi plăti manualele şi taxele, se va angaja mai întâi învăţător suplinitor în comuna Stăneşti, comună învecinată cu Domneştiul. Ca să nu rişte o eventuală persecuţie a înalţilor ierarhi, se transferă la Seminarul Negru-Vodă de la Curtea de Argeş.

Din certificatul emis de Direcţiunea Învăţământului Primar Normal, din 19 Septembrie 1940, aflăm că a funcţionat în următoarele şcoli:

La şcoala din comuna Stăneşti Muscel, ca învăţător suplinitor în post de titular detaşat, în lunile Octombrie 1923 – August 1924, fiind retribuit cu 400 lei lunar, salariu de bază, fără reţineri.

La şcoala primară din comuna Mândreşti-Bălţi, ca învăţător suplinitor în post vacant, de la 1 Septembrie 1924 – 1 Martie 1925, fiind retribuit cu 450 lei lunar salariu de bază, cu reţineri de 10% pentru Casa Pensiilor.

La şcoala primară din comuna Izvoare-Bălţi, ca învăţător suplinitor în post vacant de la 1 Martie 1925 până la 1 Septembrie 1925, fiind retribuit cu 450 lei salariu lunar, cu reţineri de 10% pentru Casa Pensiilor.”

Motivul pentru care îl găsim pe Vasile V. Moisescu funcţionând ca învăţător suplinitor în comunele din Basarabia, între 1924-1925, este acela că doreşte să-şi încheie studiile la Seminarul „Veniamin Costachi“ din Iaşi.

Cât timp a funcţionat ca învăţător, a încercat să împărtăşească şcolarilor din propria sa experienţă religioasă.

I-am învăţat cântări creştineşti, unele de Iacob Negruzzi. Erau atât de ahtiaţi după cele ce le spuneam, încât şi în recreaţie, în loc să se joace năbădăios, ca mai înainte, citeau din cărticele, de s-a mirat învăţătorul pe care-l suplineam, el ajungând revizor şcolar. S-a supărat foc pe mine, m-a îmbrâncit pe scări. Băieţii şi fetele s-au luat după mine, pe când urcam pe dealul din spatele şcolii.

Ulterior, revizorul avea să-l reclame la Direcţia Seminarului din Curtea de Argeş, considerându-l sectant. Cu toate acestea, doi profesori aflaţi în comisia de examinare au fost impresionaţi de răspunsurile pe care le dădea:

Acei doi binevoitori au spus că sunt ca un înger al lui Dumnezeu, căci au constatat schimbarea mea, până şi în ce priveşte nervozitatea pe care o avusesem în anul precedent, în timp ce mă examinau. Au declarat directorului că dacă el mă lasă repetent, şi ei la rândul lor îi vor lăsa pe mulţi. Promovat, am simţit că la examenul pentru diplomă am să îndur şi mai aspre presiuni. De aceea m-am refugiat ca suplinitor de învăţător, în judeţul Bălţi, în 1924, intenţionând să iau diploma la Seminarul «Veniamin Costachi» din Iaşi. În comunele Mândreşti şi Izvoarele, şcolarii erau tot atât de setoşi după Cuvântul lui Dumnezeu, ca şi cei din Stăneşti-Muscel.

Vizitându-şi noii colegi, pentru a se informa despre materiile de examen şi etalându-şi erudiţia biblică, i-a impresionat pe seminariştii de la Iaşi; aceştia i-au spus preotului director că au un nou coleg, care ştia bine tangenţele dintre Revelaţie şi progresul ştiinţei veritabile.

Acestuia i s-a părut suspectă această recomandaţie. Le-a zis să mă prezint. Întrebându-mă despre familie, rude şi despre foştii mei profesori, s-a mai înduplecat auzind că mă trag din preoţi, că am avut un frate seminarist, tot la acest Seminar, că am fost apreciat de profesorii preoţi. A conchis că are să mai vadă dacă mă admite să dau la Iaşi examenul final. Îi spusesem mamei mele că nu vreau să fac nici un compromis ca să obţin diploma de seminarist.”

În 1925, Vasile V. Moisescu absolvă Seminarul „Veniamin Costachi” din Iaşi cu media generală de 9,05, clasificându-se al şaselea.

Deşi se bucură de preţuirea cercurilor evanghelice ieşene, colaborând la revista „Betania” şi compunând cântări duhovniceşti, se întoarce la Bucureşti, pentru a urma Facultatea de Teologie, fără un prea mare entuziasm.

Începută în 1925, facultatea va fi abandonată în anul 1926, pentru că „mie şi prietenului meu, Ilie Enea, ni s-a refuzat înscrierea în anul următor, pe motiv de idei sectante. Fără o clarificare acceptabilă, Ministerul nu ne aproba să dăm diferenţa de la seminar la liceu. De aceea bucuroşi am declarat că nu mai facem parte din cultul ortodox.”- îşi aminteşte Vasile V. Moisescu.

În luna iunie a anului 1928 îşi susţine examenul de bacalaureat la Liceul „Sf. Sava”, celebrul liceu bucureştean şi, abandonând orice iluzie de a mai face studii teologice, îi spune decis mamei sale: „prefer să fiu măturător de stradă decât să-mi vând sufletul pe colivă”. Se înscrie în toamna aceluiaşi an la Facultatea de Ştiinţele Naturii din Cluj, pentru a urma Biologia.

Pentru că nu se poate întreţine financiar în Cluj, este nevoit să se întoarcă în Bucureşti, să se transfere la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii din Bucureşti, avându-l decan pe Constantin Rădulescu-Motru şi profesori pe Nae Ionescu, D.N.Burileanu, Iuliu Valaori şi George Murnu. Facultatea o va absolvi în decembrie 1932, obţinând la examenul de licenţă „cinci bile albe, cu menţiunea Magna cum laude, specialitatea: Filologia clasică, cu următoarele materii: 1.Greaca, 2.Filologia comparată, 3.Arheologia”.

În anul 1934 va obţine şi un certificat de absolvire a Seminarului Pedagogic Universitar „Titu Maiorescu” din Bucureşti, din dorinţa de a activa ca profesor de limbi clasice.

După încheierea studiilor universitare, urmează stagiul militar în cadrul Corpului I de Armată, Divizia a II-a, Regimentul 30 Dorobanţi, Muscel, fiind soldat T.R. infanterist, cu calificarea „puşcaş”. Stagiul militar se încheie pe data de 13 octombrie 1933, când este lăsat la vatră.

Acum este momentul în care, având cursurile universitare absolvite şi stagiul militar satisfăcut, poate aspira la un serviciu stabil, demn de pregătirea sa.

Deşi absolvent al Facultăţii de Filosofie şi Litere „magna cum laude”, precum şi al Seminarului pedagogic universitar din Bucureşti, „nu am putut obţine catedră de profesor, deoarece, datorită situaţiei economice şi sociale grele, se desfiinţaseră orele de limba greacă pentru care fusesem pregătit şi şomajul intelectualilor era în toi”, nota Vasile V. Moisescu în „Autobiografia” sa.

Ne amintim că, în evoluţia profesională atât de sincopată a tânărului Vasile V. Moisescu, anii 1924-1925 au reprezentat perioada în care a funcţionat ca învăţător suplinitor în judeţul Bălţi, desfăşurând o campanie de românizare. Întors acasă, după absolvirea Seminarului ieşean, se angajează pentru a-şi putea plăti taxele universitare, începând cu „1 Ianuarie 1926, ca factor poştal gr.II la Oficiul Telegraf C1. Bucureşti, unde a funcţionat până la 1 Iunie 1926, când a demisionat pentru interese familiale.” Conform Cărţii de Muncă, din 1926 până în 1928, „nu a fost în câmpul muncii salariate.” Pentru că era criză pe piaţa muncii, iar „tăticu îmi reproşa că în zadar a cheltuit atâta cu mine la şcoli. Zicea că trebuia să-l ascult, ca să mă preoţesc.

Va accepta un post de vopsitor de stâlpi electrici, la Câmpina, unde trebuia să care găleţi grele cu miniu şi să se păteze cu vopsea.

Înduioşat de soarta amarnică a fostului seminarist, un cunoscut îl va ajuta să se angajeze la Societatea Petroliferă „Unirea” din Mislea, o societate româno-americană de exploatare a petrolului, pe post de funcţionar. În însemnările sale, Vasile V. Moisescu notează:

Ca funcţionar la Mislea, am inovat o metodă nouă de a telefona la timp gazele livrate, ţinând socoteală nu numai de diagrame, ci şi de temperatură etc.

Din nefericire, nu a funcţionat acolo decât 16 luni, de la data de 1 mai 1929 până la 31 august 1930, când, din cauza crizei mondiale, societatea a fost silită să facă reduceri de personal.

Când criza financiară a lovit şi societatea româno-americană, am fost concediat, însă am primit salariul pe luni de zile anticipativ. Cu aceşti bani m-am întors acasă. Era suma cu care tăticu şi-a construit un grajd nou, visul său de pe când se jertfea pentru educarea copiilor.”

După acest intermezzo biografic, demn de un scriitor american, îl găsim pe cel care va aspira borgesian toată viaţa la un post de bibliotecar, funcţionar conştiincios, integrat în sistemul Ministerului Justiţiei, începând cu 2 noiembrie 1934, când a fost numit impiegat la Judecătoria Răcăciuni, judeţul Bacău. Din certificatul emis de Ministerul Justiţiei aflăm că la 12 decembrie 1934 a fost mutat în interes de serviciu la Parchetul Tribunalului Prahova, pentru ca, peste două zile, să fie din nou mutat, la cerere, la Judecătoria de Muncă Ploieşti, unde a stat până pe 25 mai 1937. Mai tarziu, întors în Capitală, va fi angajat la Direcţia Personalului din Ministerul Justiţiei. La Ministerul Justiţiei, pe 16 martie 1939, a fost avansat locţiitor de şef de birou la Direcţiunea Judiciară, iar la 24 martie 1941 a fost numit şef de birou la Serviciul Central de Identificare Judiciară. Va fi şef de birou şi la Direcţia Judiciară, începând cu 27 august 1941. În acest timp, date fiind necesităţile ministerului şi contextul istoric, după ce a fost delegat, o scurtă perioadă, la Cabinetul Ministrului, va fi şef şi în Serviciul Mobilizării şi Apărării Pasive, activitate de care îşi va aduce aminte peste ani:

La 4 aprilie 1944, ca şef de apărare pasivă la Ministerul Justiţiei, trebuia să pregătesc un exerciţiu de alarmă. Ca niciodată, eram neliniştit. Mărşăluiam prin lunga sală de la etajul 3. Ca să mă liniştesc, am bătut la maşina de calculat multiplii de 888, imprimaţi şi pe bandă. Erau o rugăciune cifrată, suma literelor-cifre a numelui Iisus. Doar aşa îmi dădeam seama anticipativ că avea să urmeze primul atac aerian veritabil, poate înadins planificat să coincidă cu alarma fictivă, ca să cruţe cât mai multă populaţie.

Transferat la 1 octombrie 1941 la Direcţia Contabilităţii, este avansat contabil principal în 1945 pentru ca la 30 noiembrie 1946, să se pensioneze pe caz de boală, „contractată în timpul, dar nu din cauza serviciului”, cum e scris cu scrupulozitate de Direcţia Personal din Minister.

Cunoscător de franceză, germană, greaca veche, latină, sanscrită, dar şi de dactilografie şi stenografie, Vasile V. Moisescu va fi apreciat drept un erudit, cu multe lucrări de specialitate, „funcţionar eminent şi conştiincios în serviciu, cu purtare bună cu colegii şi în societate”, după cum sună caracterizarea făcută în foaia calificativă de la 1 Mai 1937 până la 1 Mai 1938.

Meritele lui nu au fost evidenţiate doar de superiorii ierarhici; ca o recunoaştere a meritelor ştiinţifice şi civice va primi, la 10 Mai 1938, Medalia Serviciul Credincios, cl.III, semnată de Carol al II-lea şi de Ministrul Afacerilor Externe, la vremea aceea, Mircea Cancicov.

Cunoscându-i meritele, acelaşi Mircea Cancicov, atunci când a fost numit ministru interimar la Ministerul Justiţiei, i-a încredinţat postul de mare încredere de şef de cabinet al Ministrului, atît pentru calităţile sale, dar şi pentru faptul că se căuta o persoană care să nu fi fost câtuşi de puţin implicată în tulburările politice de atunci.

Acelaşi lucru se va repeta peste aproape zece ani, când Lucreţiu Pătrăşcanu devenit Ministru al Justiţiei îl va numi, pentru o scurtă perioadă de timp, şeful său de cabinet.

În 1942, la 9 mai, va primi distincţia supremă, Ordinul „Coroana României”, în grad de cavaler, semnat de Mihai I şi de Ministrul Afacerilor Străine, Mihai Antonescu. Această medalie era menită să ateste importanţa ştiinţifică a studiilor sale de piramidologie, deja cunoscute în epocă.

De altfel, înscris la doctorat între anii 1936-1940, Vasile V. Moisescu se adresează Profesorului Universitar I. Andrieşescu, o somitate a arheologiei româneşti, continuatorul lui Pârvan şi Directorul Muzeului Naţional de Antichităţi, pentru a primi aprobarea de a fi înscris pentru teza de doctorat în Arheologie:

Motivez cererea mea prin faptul că de 15 ani, paralel cu cercetările personale în teologia comparată, m-am ocupat intens cu studiile arheologice, în special cu egiptologia.

În anii din urmă, am izbutit să contribui cu lumini originale la   descifrarea tainelor ştiinţifice şi profetice ale Marii piramide, pe baze perfect demonstrabile. Între altele, am găsit cheia, leit-motivul Marii piramide, adică a factorului de deplasare, asupra căruia planează o enigmă în recentele tratate despre Marea piramidă.

Materialul de studiu l-am clasat după cea mai pedagogică metodă de compoziţie, aşa cum nu a mai fost redactat până în prezent acest subiect, foarte căutat de publicul apusean.

Deşi i-a fost aprobată înscrierea la doctorat, susţinerea tezei nu a mai avut loc, dată fiind iminenţa războiului. Lucrarea finalizată va fi confiscată, peste ani, de securiştii aflaţi în percheziţie la domiciliu.

Vasile V. Moisescu nu va merge pe front pentru că e considerat ca făcând parte dintre cei „absolut indispensabili serviciului ca funcţionari de specialitate (absolvenţi ai Centrului de instrucţie a gazelor) şi cărora le revine organizarea apărării pasive a Ministerului (Centrală şi Instanţele Judecătoreşti din întreaga ţară) precum şi luarea tuturor măsurilor de punere în aplicare a dispoziţiunilor Legii pentru apărarea antiaeriană a teritoriului”. Cererea de scutire de concentrare, adresată Marelui Stat Major, este semnată, la data de 23 martie 1938, de Ministerul Justiţiei.

În aceste condiţii, fiind şef al Apărării Pasive, obligat să se deplaseze prin ţară pentru a organiza echipele de A.P., va fi autorizat să circule la orice oră din zi şi din noapte, cu orice mijloace de transport, pentru a-şi putea îndeplini misiunea la timp şi pe deplin, cu atât mai mult cu cât, la 10 martie 1940, primise ca distincţie Insigna „Apărării Pasive”.

În 1942 se căsătoreşte cu Gheorghina Sânziana Mladin, o tânără absolventă a Liceului Comercial din Arad, având preocupări asemănătoare legate de religie şi spiritualitate. Iubitoare de matematici, dar nemulţumită de ariditatea activităţilor contabile, Sânziana ar fi dorit să aibă o meserie legată de activităţi caritabile, cu impact social. În amintirile ei menţionează:

Felul meu de viaţă mă ducea mereu spre cei oropsiţi şi necăjiţi. Şcoala de Surori de ocrotire, de la Cluj, s-a mutat la Arad. Aveam 22 ani. M-am înscris. Am făcut doar un an, pentru că m-am căsătorit în 1942 şi m-am mutat la Bucureşti.

Trăind în lumea miraculoaselor coincidenţe, convins că nimic din lumea aceasta nu e întâmplător, toate concurând pentru împlinirea Planului Divin, Vasile V. Moisescu va scrie:

Când m-am hotărât să mă căsătoresc, am rugat pe Domnul să-mi indice numele viitoarei soţii, prin deschiderea Bibliei. Mi s-a oprit privirea asupra pasajului din Evanghelia după Luca, la capitolul 1, versetul 63:

«Zaharia a cerut o tăbliţă de scris, şi a scris, zicând: Numele lui este Ioan. Şi toţi s-au minunat.»

N-am dat atenţie atunci decât traducerii numelui Ioan – Harul lui Dumnezeu – imaginându-mi că ea îmi va fi dăruită de El. Doar când am citit în buletinul ei de naştere că mai are şi alt nume – Sânzeana (cu varianta Sânziana), am băgat de seamă precisa legătură cu textul de mai sus, căci numele provine de la sărbătoarea Sânzienelor, zânelor, celebrate la ziua naşterii Sfântului Ioan Botezătorul (SânJean). De noaptea de Sânziene (aproximativ la solstiţiul verii) se leagă atâtea legende, al căror simbolism mi-a prilejuit cheia descifrării enigmaticei Catedrale din Chartres.

Fire romantică şi împătimit al muntelui, Vasilică îi va oferi o cununiţă împletită din 50 de flori de colţ, culese de el din sălbaticul masiv Piatra Craiului, pe care ea o va purta la nuntă. La nuntă vor fi îmbrăcaţi în frumoasele costume populare din Muscel, costumul miresei fiind cusut de însăşi mama soacră:

Costumul meu, nespus de frumos, a fost lucrat tot înainte, de soacra mea, care, deşi nu mă ştia, l-a făcut exact pe măsura mea, mă refer la râurile de pe ie. Modelul cusăturii, foarte mărunt lucrat, îl alesese Vasilică dintre mai multe, păstrate din străbuni. Avea un motiv deosebit.” – va povesti în amintirile ei, Sânziana.

+++

Şederea în Bucureşti a familiei Moisescu va cunoaşte, dincolo de dificultăţi financiare şi locative – probleme cu care se vor confrunta de-a lungul întregii lor convieţuiri – un moment de cumpănă, în anul 1946: boala lui Vasile. Iniţial diagnosticată ca reumatism banal, boala se va dovedi extrem de severă: neoplazie a extremităţii superioare a peroneului stâng, altfel spus, în urma biopsiei efectuate la Institutul Babeş, cancer. La operaţie, doctorii vor descoperi o tumoră de mărimea unui ou mare de gâscă, tumoră care, neavând capsulă, ameninţa să invadeze întregul muşchi. Rezecţia ţesutului distrus îi va salva viaţa. La analize i s-au mai descoperit insuficienţă venoasă cronică şi insuficienţă hepatică, boli care au apărut şi avansat în timpul activităţii istovitoare de care a avut parte cât timp a funcţionat la Ministerul Justiţiei. În multele sale memorii şi autobiografii adresate oficialilor, Vasile V. Moisescu se va referi la acea perioadă:

„Toţi funcţionarii şi aprozii Ministerului de Justiţie pot fi citaţi ca martori, cum mă istoveam, ridicând poveri materiale peste puterile mele… Eram însărcinat cu achiziţionarea şi expedierea numeroaselor materiale de apărare pasivă  pentru tribunalele şi judecătoriile din toată ţara. Lăzile cu măşti, târnăcoapele, sirenele, extinctoarele etc. erau depozitate în subsolurile umede, neaerisite, întunecoase şi arhiprăfuite ale Ministerului. Puţinii aprozi care rămăseseră nemobilizaţi nu puteau decât rareori să-mi dea ajutor. Aceeaşi situaţie (şi mai agravată) după terminarea ostilităţilor: am fost numit gestionar al imensului depozit de cărţi juridice, de expediat la instanţe şi de vândut la amatori. Aceste sute de mii de volume mucegăite şi unele arse de bombardamente, plus publicaţiile periodice, a trebuit să le scot de sub dărâmăturile pereţilor bombardaţi, să le aşez în rafturile până la tavan, cot la cot cu aprozii, care altminteri refuzau această corvoadă, de multe ori fiind siliţi să lucrăm ore suplimentare. Aceste condiţii, precum şi urcarea pe stelaje şi deseori până la etajul III, unde erau şefii mei (cerându-mi cărţi şi relaţii, din lipsa aproape permanentă a ascensorului) m-au distrus trupeşte.”

După pensionare, în puţinele luni în care va mai rămâne în Bucureşti, va mai lucra la O.V.I.C.A.R., Oficiul pentru Valorificarea Animalelor, Cărnii şi Derivatelor, după care se va muta, împreună cu familia, la rudele soţiei, în Arad.

Se născuseră Teana-Sânziana, în 1943 la Corbi-Muscel şi Bucur-Claudiu, în 1945, la Bucureşti, primii doi copii.

Era în 1946. Sărăcie după război, climat politic instabil, suspiciune generalizată. De această suspiciune s-a lovit mai întâi Vasile V. Moisescu, atunci când a încercat să se integreze în comunitatea neoprotestantă arădeană. Noncomformist, având exigenţa trăirii religioase autentice, dincolo de rigidităţi formaliste, va reuşi să irite (aşa cum a reuşit să stârnească oprobriul clerului ortodox, în periplul lui prin seminarii) figurile consacrate ale cultului baptist. Anturat de tineri, preţuit de intelectuali, Moisescu se vede acuzat de fraţii de credinţă de disidenţă, de tentative de îndepărtare de formulele cultice tradiţionale.

Securitatea vrea să profite de aceste disensiuni şi îi propune să colaboreze, ca informator, infiltrat în grupul credincioşilor baptişti.

Sânziana Moisescu îşi aminteşte:

„Securitatea aflând că Vasilică nu e bine privit de baptişti, al căror formalism mort îl critica, a căutat să-l folosească ca informator împotriva lor.

Oricât era el împotriva formalismului, îi iubea pe fraţii de credinţă şi sub nici un chip nu s-ar fi făcut o unealtă în mâna Securităţii.

În perioada anului 1949 mai ales, Vasilică era chemat des la  Securitate, cu scopul de a fi făcut informator, împotriva fraţilor şi cum presiunile erau foarte mari, hotărât să nu cedeze nicidecum, odată, găsindu-se acolo, şi-a zis că, dacă mai scapă teafăr afară, va porni încotrova, presiunile fiind insuportabile. Scăpând, spre seară, a venit acasă şi mi-a spus că pleacă, nici el nu ştie unde, dar pleacă.”

Hotărât aşadar să nu cedeze presiunilor Securităţii şi ca să scape de ei – întocmai cum făcuse strămoşul său Moise Cioabă – după o vizită la sediul acesteia, se decide să se refugieze pentru un timp la rudele sale din Muscel. Îi scrie Sânzianei, din Timişoara, o scrisoare care-i parvine prin intermediar, cerându-i să-l urmeze în Muscel, împreună cu cei doi copii mai mici, Cristian şi Alciona, ceilalţi doi mai mari, Teana şi Bucurel, de şase, respectiv patru ani, urmând să rămână la Arad, la părinţii ei. Sânziana se conformează, pleacă la Timişoara cu cei doi copii, iar de acolo, în Argeş, la rudele soţului. În Argeş, Vasilică avea un frate, Victor, contabil la Fabrica de Cherestea din Curtea de Argeş, o soră, Justina, învăţătoare la Şcoala din Domneşti, unde soţul ei era profesor şi o soră mai mare, Eugenia Groşanu, învăţătoare în Corbi, cea în casa căreia se va adăposti, împreună cu familia.

Deşi erau înconjuraţi de dragostea rudelor, Sânziana nu va putea uita, nici după ani, spaima tacită şi insidioasă care li se cuibărea în suflet odată cu căderea nopţii:

„Nu uit nopţile, căci sora soţului locuia pe şoseaua principală care ducea în munţi şi mereu treceau maşini ale Securităţii, dubele, cum le spuneam noi, în munţi fiind ascunşi partizani, cum, la fiecare zgomot de maşină, mi se strângea inima, crezând că sunt în urmărirea noastră.”

Sosiţi la Corbi în noiembrie 1949, vor rămâne acolo până în ianuarie 1951. Între timp, dragostea maternă fiind mai puternică decât frica, Sânziana va găsi curajul de a-şi recupera cei doi copii mai mari rămaşi la Arad, astfel că, în aprilie 1950, reuşeşte să îi aducă şi pe ei în Argeş, pentru o perioadă scurtă, după care se va întoarce cu toată familia la Arad, unde Vasile V. Moisescu se va confrunta cu cele două probleme eterne: cea a spaţiului locativ şi cea a găsirii unui loc de muncă.

Când era funcţionar la Ministerul Justiţiei, încă necăsătorit, locuia studenţeşte într-o mansardă. După căsătorie, în Bucureşti, va închiria o cameră dintr-un apartament de pe strada Olteni. La Arad vor sta în casa socrului său, o locuinţă formată din trei camere şi o bucătărie, împreună cu bunica soţiei, pe strada Pionierilor nr.1. Întorşi din Argeş, va afla că două camere din cele trei i-au fost luate, familia Moisescu urmând să locuiască, împreună cu bunica, într-o cameră şi o bucătărie. În aceste condiţii, face un schimb de locuinţă cu socrul său, mutându-se în casa acestuia din strada Barbusse nr.12.

Adresându-se Oficiului de Închirieri Arad, Vasile V. Moisescu solicită:

„Doresc a mă muta în imobilul din str. Barbusse 12, apartamentul 1, din locuinţa ce a fost ocupată de Gheorghe Mladin, care este socrul meu şi cu care am convenit să se mute în camera şi bucătăria ce mi-a rămas în str. Pionierilor no.1, unde va locui împreună cu bunica soţiei mele. Eu voi ocupa cu familia mea cu 4 copii fosta locuinţă a lui Mladin Gheorghe din str. Barbusse 12, compusă din 1 cameră şi o bucătărie, bucătăria o voi transforma în cameră, iar soţia va folosi bucătăria comună cu Sida Aurelia, proprietara imobilului.”

Într-o autobiografie datată 22 septembrie 1948, Vasile V. Moisescu nota:

„Nu posed nici o avere mobilă sau imobilă, nici eu şi nici soţia. Mă ocup actualmente cu studii ştiinţific-biblice. Resursele ce-mi fac posibil un trai prea modest le completez, în afară de pensie, din orice ocupaţie ce mi se oferă sporadic, ca de exemplu, însoţitor la vagoanele cu cereale.

N-am urmărit şi nici nu urmăresc situaţii materiale. De aceea, mi-am câştigat minimul de existenţă lucrând din greu, oriunde eram primit.

Nu am fost niciodată înscris în vreun partid, deşi convingerile mele, încă de pe când eram student, au fost şi sunt sincer democratice.”

În acea perioadă, urmează cursurile de recalificare în strungărie la Centrul de Recalificare nr.5 Arad. Tot în acelaşi an, 1950, funcţionează pentru o perioadă scurtă la D.C.A. Vinga, în calitate de contabil casier, de unde îşi dă demisia din cauza salariului mic, din care nu reuşea să-şi facă aprovizionarea (desfiinţându-se cantina, se vedea nevoit să-şi facă aprovizionarea din comună, unde preţurile erau mai mari decât în Arad). Pe lângă faptul că a fost nevoit să îndure foamete şi să se îndatoreze financiar, se vedea în imposibilitatea de a-şi întreţine familia.

Pe 16 octombrie 1951, Direcţia Generală a Rezervelor de Muncă îl repartizează la Întreprinderea de Stat pentru Produse Finite din Lemn „Răsăritul” din Pâncota, dar, ajuns acolo, află că era deja cineva angajat pe postul de contabil. O situaţie similară întâmpină o lună mai târziu, când, depunând cerere de angajare la Şcoala de Pilotaj de la Mocrea, tot pentru postul de contabil, află că forul tutelar, Comisia Centrală a Aviaţiei Sportive Bucureşti numise un bucureştean în acel post.

În iunie 1952 adresează o cerere de angajare în cadrul Institutului de Proiectări Silvice, iar la solicitarea depusă i se cer, pe lângă datele referitoare la cariera sa profesională, informaţii la zi despre persoanele care l-au cunoscut în perioadele 1932-1944 şi 1947-1952 şi care puteau da recomandări, descrieri detaliate despre activitatea sa politică înainte şi după 23 August 1944:

„Veţi da date amănunţite în legătură cu prigoanele din timpul fascist şi situaţia Dvs. politică, cît şi vederile Dvs. politice din acea perioadă.”

În cele din urmă, la 14 iunie 1952, prin Oficiul de Plasare, este repartizat la Cooperativa de Consum Zădăreni, ca ajutor de contabil.

Având experienţă didactică, atât ca învăţător, cât şi ca profesor (pe vremea când lucra în Ministerul Justiţiei, pentru a-şi suplimenta veniturile, a predat la Seminarul Ortodox bucureştean şi la o şcoală de ucenici, studii serale), s-a adresat Sfatului Popular al Oraşului Arad, Secţiunea Învăţământ, pentru a solicita catedră. Este refuzat, sub pretextul lipsei posturilor vacante. Acelaşi răspuns îl va primi şi în 1956, când, fiind deja angajat, solicită ore de limba latină şi franceză la şcolile din oraşul Arad sau de matematică, la cursul inferior, pentru a-şi rotunji veniturile.

Din iunie 1952 până în ianuarie 1953 a lucrat la Gospodăria Agricolă de Stat „Tudor Vladimirescu”, din cadrul Trustului „Gostat”, apoi se va angaja ca magazioner şi gestionar la Sanepid Arad. Excedat de greutăţile pe care le întâmpina la serviciu, aflându-se în situaţia de a răspunde personal pentru acţiuni pe care nu le putea controla, cere, la 17 septembrie 1953, să fie absolvit de calitatea de gestionar.

„Începând cu luna septembrie, observ că trebuie să răspund eu pentru acţiunile altora. După litera regulamentului, într-adevăr mânuitorul de materiale e responsabil şi de Sanepidul propriu-zis şi de Laborator şi de Staţia de Dezinfectare. Totuşi, dată fiind împrăştierea acestor componente ale Sanepidului, cheile de la una din pivniţele Laboratorului şi de la multiplele magazii ale staţiei de dezinfectare şi de la bazinele cu petrol şi soluţiile de nitroxan sunt în mâinile altora, care lucrează cu aceste materiale direct şi încontinuu. Dată fiind situaţia aceasta de fapt, care acum nu poate continua şi cu cea de drept, se ivesc inconveniente. De exemplu, zilele acestea, tov. chimist a predat Laboratorului de higienă din Ineu, fără să mă anunţe cel puţin pe mine, reactivi pentru care n-am semnat de primire, de a căror păstrare şi mânuire e conştient doar dânsul, ca unul de specialitate. La fel, primirea petrolului, în cantităţi considerabile, predarea lui la campania anti-papatace, împreună cu ulei de nitroxan şi DDT, precum şi întocmirea situaţiilor de consum a acestora sau a stocurilor existente mi-e în toate sensurile imposibil să le descurc, aşa cum am limpede evidenţa contabilă a materialelor pentru care am semnat de primirea şi predarea lor.

În afară de aceste, la efectuarea scriptelor ce mi se cer de regulament întâmpin tot felul de dificultăţi cu unităţile sanitare. Lipsindu-mi autoritatea necesară de a întrona legalitatea, sunt totuşi tras la răspundere pentru dezordinea creată de aceste împrejurări care nu depind de voinţa mea.”

În atare conjunctură, va fi tentat să accepte o ofertă care părea foarte avantajoasă, bănoasă chiar, cea de a lucra ca rutierist II, ajutor de şofer, la coloana de tractoare din Hălmagiu. Salariul era de 1.000 lei lunar, plus diurnă, cazare, kilometraj. Postul părea atractiv şi pentru că întreprinderea părea că avea nevoie de un lucrător deprins cu ţinerea evidenţei materialelor, activitate cu care Vasile V. Moisescu era obişnuit. Din păcate, această tentativă de a-şi schimba serviciul s-a dovedit o cacealma, şeful de coloană, cel cu care vorbise anterior, neavând nici o cădere de a face angajări. Bine că, prevăzător fiind, nu-şi dăduse demisia de la Sanepid şi că unicul prejudiciu a fost doar ziua lucrată în perioada de probă, de la 4 dimineaţa până după zece seara.

Va fi transferat abia la 1 august 1954 la Punctul Sanitar de Frontieră Curtici, pe post de agent dezinfector principal, cu un salariu brut de 340 de lei, plus 51 lei spor de periclitate.

Greutăţile vieţii continuă, astfel că in 1955 este împuternicit să efectueze control permanent în trenurile internaţionale, precum şi asupra personalului de serviciu sau oricăror persoane aflate pe teritoriul Punctului de Frontieră. A fost agent dezinfector la Curtici până la 1 august 1957, când a fost transferat, cu ocazia încadrărilor, tot ca agent dezinfector, la Circumscripţia Sanitară Vladimirescu, unde va rămâne, scriptic, până la 15 ianuarie 1959, când, în urma arestării, i se va desface contractul de muncă.

Un fapt demn doar de biografia unui om deosebit este acela că Marin Preda, cunoscînd cazul său de la prieteni comuni din Bucureşti, îşi creonează personajul Liviu Petrina din celebrul roman „Cel mai iubit dintre pământeni” folosind o parte din biografia lui Vasile V. Moisescu.

Încă de când a venit în Arad, Vasile V. Moisescu a intrat în atenţia Securităţii. Cercetările lui în domeniile cunoaşterii esoterice, influenţa pe care figura sa charismatică o avea în grupul credincioşilor intelectuali din diverse confesiuni, maniera sa non-violentă de a rezista presiunilor noului sistem, toate îl făceau suspect, demn deci de a fi supravegheat îndeaproape. Sânziana Moisescu îşi aminteşte:

„În jurul anului 1955, Securitatea a sechestrat o cameră din apartamentul chiriaşei surorii mele, plasând acolo un tânăr ofiţer de Securitate, spre a-l avea pe Vasilică sub observaţie. Vasilică, în naivitatea lui, îi arăta calcule ştiinţifice de la Piramidă cu care se ocupa.”

Datorită convingerilor sale religioase şi a credinţei sale vii, în ciuda unor aplecări social-democrate asupra suferinţei celor mulţi şi obidiţi, Vasile V. Moisescu va respinge ideologia comunistă pentru ateismul pe care aceasta îl propaga. Astfel că, atunci când s-a pus problema înregimentării mezinei sale în rândurile organizaţiei de pionieri de la şcoală, familia s-a văzut aruncată în plină dilemă morală:

„Atunci, pe la sfârşitul lui noiembrie, s-a pus problema la şcoală să fie făcută pionieră fiica noastră cea mai mică, Alciona. Cum reuşisem şi cu ceilalţi să nu fie făcuţi pionieri, deşi au fost propuşi fiecare la vremea lor, acum căutam ca şi aceasta să fie scutită. Nu am judecat nicicând pe cei ai căror copii au fost pionieri, dar eu am ţinut să nu fie, întrucât li se cerea să ia un angajament că vor sluji comunismul, altfel zis, ateismul.”

În această încercare de la finele lui noiembrie 1958, Sânziana va presimţi preludiul unor provocări mai mari pe care Dumnezeu le pune în faţa celor aleşi, pentru a le testa răbdarea, puterea de a îndura, curajul de a le depăşi, credinţa nestrămutată în perenitatea unor valori ameninţate de tăvălugul istoriei.

În seara zilei de 16 decembrie 1958, în urma descinderii oamenilor Securităţii şi a percheziţiei, Vasile V. Moisescu va fi arestat. Sânziana Moisescu notează:

„În Decembrie 1958, în seara de 16 a lunii, ne-am pomenit cu un grup de securişti. Nu ştiam în acele momente că un alt asemenea grup a intrat şi în apartamentul surorii mele şi cumnatului meu, Sida Dumitru, în aceeaşi casă. Tot atunci au atacat şi casele celorlalţi din grupul de întrunire, care tot atunci au fost ridicaţi pentru acelaşi lot.

După ce au cotrobăit peste tot, adunând un maldăr de scrieri şi lucrări ale lui Vasilică, cărţi şi corespondenţa de peste ani cu diversele personalităţi din ţară şi de peste hotare, spre a le confisca, l-au ridicat şi dus şi pe el, cu ei. La despărţire, fără a le cere voie, ne-am rugat, iar cuvântul dintre noi a fost: Domnul Iisus Însuşi.”

Atunci au fost confiscate nouăsprezece manuscrise gata de tipar şi vreo 20 de plicuri mari, cu nenumărate calcule de peste 12 cifre, rezultatul parţial al cercetărilor de zeci de ani, după cum va menţiona mai târziu Vasile V. Moisescu:

„Mi-au fost confiscate în afară de numeroase cărţi deosebit de valoroase, corespondenţa mea cu personalităţi din ţară şi din străinătate, nouăsprezece manuscrise gata de tipar şi vreo 20 de plicuri mari, cu nenumărate calcule de peste 12 cifre, unele chiar de 25, toate deduse din raportul pi, umplând fiecare câte o pagină de coală. Zeci de ani am tot calculat, în speranţa nedezamăgită că voi găsi corespondenţe între Biblie şi natură. Satisfacţia trecea de cea a armoniilor muzicale. Era un fel de beţie duhovnicească.”

Când Securitatea a descins la ora 23, apucându-se să răvăşească printre puţinele bunuri şi multele hârtii, nimeni n-ar fi crezut că încadrarea fusese deja dată. Vasile V. Moisescu a fost silit să semneze ordinul de arestare sub învinuirea de „uneltire contra ordinii sociale”. Deprinşi cu reflexele justiţiei democratice, oamenii încă mai sperau în „prezumţia de nevinovăţie”. Cel care a instrumentat cazul, căpitanul Parascan Ioan, locţiitor-şef al Serviciului de Anchete Penale din Direcţia Regională M.A.I. Timişoara, în Ordonanţa de reţinere şi în Ordonanţa privind începerea procesului penal, pe care le emite la 16 decembrie 1958, le-a stabilit deja culpa: „uneltire contra ordinii sociale”.

Evident că, în buna tradiţie comunistă, nimeni nu se simte dator să aducă la cunoştinţa inculpaţilor faptele pentru care erau urmăriţi. Din documentele deţinute de C.N.S.A.S, aflăm acum că, încă din 16 decembrie, lui Vasile V. Moisescu i se aduc următoarele învinuiri:

„Situându-se la conducerea acestei grupări (Moisiştii), a organizat în mod regulat şedinţe secrete la domiciliul său sau în rotaţie, la restul membrilor. La aceste şedinţe secrete a desfăşurat activitate de educare mistică pe baza concepţiilor şi ritualului formulat de el. În cadrul şedinţelor secrete, Vasile Moisescu împreună cu grupul său, au purtat discuţii cu caracter duşmănos regimului democrat popular al R.P.R., propovăduind schimbarea orânduirii de stat. Au ascultat şi apoi au comentat în mod duşmănos ştirile emise de posturile de radio imperialiste ca Vocea Americii, Europa Liberă etc., elogiind sistemul de stat capitalist. În vederea educării membrilor grupului subversiv, Moisescu Vasile a redactat mai multe scrieri cu conţinut reacţionar, antipopular, pe care le-a difuzat în rândul aderenţilor săi. Avînd în vedere că aceste fapte sunt prevăzute şi pedepsite de art. 209 pct.1, din C.P. al R.P.R., în baza celor de mai sus şi în conformitate cu art.195, 196 şi 198 din C.Pr.P. al R.P.R.

DISPUN

Pornirea procesului penal pentru săvîrşirea infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale. Urmărirea penală se va efectua de către un anchetator penal de securitate din Serviciul de anchete penale al Dir. Reg.M.A.I. Timişoara.”

Avem aici un text eşantion, plin de stereotipiile conspiraţionismului comunist: şedinţele sunt „secrete”, grupul e „subversiv”, „discuţiile au caracter duşmănos”, participanţii „au comentat în mod duşmănos ştirile emise de posturile de radio imperialiste”, scrierile au „conţinut reacţionar, antipopular”. Un singur cuvânt, rătăcit dintr-o altă sferă semantică, distonează cu ansamblul: „a propovădui”, ales probabil, prin asociaţie de idei, să se potrivească „activităţii de educare mistică”.

Aceleaşi idei şi aceleaşi sintagme de înfierare comunistă le întâlnim şi în ordonanţele de începere a urmăririi penale în cazul celorlalţi participanţi. Aflăm că Băbuţ Teodor frecventează regulat această „grupare subversivă”, participă la „adunările clandestine”, unde poartă „discuţii duşmănoase în legătură cu situaţia din R.P.R., şi-a manifestat nemulţumirea faţă de o serie de măsuri luate în mod defavorabil regimului din R.P.R., ştirile audiate la posturile de radio imperialiste de către unii dintre membri care au colportat unele zvonuri tendenţioase”.

La acestea se mai adaugă şi faptul că, la una dintre întâlnirile din 1956, „toţi şi-au manifestat simpatia faţă de acţiunile Contrarevoluţiei din Ungaria şi au fost împotriva faptului că trupele sovietice au intervenit pentru lichidarea ei”.

Lui Vesel Alexandru din Timişoara i se impută faptul că a fost de acord cu scrierile religioase ale lui Moisescu, scrieri care au „caracter anticomunist”. Pe lângă aceasta, se face vinovat şi că deţine, în locuinţa sa, tipărituri „cu caracter antropozofic”.

Gădăleanu Vincenţiu a participat la adunările „Eclesiei Creştine” (numele sub care era cunoscută mişcarea dizidentă a lui Vasile V. Moisescu n.n.), a citit lucrările acestuia, aflând astfel că „în urma unor aşa-zise calcule piramidologice, în legătură cu piramida Keops, prevede că în anii 1953, 1959 şi 1978 se vor produce schimbări politice în defavoarea lagărului socialist”.

Învinuit că, deşi era la curent cu activitatea anticomunistă şi antisovietică a lui Moisescu, acceptă să-şi pună casa la dispoziţie pentru întruniri mistico-religioase, Ioan Secheli „i-a acordat sprijin lui Vasile Moisescu în activitatea subversivă pe care acesta a desfăşurat-o”.

Ca şi ceilalţi învinuiţi din grup, Moţ Simion „a purtat discuţii antipopulare, ostile regimului, prin care şi-au manifestat nemulţumirea faţă de unele măsuri luate de Partid şi Guvern şi speranţa în faptul că regimul democrat-popular din România se va schimba în curând”.

Lotul avea un singur recidivist, pe Ginga Ioan, care mai fusese condamnat pentru „omisiunea denunţării unei organizaţii subversive”. Român născut în Cincinnati-ul „Femeii în roşu”, fost pilot în U.S.Army, având deci posibilitatea de a compara cele două orânduiri, Ginga era suspect:

„În anul 1955, în timp ce se găsea în locuinţa lui Ban Traian, de faţă fiind şi Harap Dumitru, cel în cauză a avut manifestări antipopulare şi antisovietice susţinând că România ar fi condusă de către sovietici, că toate bunurile produse în ţară  s-ar duce în URSS, că în România nu s-ar acorda libertate deplină cultelor, că muncitorii din R.P.R. ar duce-o rău din cauza regimului actual şi că totul ce se scrie în presă sunt minciuni.”

În Ordonanţa de reţinere a inculpatului Moisescu Vasile care începe cu „În numele legii şi a poporului, Eu, căpitan Parascan Ioan, Locţiitor şef al Serviciului de Anchete Penale, al Direcţiei Reg. M.A.I. Timişoara…” se menţionează infracţiunea „de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct.1 din C.P. al R.P.R”. Dată fiind gravitatea faptelor, acelaşi anchetator care a ordonat arestarea şi percheziţia, căpitanul Parascan, pe data de 17 decembrie 1958, îi prelungeşte arestul cu cinci zile, până pe data de 20 decembrie, considerând că are nevoie de mai mult timp pentru cercetări. Pe 17 decembrie, în timp ce era dus în arestul M.A.I Timişoara, acasă percheziţia continua şi îi erau confiscate manuscrisele, începând cu planşele scrise pe hârtie de calc şi hârtie milimetrică, pline cu calcule şi desene ale Piramidei, doi saci plini cu hârtii, cam 100 de file de calcule, 16 plicuri cu studii de piramidologie, diverse cărţi şi corespondenţa personală.

În Anexa la mandatul de percheziţie mai apar după cum urmează:         „Un manuscris dactilografiat Tainele Marii Piramide, manuscrise cu titlurile Punct de Reper, Precizări introductive, Şapte în legătură cu omul, 100 de file din Piramidologia, un număr de 100 notiţe, poezii şi scrisori, două exemplare din cărţile editate de V. V. Moisescu cu titlul Armonia universală, in număr de 15 file din Taina Tainelor, două cărţi intitulate Fiziologie filozofică, Cântările Betaniei, în două exemplare, un număr de 11 cărţi cuprinzând probleme idealiste şi religioase-mistice, un număr de 3 Biblii, din care una în limba esperanto, un manuscris de 9 pagini în limba franceză intitulat Elogiul numerelor, un manuscris de 7 pagini intitulat Armonia ansamblelor piramidice, un manuscris în limba franceză, de 5 pagini intitulat Câteva precizări introductive.”

Din apartamentul vecin, cel al cumnatului său, Sida Dumitru, au confiscat maşina de scris Kappel, precum şi 126 de pagini din lucrarea „Piramidologia”, pagini găsite în camera în care locuia cu chirie un delegat egiptean al Uzinelor „Gheorghe Dimitrov” din Arad.

La percheziţia corporală, lui Moisescu i se vor confisca actele personale, buletinul şi două perechi de ochelari. I se face şi „un opis al averii”, în care sunt menţionate: „1. Un palton de culoare neagră uzat,  2. Un costum de culoare neagră în stare bună, 3. Un costum de haine maro şi gri uzat, 4. O pereche de pantofi buni şi o pereche de pantofi uzaţi, 5. Cinci cămăşi”.

Această impresionantă avere este confirmată în procesul-verbal al interogatoriul datat 23 ianuarie 1959, realizat de anchetatorul penal Lt. maj. de securitate Pop Ioan, precum şi în adeverinţa eliberată de Secţiunea financiară a Sfatului Popular al Oraşului Arad – la data de 3 februarie 1959 – care face cunoscut „că numitul nu figurează în evidenţele fiscale… cu nici o avere mobilă sau imobilă sau alte venituri impozabile”. Cu toate acestea, extrasul din Hotărârea penală nr.72 din 18 februarie 1959 face referire la „confiscarea averii lui personale în întregime”.

În cazul celorlalţi inculpaţi, situaţia materială este şi mai hilară. Harap Dumitru declară pe propria răspundere că deţine un reşou de aragaz cu butelie, trei cămăşi şi două perechi de indispensabili, două capre şi un purcel. În schimb, la efectuarea percheziţiei corporale, organele vigilente vor confisca: „suma de un leu şi optzeci şi cinci de bani, un portmoneu din piele neagră foarte uzat, o pereche de ochelari pentru scris cu ramă portocalie, un număr de 43 timbre pentru cotizaţii tip CCS, un număr de 4 timbre pentru cotizaţie tip AVSAP, una fotografie”.

La Ginga Ioan vor găsi: „Un piaptăn de os cu dinţii rupţi, un creon negru, un stilou marca Melbi transparent, cu peniţa iridium şi capacul spart”. Iovin Mihail declară că deţine „1 buc. recamier în curs de achitare şi 1 buc. aparat de radio marca Pionier”, la care ascultase emisiunile posturilor străine duşmănoase, în timp ce Moţ Simion, căruia i s-a confiscat la percheziţia corporală o fiţuică decupată din ziar cu mersul trenurilor, se poate lăuda cu o „mobilă compusă din dormitor, pat dublu, dulap cu trei uşi şi două noptiere, 1 bicicletă marca Diamant şi 2 purcei”. Biciclete au şi Băbuţ Todor şi Mladin Gheorghe.

Dacă cel mai avut pare a fi învinuitul Ban Traian, cu două paturi şi o dormeză, plus un pătuţ de copil, cel mai elegant rămâne Sekely Ioan, la domiciliul căruia au găsit, alături de cărţi religioase şi cărţi de Rudolf Steiner, plus „un costum camgarin bleumaren în stare bună, un costum alb de bouret, 2 cămăşi de pouplin, una pereche de pantofi uzaţi, un balonseider uzat, una pereche indispensabili bune, două perechi de chiloţi, două pijamale folosite”, în contrast evident cu îmbrăcămintea proletară a lui Simion Moţ – „un loden maro, confecţie Republica oraş Stalin, uzură 90%, un veston bleumaren cu dunguliţe albe, la două rânduri, uzură 60%, una pălărie tip vânătoresc uzură 80%”, bunuri confiscate la data de 6 mai 1959, pe baza sentinţei definitive, de către Executorul judecătoresc.

În ceea ce-l priveşte pe Mladin Gheorghe – acesta declară, pe lîngă bicicleta amintită mai sus, „una maşină electrică de spălat rufe, în curs de achitare, de la magazinul de stat şi un aragaz cu două ochiuri cu 1 butelie”, pe cînd Băbuţ Todor mai deţine „un pian marca Bosendorfer şi două buc. aragaz cu 2 ochiuri”.

Supus presiunilor, la interogatoriul luat imediat după arestare, pe data de 20 decembrie 1958, Vasile V. Moisescu va fi silit să facă declaraţii care aveau să-l incrimineze:

„Am format o grupare religioasă-mistică în oraşul Arad, am organizat şi ţinut o serie de adunări clandestine în locuinţele atât ale membrilor, cât şi aderenţilor grupării «Eclesia Creştină», am difuzat şi am dat explicaţii asupra următoarelor lucrări: «Triumful Hristic», «Armonia Universală», «Masa Domului», «Taina tainelor», «Tainele sărbătorilor mozaice», «Cauzele îndreptăţitei separări», «Călătoria lui Pavel»  şi altele.”

Dacă în acest prim interogatoriu întrebările s-au concentrat asupra organizării şi asupra membrilor grupării religioase, următoarele anchete vor viza presupusa atitudine anticomunistă şi antistatală a discuţiilor care aveau loc cu ocazia întrunirilor religioase.

Pornind de la cele cinci fiţuici, probe de acuzare, găsite printre lucrările ştiinţifice cu prilejul percheziţiilor, Moisescu va fi silit să-şi decripteze intenţiile subversive:

„În prima fiţuică se află scris în primul rând următoarele: «Copilul şi lupii». În legătură cu aceasta am vrut să fac o fabulă în care să fac o alegorie în care lupii să fie ţările capitaliste şi ursul să fie U.R.S.S. În continuare se află scris: «Nici 5% la radio, ciudat bruiat». Despre aceasta declar că m-am referit la faptul că nu se poate auzi la posturile de radio importante nici 5 % din cauza bruiajului şi că este rău, după mine, acest fapt. În această notiţă se mai află scris: «crearea condiţiilor prielnice pentru propăşirea răului». Prin această frază am vrut să spun că în R.P.R. nu s-ar da salarii bune muncitorilor şi funcţionarilor şi din această cauză se comit furturi şi ajung mulţi la închisoare. În continuare, tot pe prima fiţuică, se mai găseşte scris: «Cunoşti pe Satan după fiii săi». Prin această frază am făcut o referire duşmănoasă la faptul că am asemuit pe comunişti cu fiii Diavolului. Tot în această fiţuică am mai scris tot în mod tendenţios faptul că în R.P.R.  nu s-ar găsi medicamente şi că muncitorii ar duce o viaţă grea din care cauză sunt şi mulţi suferinzi.

În a doua fiţuică, printre altele, am scris: «Salariile în 1955, statistica recunoştea, sunt de 15 ori sub minimul de trai, un salar nu ajunge pentru o pereche de pantofi; duminica se organizează şedinţe obligatorii pentru ca oamenii să nu meargă la biserică; ţăranii sunt obligaţi să cumpere grâu pentru a da cotele; cozi de peste 100 metri la 0,250 făină, lapte, oase, zahăr şi altele.»

Toate fragmentele din fiţuica ce mi-a fost prezentată şi pe care le-am redat mai sus, au fost scrise de mine prin anul 1955 şi ele au un conţinut ostil regimului. Unele dintre  acestea le-am scris  chiar în urma  convingerilor mele politice potrivnice regimului, iar pe altele le-am auzit în diferite împrejurări şi fiind de acord cu ele, le-am notat pe aceste fiţuici. Nu am arătat la nimeni această fiţuică, însă, cu ocazia adunărilor noastre clandestine, înainte de a începe predica, când am purtat unele discuţii politice, atunci am pus în discuţie unele dintre aceste probleme ce le-am notat în cele două fiţuici şi pe această bază au luat naştere unele discuţii.”

La data de 22 ianuarie 1959, Vasile V. Moisescu a fost pus să rescrie textele din fiţuici, încheind cu formula: „aceste probe de scris sunt date de mine în 22 ian.1959 ” şi cu semnătura sa.

Deşi Vasile V. Moisescu recunoscuse paternitatea materialelor confiscate, în Ordonanţa privind efectuarea expertizei grafice din 23 decembrie 1958 se evocă „mai multe scrieri anonime…”. Această ordonanţă, dispune, „în vederea stabilirii autorului”, efectuarea unei expertize grafice.

Expertiza grafologică trebuie completată de expertiza tehnică a maşinilor de scris confiscate şi mai ales de „efectuarea unei expertize pentru descifrarea scrierilor cifrate”, concluzionând:

„(…) În urma celor de mai sus se va cere expertului să precizeze dacă scrierile în litigiu cu caracter antidemocratic au fost scrise de către numitul Moisescu Vasile (anonimul cunoscut…n.n.), precum şi care este caracterul scrierilor cifrate.”

La data de 28 ianuarie 1959 apare Raportul de expertiză grafică, sub semnătura locotenentului de miliţie Oprea Ioan, expert grafic din cadrul Direcţiei Miliţiei Regiunii Timişoara, biroul tehnico-ştiinţific, raport din care spicuim (respectînd grafia autorului, care se pretinde a fi „expert grafic”):

„(…) s-au găsit mai multe notiţe anonime cu caracter antidemocratric, scris cu mîna pe foi volante şi pe diferite caiete…

Pentru efectuarea expertizei ni s-a pus la dispoziţie materialul găsit cu ocazia percheziţiei, din care am ales cîteva piese în care reiese în mod evident, caracterul anti-democratic al scrierilor numitului Moisescu.

În general acesta a studiat Piramidologia, ca ştiinţă fixă sub prizma mistică. Aceasta în scopul descrierii universului şi a evenimentelor ce vor urma, prin calculele piramidice. Aceste scrieri în diferite pasage au un caracter anti-democratic. De exemplu: a denumit comunismul «Satan», iar comuniştii ca fii ai acestuia.

În manuscris şi manual tipărit (Diecezana Arad) autorul foloseşte o serie întreagă de formule piramidice, cu calcule interminabile. De asemeni mai foloseşte un cifru care îi aparţine; presupun că e cifru mistico-matematic, la al cărui deslegare încă nu s-a ajuns de către acei care îl cercetează, plus de noi care studiem materialul.

Astfel, pentru efectuarea prezentului act am ales cîteva foi volante care cuprind însemnări ale delicventului, mai corect spus, sînt unele adnotări ale acestuia, cu privire la o viitoare lucrare. Exemplu: «Cunoşti pe satan şi fii lui», «Birocraţie ca nici-odată», «salariile din 1955 sînt de 15 ori sub minimul de trai» etc. („exemplu” asupra cunoştinţelor „grafice” şi gramaticale ale autorului raportului de expertiză – n.n.).

Spre comparare am luat probe de scris prin dictare.

În cuprinsul prezentului raport ni se cere a răspunde la întrebarea:

Dacă scrisul de pe lucrările care tratează despre «Marea piramidă»  şi unele însemnări pe foi volante, aparţin sau nu numitului Moisescu Vasile.

Descrierea pieselor litigioase

Piesele litigioase le constituie mai multe manuscrise care tratează despre piramidologie. Astfel, voi căuta să descriu fiecare material în parte şi conţinutul acestuia :

1.     Repertoar piramidic de 100 file, format A4 în care sînt trecute de la a-z denumirile piramidice echivalente cu simbolul matematic. Ex. Astronomia=c15–62151n8, 21, n20, 38f44f45, 63–sau armoniile piramidei = 221m23f36 – 374n13par24.

2.     6 foi de caiet dictando, care tratează despre a şasea minune a lui Elisei.

3.     Mai multe foi volante cu note muzicale, conţinut melodii creştine.

4.     Manuscris despre alfabetele ebraic şi grec.

5.     5 file tratînd despre diferite capitole ce urmau a fi scrise.

6.     5 file de format A4, tratînd despre piramidologie pentru revista contemporanul.

7.     Manuscrisul tratatului «Triumful Hristic» în număr de cca.200 file.

8.     Manuscris despre «Masa Domnului», cca 150 file.

9.     Două caiete de format A3, care conţin manuscrisul manualului piramidologia.

10.           Cîteva tratate în limba franceză despre piramidologie, scrise pe 20 file volante.

11.           Două foi de hîrtie volantă de format A5, pe care numitul Moisescu a făcut diferite însemnări, cu conţinut anti-democratic. Scrisul este depus în creion negru de tăria lui HB.

Pe prima foaie adnotările sînt făcute sistem poezie, adică o aşezare a rîndurilor în versuri, scrisul este depus numai pe o pagină, iar cealaltă este albă.

A doua coală de acelaş format, adnotările sînt făcute pe zece rînduri.

Descrierea modelelor tip

Modelele tip sînt recoltate pe două coale de hîrtie, de format A5, prin dictare. Scrisul s-a depus întocmai ca în piesele litigioase, respectîndu-se forma şi tăria creionului…”

 

În ceea ce priveşte raportul tehnic, întocmit de un alt expert al Miliţiei, acesta formulează următoarele :

 

„C O N C L U Z I U N I :

Lucrările dactilografiate cu conţinut contrarevoluţionar «Triumful Hristic prin rezolvarea Misterului Marei Piramide Vol.I.», «Ce este Ştiinţa Piramidologiei», poezia «Melodia Melodiilor», «Primele Cini ale Domnului în Ierusalim», «Numirile Mîntuitorului şi ale Noastre», «Natura Cîntă», «Cina Domnului şi Botezul» şi «Memoriul adresat Academiei R.P.R.» au fost dactilografiate cu maşinile de scris marca Adller şi Kappel găsite la percheziţia domiciliară efectuată la locuinţa numitului V.V.Moisescu.”

De notat că, potrivit celor două note de plată întocmite de şeful Biroului tehnico-ştiinţific cu ocazia expertizelor, au fost consumate materiale în valoare de 75, respectiv 100 lei, sume ce urmau a fi înglobate în cheltuielile de judecată.

Una dintre fiţuicile expertizate conţine o poezie, care se încheie cu un fragment ce se constituie într-o mare vină a inculpatului – speranţa într-o lume şi vremuri mai bune:

„Numai sub domnia Lui

fi-va dreptul omului

la avere, libertate

care astăzi ne sunt luate.

Vai de tine, Anticrist

c-ai… ce e mai trist

aruncat vei fi în foc,

cu ai tăi cu toţi în bloc.”

 

Alte însemnări de pe „fiţuici” se referă la „legi nepublicate, cenzurarea scrisorilor celor de pe listă, biruri speciale, prezenţa Securităţii şi Miliţiei în întreprinderi, cadrişti, idolatrizarea sportului, ateism, falsificarea lucrărilor scrise” şi altele asemenea. De remarcat faptul că Vasile V. Moisescu, care cunoştea la perfecţie stenografia, le-ar fi putut nota (încripta) în aşa fel încât să devină nişte simple realităţi.

Că depoziţiile incriminatoare au fost luate sub presiune, nu încape nici o îndoială, după cum nu am putea exclude nici posibilitatea ca anchetatorii, pornind de la câteva date disparate, să-i impună acuzatului propria lor grilă de interpretare, să genereze şi să dezvolte o ficţiune paranoică şi o demonstraţie care pare a se susţine, dacă n-ar porni de la premise false.

Securitatea încearcă să strângă probe materiale, decupând documente, lipind fragmente de text, căutând să reconstituie, ca într-un joc de puzzle, dovada acţiunilor subversive.

În interogatoriul din 5 ianuarie 1959, acuzatul este silit să declare că, la adunările religioase, credincioşii se rugau pentru schimbarea regimului din R.P.R., vehiculând exprimări cum ar fi: „comunismul e biciul lui Dumnezeu pentru a pedepsi pe cei care s-au îmbuibat pe spinarea altuia sau ne-au prigonit pe noi”, unde apare clară intervenţia autorului anchetator, prin sintagmele clişeu a luptei de clasă: „cei care s-au îmbuibat pe spinarea altuia”. In interogatoriul din 30 ianuarie 1959, anchetatorul înaintează în elucidarea atitudinii antiguvernamentale a învinuitului Moisescu, introducând în discuţie posturile de radio duşmănoase, despre care acuzatul declară:

„Tot în aceste împrejurări am făcut comentarii antipopulare în legătură cu ştirile transmise de posturile de radio imperialiste, cum este Vocea Americii.”

Parcurgând materialele redactate în cadrul numeroaselor interogatorii, de cele mai multe ori de către anchetatorii înşişi, se poate vedea gradul de instrucţie şi cultură al acestora, nişte agramaţi, care au devenit, ulterior, colonei şi generali de Miliţie şi Securitate.

De remarcat că toate procesele-verbale ale interogatoriilor redactate de agramaţi sunt semnate cu mână tremurândă de acuzaţi, fapt evidenţiat prin compararea cu semnăturile uzuale ale acestora.

Fiind considerat evenimentul cel mai important, primul care pune sub semnul întrebării legitimitatea şi slăbiciunile orânduirii comuniste, Revoluţia din Ungaria este o temă care revine obsesiv în interogatoriile luate celorlalţi arestaţi din lotul Moisescu.

„În timpul evenimentelor contrarevoluţionare din R.P.U., inculpatul Vasile Moisescu a preamărit acţiunile contrarevoluţionarilor arătînd că astfel de evenimente se vor extinde şi la noi şi vom fi «eliberaţi».”

Pe aceeaşi temă, se reţine în contul învinuiţilor participarea la „o adunare secretă…, cu care prilej toţi şi-au manifestat simpatia faţă de acţiunile contrarevoluţiei din Ungaria şi au fost împotriva faptului că trupele sovietice au intervenit pentru lichidarea contrarevoluţiei”, Vasile V. Moisescu admiţând că „am manifestat indignarea spunând că armata sovietică se amestecă în treburile interne ale acestei ţări.”

Dintr-o depoziţie aflată între materialele anchetei aflăm că „Moisescu Vasile a arătat că îşi exprimă admiraţia faţă de unguri, în sensul că un popor atît de mic a îndrăznit să se revolte împotriva comunismului şi împotriva regimului din ţara lor…

Acesta va rămîne un eveniment neşters în istoria poporului ungar… În continuarea acestor discuţii, Moisescu a arătat că, cu tot eroismul lor, ungurii n-au reuşit să readucă în Ungaria veche orânduire burgheză, pentru că ticăloşii din Apus care le-au promis ajutor, nu s-au ţinut de cuvânt.”

Martor al acuzării, numitul Căpitan Nicolae, îşi aminteşte că, în discuţiile purtate la birou cu învinuitul Ban Traian, acesta s-ar fi exprimat:

„În Ungaria, şapte persoane care erau adolescenţi de-ai lui Imre Nagy, erau patrioţi adevăraţi, revoluţionari şi nu contrarevoluţionari.”

Numita Gartner Victoria, martor al acuzării, asistând la discuţiile cu caracter politic care s-au purtat între învinuiţii Ban Traian şi Harap Dumitru, pretinde că Ban Traian a afirmat:

„În urma acestui lucru şi în R.P.R. va fi o situaţie asemănătoare, pentru că şi aici poporul este nemulţumit”, iar Harap Dumitru şi-a exprimat speranţa că şi „ţara noastră va fi eliberată”.

Acuzat în lotul Moisescu, Simion Moţ povesteşte o secvenţă în care s-a discutat despre evenimentele din Ungaria:

„În perioada evenimentelor petrecute în R.P.Ungară, într-una din zile, nu-mi amintesc data, subsemnatul, împreună cu Moisescu Vasile, Iovin Mihai, Mladin Gheorghe şi Băbuţ Teodor, am comentat evenimentele petrecute în Ungaria din 1956. Astfel, înainte de începerea unei şedinţe religioase din localul din str. Oituz nr.27 din Arad, ne-am adunat toţi cei de mai sus şi am purtat discuţii referitor la aceste evenimente, după cum urmează: Iovin Mihai avea aparat de radio şi ne-a informat despre mersul evenimentelor din Ungaria, deschizând discuţia  pe tema emisiunilor postului de radio din Ungaria, care se afla atunci în mâna revoluţionarilor. Astfel cu toţii ne-am manifestat nemulţumirea în legătură cu faptul că trupele sovietice au intervenit şi au înăbuşit revoluţia. Moisescu Vasile a continuat apoi discuţia, afirmând că în urma acestor evenimente petrecute în Ungaria, s-ar putea întâmpla la fel şi în R.P.R., ca urmare a situaţiei încordate din interiorul ţării.”

Legat de evenimentele din Ungaria, dar „şi în legătură cu unele evenimente petrecute în ţară, cărora le-a dat o interpretare în spiritul ideilor potrivnice şi antipopulare, de care erau stăpîniţi”, rechizitoriul evidenţiază vina cea mare a inculpaţilor, aceştia „sperînd în schimbarea regimului democrat popular din R.P.R.”.

Într-o altă depoziţie, se afirmă că „Moisescu Vasile a mai avut manifestări duşmănoase… a mai afirmat că regimul care este astăzi în ţara noastră are puterea satanei, pentru că este ateist şi nu crede în Dumnezeu şi că acesta nu va permite acest lucru şi-l va nimici.”

Părerile învinuiţilor legate de politica externă este o altă constantă a interesului anchetatorilor. Întrebat, la ancheta din ziua de 26 ianuarie 1959, despre motivele care îl determină să solicite Ambasadei S.U.A. redobândirea cetăţeniei, acuzatul „Jingă” (Ioan Ginga n.n.) îşi aminteşte că le-a spus celorlalţi acuzaţi că „nu sunt mulţumit cu situaţia materială ce o am în R.P.R. şi că în America veniturile sunt mai mari faţă de munca ce o depun. Le spuneam prietenilor mei că acolo se trăieşte mai bine.”

Era evident că cei arestaţi aveau cunoştinţă despre Convenţia de la Geneva, din 1955, care amnistia delictele politice, cel puţin aşa reiese din interogatoriile luate celor din lotul Moisescu.

Deşi, într-un prim interogatoriu, Secheli Ioan declară categoric că nu s-au purtat discuţii cu caracter politic în prezenţa sa, sub constrângere va menţiona faptul că „în cadrul predicilor sale, Vasile Moisescu preamărea Statele Unite ale Americii, afirmând că de aceea este bogată deoarece strămoşii actualei populaţii sunt foştii refugiaţi religioşi ai Europei. De asemeni îmi amintesc că în cadrul acestor predici Moisescu Vasile vorbind de existenţa bombei atomice a afirmat că datorită faptului că poporul american ar fi mai credincios, Dumnezeu le-ar fi dat acestora bomba atomică şi că dacă populaţia din U.R.S.S. ar fi fost mai credincioasă, Dumnezeu le-ar fi dat-o lor.”

Iovin Nicolae, pornind de la „Armonia Universală”, arată caracterul profetic al lucrării, capacitatea ei premonitorie în domeniul evoluţiilor politice:

„Autorul arată unele date calendaristice prin prisma cărora face unele preziceri la unele evenimente ce se vor petrece pe plan mondial.

Astfel, am reţinut că în anul 1953, luna august (Armistiţiul din Coreea n.n.) autorul, respectiv Vasile Moisescu, prezicea că se vor petrece evenimente radicale pe tărâm politic mondial în defavoarea lagărului socialist, care va fi distrus.”

Despre aceleaşi predicţii vorbeşte şi învinuitul Băbuţ, care menţionează:

„Ştiu că în aceeaşi lucrare, anume «Armonia universală», Moisescu Vasile mai preconizează schimbări politice asemănătoare la data de 27 Decembrie 1959 şi 4 Decembrie 1978.”

Un semn al împlinirii profeţiilor este plecarea evreilor din ţară. Mladin Gheorghe îşi aminteşte că Moisescu ar fi afirmat că „plecarea acestora în ţara lor este o prorocire a Scripturii, care prevesteşte sfârşitul acestei epoci”.

Atât martorii, cât şi acuzaţii, admit că s-au purtat „discuţii duşmănoase” despre realităţile din ţară.

Martorul Căpitan Nicolae declară că învinuitul Ban Traian ar fi afirmat:

„În România se construiesc spitale, mai bine ar face conducătorii pâine albă pentru că se îmbolnăveşte întreaga ţară de pâinea care se face la noi…în America se face atâta grâu încât îl aruncă în mare. Suntem conduşi de nişte analfabeţi.”

În ceea ce-l priveşte pe învinuitul Ginga Ioan, anchetatorul penal consemnează că acesta „a avut manifestări antipopulare şi antisovietice susţinînd că România ar fi condusă de către sovietici, că toate bunurile produse în ţară s-ar duce în U.R.S.S., că în R.P.R. nu s-ar acorda libertate deplină cultelor, că muncitorii în R.P.R. ar duce-o rău din cauza regimului actual şi că totul ce se scrie în presă sînt minciuni. Mai mult de atît, acesta ar fi declarat că în America muncitorii o duc mult mai bine.”

O altă nemulţumire a lui Vasile V. Moisescu, una personală însă, ar fi aceea că nu este apreciat ca om de ştiinţă. Simion Moţ declară la interogatoriu: „nu este apreciat, deşi este un om de ştiinţă. Aşteaptă schimbarea regimului democrat popular pentru că numai atunci îşi va putea tipări cărţile sale ştiinţifice referitoare la descoperirile făcute de el în domeniul piramidologiei, ştiinţă care, afirmă el, este mult apreciată de puterile occidentale, dar nu şi de statul nostru.”.

De remarcat este şi faptul că anchetele şi interogatoriile au continuat chiar şi în ajunul Crăciunului anului 1958.

Deşi fusese „învinuit” deja prin Ordonanţa de reţinere, la data de 29 ianuarie 1959, anchetatorul penal prim lt. maj. de securitate Mihăilescu Mircea, emite Ordonanţa de punere sub învinuire, cu următorul conţinut:

„Eu, Lt. Maj. Mihăilescu Mircea, anchetator penal prim de securitate din Serv. de anchete penale al Dir. Reg. M.A.I. Timişoara, analizînd materialele dosarului de anchetă nr.1165/958, privind activitatea infracţională a numitului Moisescu Vasile născut la 15 mai 1905, în com. Domneşti, rai. Curtea de Argeş, reg. Piteşti, de naţionalitate română, cetăţean al R.P.R.,

C O N S T A T :

Moisescu Vasile, element cu concepţii mistico-religioase, pînă la fanatism, în decursul anilor a activat în cadrul mai multor grupări sectante din care este exclus pe rînd. În anul 1949 după ce este exclus din rîndurile sectei baptiste, datorită concepţiilor sale mistico-religioase pe care şi le formase şi care contraziceau pe cele ale sectei baptiste, trece la formarea unui grup dezident în care iniţial au intrat numiţii: Iovin Mihai, Mladin Gheorghe, Băbuţ Teodor, deasemeni şi aceştia fiind excluşi din cadrul sectei baptiste pentru că susţineau ideile lui Moisescu Vasile.

Ulterior au mai fost atraşi în această grupare şi alte elemente ca: Ginga Ioan, Moţ Simion din Arad, Harap Dumitru şi Ban Traian din Gurahonţ, Vesel Alexandru, Gadaleanu Vicenţiu, Secheli Ioan din Timişoara, Todor Nicolae din Caransebeş, precum şi alte elemente care erau excluse din diferite grupări religioase.

Situîndu-se în fruntea acestei grupări constituite ilegal, fără a avea autorizaţie de funcţionare din partea forurilor competente, Moisescu Vasile a desfăşurat o intensă activitate mistico-raligioasă, prin organizarea şi ţinerea mai multor adunări în mod clandestin, în Arad, Timişoara, Caransebeş, Gurahonţ şi în alte localităţi. Cu aceste ocazii, Moisescu Vasile a răspîndit în rîndul membrilor grupării sale constituite ilegal, lucrările sale proprii ca «Armonia Universală», «Taina Sărbătorilor Mozaice», «Triumful Hristic» şi altele, prin care a propovăduit schimbarea regimului democrat popular din ţara noastră, a făcut unele previziuni prin care susţinînd că, după calculele sale piramidologice, în 1953, 1959 şi 1978 se vor petrece schimbări politice în favoarea lagărului imperialist şi că pînă la data respectivă lagărul socialist se va destrăma.

Aceste lucrări au fost răspîndite de către Moisescu Vasile la membrii din cadrul grupului său subversiv pentru a le studia.

Tot în cadrul acestor adunări ilegale, Moisescu Vasile a mai purtat şi alte discuţii duşmănoase regimului, manifestîndu-şi nemulţumirea faţă de acest regim şi dorinţa de a se schimba cît mai repede.

În perioada evenimentelor contrarevoluţionare din Ungaria, Moisescu Vasile şi ceilalţi membrii ai grupării sale au simpatizat cu acţiunile elementelor contrarevoluţionare şi au sperat că asemenea evenimente se vor petrece şi în România.

Aflînd despre arestarea coînvinuiţilor Harap Dumitru şi Ban Traian, numitul Moisescu Vasile cunoscînd conţinutul duşmănos al scrierilor sale răspîndite la diferiţi aderenţi şi membrii ai grupării subversive, a dat misiunea coînvinuitului Iovin Mihai de a se deplasa la toate aceste persoane spre a le preveni că au fost arestaţi cei doi şi de a distruge filele din lucrările respective ce aveau conţinut duşmănos.

De asemenea tot în scopul de a nu fi găsite la domiciliul său cu ocazia unei eventuale percheziţii, Moisescu Vasile a făcut o bibliotecă secretă cu materialele concepute şi scrise de el personal, la coînvinuitul Ban Traian din Gurahonţ, raionul Arad. Aceste lucrări au un caracter antipopular şi anticomunist. Sunt menţionate: «Masa Domnului», «Taina Sărbătorilor Mozaice», «Triumful Hristic», «Tineri credincioşi în Societate», «Fiul risipitor», «Cîntările Betaniei», «Poezii», «Biblia», «Poţi pierde viaţa veşnică», «Invitaţii la fericire», «Templul şi Fluviul său».

Avînd în vedere dispoziţiunile art.248/1, 248/6, 248/7 şi 248/8 din C.Pr.P. al R.P.R.,

D I S P U N :

Punerea sub învinuire a numitului Moisescu Vasile pentru

săvîrşirea infracţiunii de «uneltire contra ordinei sociale», fapt prev. şi ped. de art.209 pct.1 din C.P. al R.P.R. şi art.325 ptr. răspîndire de scrieri interzise.

Conţinutul prezentei ordonanţe se va aduce la cunoştinţa numitului Moisescu Vasile, sub semnătură”.

Copia prezentei ordonanţe se va înainta Procurorului Militar care supraveghea ancheta, în termen de 24 ore de la întocmirea ei.

După două zile, la 31 ianuarie 1959, este emisă Ordonanţa privind ataşarea probelor materiale, prin care anchetatorul penal prim de Securitate din serviciul de anchete penale, Lt. Maj. Mihăilescu Mircea, „analizînd dosarul nr.1165/958, privind pe numitul Moisescu Vasile, învinuit de săvîrşirea infracţiunii de «uneltire contra ordinii sociale»”, constată:

„În timpul percheziţiei domiciliare efectuate la locuinţa arestatului Moisescu Vasile, au fost găsite şi ridicate următoarele: două cărţi intitulate «Armonia Universală», al cărei autor este el însuşi; un manuscris intitulat «Triumful Hristic»; un manuscris intitulat «Masa Domnului»; publicaţia interzisă intitulată «The Great Pyramid. Its Divine Message» scrisă în limba engleză; una maşină de scris marca Kappel şi o altă maşină de scris marca Adler, precum şi mai multe scheme care se referă la unele din lucrările proprii ale numitului Moisescu Vasile.

De asemeni la domiciliul susnumitului s-au mai găsit cinci fiţuici scrise cu creionul, care au un conţinut duşmănos, autorul acestora fiind Moisescu Vasile.

Avînd în vedere că materialele menţionate mai sus au importanţă pentru cazul respectiv, în calitate de probă materială, şi în conf. cu art.179/4 şi 205 din C.P.P.,

D I S P U N :

Anexarea materialelor menţionate mai sus, ca probă materială la dosar.”

De remarcat faptul că aceste „teribile probe materiale” au fost distruse în 23 martie 1959, imediat după primul proces din februarie, înainte de recurs, denotând totalul dispreţ faţă de normele juridice.

Din materialul probator incriminator sunt extrase – în anexe – pasaje din unele lucrări, cum ar fi:

 

Din „Armonia Universală”:

 

Pag.43 „(…) cu scopul să se vadă lămurit că nu prin înţelepciunea noastră se fac cele mai de seamă opere: 2Cor.4.7”

Pag.150 „(…) În toată istoria manifestărilor spiritului omenesc, întîlnim devierea de la planul armoniei: în literatură, în artă, în filosofie, în ştiinţă, dar mai ales în religia aparentă, marea iluzie a gloatelor. Civilizaţia noastră europeană a căzut în extrema materialist-maşinistă….Încă din zorile începutului ei, omenirea a deviat de la armoniosul plan trasat pentru ea de Dumnezeu…”

Pag.153 „(…) Timpul liber, prilejuit prin înlocuirea braţelor, este arhiocupat împotriva intereselor noastre veşnice. Invenţiile, desigur neutre în ceea ce priveşte moralitatea, sînt utilizate la amplificarea imoralităţii…”

Pag.153 „(…) Cei ce automat continuă să meargă de-a lungul peretelui răsăritean, pe covorul granitic, aceia vor fi împiedicaţi la înaintarea lor de peretele sudic, în 20 Aug.1953 (Armistiţiul din Coreea n.n.)  şi constrînşi să se orienteze spre dreapta, spre zidul vestic, tîrîţi la meridianul judecăţii, în 4 Nov.1978…”

 

Din „Triumful Hristic”:

 

Pag.8  „(…) sunt 33 ani (în 1953), de cînd am aprofundat studiile ce m-au pregătit pentru a dezlega enigma piramidică, iar după ce am dezlegat-o (în 1939, toamna), ani de-a rîndul i-am consacrat cercetărilor piramidologice, Providenţa hărăzindu-mi răgazul necesar, pe cînd compatrioţii mei erau la munci forţate ori la birocraţia din ce în ce mai complicată, care le storcea ultima vlagă şi nu le lăsa cîtuşi de puţin timp liber pentru a se ocupa de cele spirituale, istovindu-i în plus cu şedinţe, cu «munci voluntare» etc… Aleşii diavolului, în cele mai prielnice condiţii pentru progresarea răului, mi-au răpit timpul şi energia. Atunci, rareori, ca să-mi despovărez sufletul, încercam cele mai îndrăzneţe rezolvări, sperînd că divina compensaţie are să mă învioreze prin reuşite. Astfel, am înţeles versetul: «Tocmai de aceea simt plăcere în slăbiciuni şi necazuri», fiindcă abia atunci eram pregătit să disting între slabul meu aport faţă de incomensurabilul favor al Marelui Destăinuitor…”

Pag.10 „(…) Am depăşit stagiul extragerii aurului din nisipul furnizat de popularizatorii piramidologiei, căci (prin rezolvările capitale şi prin numerica textelor biblice) eu am dat de un filon masiv, de un fantastic tezaur…Ce-am tipărit a folosit mult compatrioţilor mei, ridicînd moralul în timpul tiraniei…”.

Pag.21 „(…) O nenorocită contrafacere a Piramidei: Turnul Babel s-a năruit, aşa cum vor fi spulberate în curînd atihristicile concepţii, «clădite» cu pămînt şi smoala iadului. Nu întîmplător s-a numit Babilon o localitate ce era dincolo de Nil, la răsărit de clădirea ce simbolizează ordinea de Sus…”

Pag.32 „(…) Trăim perioada prezisă de Daniel, în profeţia ce i-a fost dictată şi care a rămas neînţeleasă chiar de el: «Şi eu am auzit, dar n-am înţeles. Şi am zis: Doamne, care va fi sfîrşitul acestora?. El a zis: Daniele, căci aceste cuvinte sînt ascunse şi pecetluite pînă la timpul sfîrşitului. Mulţi vor fi purificaţi, albiţi şi afînaţi. Cei răi vor lucra cu răutate şi nici unul din cei răi nu va înţelege, dar cei înţelepţi vor pricepe… Ascunde cuvintele şi pecetluieşte cartea, pînă la vremea sfîrşitului. Atunci, mulţi vor sonda totul şi ŞTIINŢA va fi înmulţită». Acelaşi verset îl putem aplica şi la dezvăluirea secretelor Marii Piramide şi ele făcînd cu siguranţă parte din «totul» sondat. E vremea desigilării misterelor.”

Pag.33 „(…) În capitolul intitulat «Dezlegarea enigmei Marii piramide» rezervată epocii noastre…

Cerul a găsit cu cale să desvălue-n sfîrşit ceea ce 4 milenii au ţinut ascuns. Nu s-a descoperit misterul misterelor Marii Piramide decît acum «la sfîrşitul veacurilor».”

Pag.34 „(…) Numai acum reapare pe scena istoriei secretul dezintegrării materiei, concomitent cu cealaltă «bombă atomică» a dezlegării enigmei piramidice, în favoarea creştinismului pur apostolic, adică alipirea directă de Hristos, revenirea (111) la EL Însuşi, fără întreruperea (666) sistemelor…”

Pag.35 „(…) Abia anul 2002 d.H. dă suma valorii numerice a primelor 4 Nume mesianice, 4 nr.compus din 286 x 7. Este prea probabil că anul 6000 d.Ad. să fie sfîrşitul celor 6 milenii de trudă şi păcat ale omenirii.

Aşa ne asigură şi «Cartea lui Enoh»: Mileniul al 7-lea va fi întreg sabatic, odihna edenică pentru tot pămîntul, după zbuciumul năruirilor actuale.

Între 1657 d.Ad. (sfîrşitul potopului) şi 6000 d.Ad. sînt 4343, ultimele 3 cifre arătînd marele sfîrşit, căci este 7x7x7. Sensul acestui număr fiind ceva definitiv încheiat.  Anul 6000 fix e dat de verticala prin jumătatea stăvilarului de la etaj.50 (planşa). De 50 de ori cîte 120=6000… Cum însă e de presupus că zdrobirea ultimului antihrist va avea loc în 1996 d.H., ultima perioadă de 120 de ani însemnează că a început la 1876 d.H., cînd pentru prima oară s-a promulgat mesajul Marii Piramide, mesaj în adevăratul înţeles al cuvîntului…”

Pag.54 „(…) D.Diderot, genialul enciclopedist, în societatea unor filosofi, care batjocoreau Biblia, a ridicat următorul protest: «Domnilor, poate să fie această carte oricum, dar respectul pentru adevăr mă obligă să mărturisesc, fără pornire şi fără poticnire, că nu cunosc pe nimeni, nici în Franţa nici altundeva în lume, care să scrie ori să vorbească cu atît talent ca păstorii şi vameşii ce au scris această carte. Afirm că chiar nimeni din noi n-ar fi în stare să scrie o istorie aşa de simplă şi aşa de sublimă, aşa de frumoasă, de mişcătoare, de un efect aşa de puternic asupra inimii şi care să exercite o înrîurire pe care veacurile n-o pot slăbi, cum exercită fiecare şi chiar cea mai neînsemnată istorisire a patimilor şi morţii lui Iisus Hristos.»

O anchetă asupra sistemelor raţionaliste din ultimii 130 de ani duce la următoarea concluzie: Toate sistemele negative asupra lui Hristos şi Evanghelie au reuşit într-un singur punct: să-şi dea reciproc loviturile de moarte!

Lordul poet G.Byron a lăsat pe Biblia sa următoarea inscripţie: «În această prea sfîntă carte se cuprinde taina tuturor tainelor…Cei care o citesc doar ca să se îndoiască de spusele ei ori să le dispreţuiască, mai bine nu s-ar fi născut.»

Bine a remarcat un credincios că «Asupra oricărei alte cărţi pe care n-o cunoaşte, omul cult se abţine să-şi dea părerea; cînd însă e vorba de Biblie, deşi n-a citit-o, gata, îşi dă  verdictul că e aşa şi aşa. De unde atîta vrăjmăşie? Firea omenească vede aici pe Domnul, de Care se sperie, exact ca îndrăciţii care Îi strigau: Ai venit să ne chinuieşti înainte de vreme ? Lasă-ne să ne facem de cap, împlinindu-ne poftele!»”.

 

Din capitolul „ Substratul iniţiatic al Bibliei”:

„Biblia e cartea ce dezleagă cu vorbe simple cele mai adînci întrebări care au frămîntat omenirea, de cînd există ea, care dă răspunsuri copilului şi se joacă cu înţelepciunea înţelepţilor, o poezie şi o epopee impunătoare, care cuprinde toate în sine, atît de înaltă şi atît de profundă, cum nu-i nimic din tot ce s-a scris de către oameni”(Fr.Betex, prof.universitar de şt.naturale).

În capitolul «Unica religie» dovedesc cum cărţile zise sacre ale celorlalte religii nici nu merită să se compare cu Biblia. Vedele brahmane, Kingul confucianist, Triptica budistă, Zenda-Vesta iranică şi Coranul mahomedan cuprind o babilonie de rituri, legende şi mituri incomestibile, amestecate cu morală, dar fără simbolisme profetice, fără profeţii propriu-zise. Cel care le-a inspirat se temea, desigur, că – dînd prorocii – prin neîmplinirea lor, s-ar fi aruncat discredit asupra întregii cărţi. Biblia e unicul cod religios ale cărei sute de amănunte profetice, o treime din conţinutul ei, s-au împlinit cu o fidelitate astronomică. Cine altul decît Dirijorul istoriei ar fi putut să le afişeze, cu mii de ani mai înainte de împlinire ?

După calculul probabilităţilor compuse, există o singură şansă între 33.554.432 de neşanse ca să se realizeze cele 25 de profeţii din V.T.  referitoare  doar la sfîrşitul vieţii Mîntuitorului… ”

Pag.92 „(…) Asemănător cu războiul prefigurat mai sus, se va pune capăt războaielor. În Gen.49.1, Iacob a profeţit fiilor săi «ce li se va întîmpla la sfîrşitul zilelor». Socotind ca iniţiale literele din pasajul acesta ebraic, obţinem următoarele cuvinte: Cînd va trece cea mai mare parte din al 6-lea mileniu, va domni un împărat rău peste Imperiul german. Un violent război va însîngera ţările Europei. Roma va fi distrusă. Domnul va fi împărat. Ierusalimul va fi reclădit, Mesia va veni…

Germanii sînt indicaţi în V.T. prin numirea Gomer. La Ezec.39 (unde iarăşi se vorbeşte despre războiul final de la Armaghedon…) se amintesc şi aliaţii lor scandinavici: Thog, care citit invers, după metoda ebraică, dă Goţii, Kuş şi Put, împotrivitorii coaliţiei nordului, sînt hamiţi: Etiopia şi… Tot aici sînt pomeniţi des numiţii Gog şi Magog, căpetenia hoardelor nordice. Gog «coliterează» cu Kauk, Kaukazus însemnînd muntele Asiei Mici. Acelaşi Gog prin atebaş, devine Rur, numele prescurtat al lui Ruric, întemeietorul regatului rus. Gog este doară căpetenia Roşului, Meşecului şi Tubalului, numiri clar echivalente cu Rusia, numită în slavonă Rosia – Rusia de Nord, nume ce evocă şi roşul bolşevic. Meşecul este vechiul nume al Moscovei, Rusia de Sud. Rîul ei poartă şi azi numele, păstrat ca amintire de către tribul ce locuia altădată lîngă Caucaz. Tubal, Tobolskul de la graniţa Siberiei, poartă numele acelui nepot al ucigaşului Cain, care a inventat primele instrumente. Iată deci maşinismul readus pe scena istoriei, ca la începutul civilizaţiei necredincioase. Cele 3 numiri rezumă întreg imperialismul rusesc, ducerea la culme a blestemăţiilor cainite. Ca la început, sfîrşitul! Unul din numele Rusiei era Sclavonia şi pe drept, căci Meşecul devenise renumit prin negoţul de sclavi. E fără adîncă însemnătate faptul că Meşek era al 6-lea fiu al lui Iafet, din cei 7 cîţi avea acest strămoş al indo-europenilor? Nr.6 e şi aici în sens rău, căci «răul de la Miază-Noapte vine.»

Magog (cu valoarea numerică 46) coliterează cu Ruri (v.n. 410) după cum Gog (v.n.6) corespunde cu Rur (v.n.400). Suma acestora e 862, tocmai anul d.H. cînd Rurik a întemeiat regatul rus, nume şi dată profeţite hermetic, cu 25 veacuri mai înainte. Gog 6 şi 6, Magog 46 = 58, nr. ce e situat (pe cercul divizat septimal) exact vis-a-vis de 286, arătînd deznodămîntul crizei antihristice, precum şi noul potop al mîniei lui Dumnezeu, prin Noul Noe, a cărui vn e 58, traducîndu-se: Mîngîiere, după atîtea zbuciumări ale neamului omenesc.

Izabela, în ebraică, dă, prin atbaş: Mosy. Numirea aceasta e simbolul celor mai crunte persecuţii împotriva poporului lui Dumnezeu şi

cel pămîntesc şi cel ceresc. În Biblie, e arătată ca model de cruzime şi perversiune. Izabela Spaniei inchizitoriale, nici ea nu şi-a dezminţit numele. E sistemul bisericist împotriva Eclesiei divine… Nabot nu i-a cedat moştenirea părintească (N.Test), via hărăzită să fie transformată într-o grădină de zarzavat (tradiţia). Numele lui se traduce: profet, deci reprezentant al sistemului divin, neoficialist… Cînd autoritatea regală încălca pe cea de Sus, Dumnezeu trimitea profeţi.”

 

Din „Tainele sărbătorilor mozaice”:

 

„(…) Trebuie însă să treacă prin mari prigoane cei ce au cerut nesăbuit ca sîngele lui Iisus să cadă peste ei şi peste urmaşii lor.

Împlinirea acestui blestem, de ei cerut, cade mai ales peste a 60-a generaţie a lor, socotind homeric cîte 3 generaţii pe secol, în decurs de 2000 de ani (2000:33=60,6060…). Se presupune îndeobşte că Antihristul propriu-zis va apare în preajma anului 6000 de la Adam, aproximativ 1996, după era creştină, greşit fixată. Scara cronologică a Piramidei arată şi anul 6000 fix, ca mare sfîrşit, înconjurat de tot felul de concordanţe geometric-astronomice… Repet: să nu se confunde răpirea Eclesiei (sfîrşitul epocii prezente) cu nimicirea lui Antihrist, la finele prea scurtei epoci a 6-a.

Nu e locul să tratez decît fugitiv (aici în legătură cu sărb. a 6-a) despre 666 – pe care, fără să-şi dea seama, l-au purtat în titulatura lor marii inamici ai Domnului pe faţă sau pe ascuns… Nici unul însă din aceşti pregătitori ai ultimei bestii antihristice nu aveau propriul lor nume ale cărui litere să dea suma de 666. Abia cînd îi va fi îngăduit să se manifeste, se va şti numele lui. Duhul lui Hristos, care lucrează acum prin membrii Eclesiei, îi pune serioase piedici, contracarîndu-i planurile.

Cînd însă Eclesia va fi luată din calea lui, îşi va duce la îndeplinire încercările eşuate în atîtea rînduri, mai ales la ultima repetiţie a piesei sale: comunismul, unde caracterul satanic se poate studia ca în nici o altă înfăţişare diabolică de pînă acum. Cine vrea să cunoască pe dracul, îl vede oglindit în comuniştii convinşi. Toate eşecurile au o falsă securitate, urmată însă de o năpraznică zdrobire. Pasajele antihristice, perioadă de care în N.T. vorbesc mai pe larg:1) Luca 23.27; 2) Matei 27.25; 3) În volumele despre piramidă fac aceasta la partea profetică şi mai ales la rezolvarea enigmei piramidei, care comportă şi pe 666, în opoziţie cu 111, nr. Numelui divin… 4) socotite ca cifre, după metoda celor antici, cum ştim, de ex. că latinii puneau V în loc de 5, X în loc de 10, C=100; 5) 2Tes.26.7; 6) 1 Tes.5.3.”

Alături de aceste fragmente şi de însemnările disparate din fiţuici, acuzatorii culeg câteva pagini de jurnal. Cea datată 1 Mai 1954 deplânge ingratitudinea contemporanilor faţă de eroi, viaţa grea a credincioşilor risipiţi în gloată, istoviţi de muncă şi de griji.

Într-o altă pagină aduce un omagiu soţiei sale, ceva între „Cântarea Cântărilor” şi „Psalmul de taină”, păstrând, desigur, proporţiile.

„…Soţie! Tu care reprezinţi şi simbolizezi în mic slava şi podoaba Bisericii lui Hristos.

Nimbul drag al mângâierii, al gingăşiei, al umilinţei, al curăţeniei

şi frumuseţii, care eşti făcută să fii podoaba şi cununa bărbatului tău;

Tu care eşti ruptă şi smulsă din sânul lui şi în care trebuie să pulseze sângele lui, care trebuie să ducă ecoul răsuflării lui, a gândurilor lui mai departe;

Tu care trebuie să dai colorit rodului muncii spirituale şi materiale;

Tu care eşti făcută să fii zâna lui, să-i dai aripi în gîndirea lui, cu care să zboare departe, departe de lume în transcendent, de unde să aducă mierea dulce şi balsamul vindecător pentru călătorii de aici.”

Din „Armonia universală”, un fragment care le atrage atenţia este cel care vizează progresul tehnologic:

„Civilizaţia noastră europeană a căzut în extrema materialist-maşinistă, pe când civilizaţia indiană se complace în pasivitatea contemplaţiei.”

O dezvoltare a acestei idei o găsim în extrasul de la pagina 153, într-o mixtură spirituală care i-ar mulţumi şi pe reprezentanţii Şcolii de la Frankfurt şi pe Osho sau Maharishi Yogi.

„Dar nici ştiinţa, filosofia sau politica n-au dreptul să se erijeze în moştenitori ai acestui alt «necesar rău» social, ultima cârjă a aproape inexistenţei morale. Maşinismul nu ne-a făcut mai fericiţi decât pe năpăstuiţii noştri strămoşi. Timpul liber, prilejuit prin înlocuirea braţelor, este arhiocupat împotriva intereselor noastre veşnice. Invenţiile, desigur neutre în ceea ce priveşte moralitatea, sunt utilizate la amplificarea imoralităţii. Ne lăudăm cu viitoarele libertăţi, dar nu dorim mai întâi libertatea lăuntrică, fără de care ne vom asupri reciproc, mai rău ca oricând.”

Referitor la prima parte a acestui fragment, Vasile V. Moisescu a fost pus – în cadrul interogatoriului – să „declare despre conţinutul său duşmănos”, el declarînd astfel că „«Armonia universală» cuprinde mai multe fraze care se referă în mod duşmănos la adresa materialismului şi comunismului, însă aceste pasaje le-am formulat în fraze care au adus posibilitatea ca cititorul să înţeleagă pericolul ce-l reprezintă materialismul, comunismul, ideile religioase.”

Referitor la apariţia acestei lucrări, Vasile V. Moisescu mai declară că „în 1947, am reuşit cu sprijinul lui Ioan Botoş  din Şiria – Arad, care m-a ajutat cu bani, şi a tipografului Gheorghe Munteanu, să se tipărească în două mii de exemplare.”

Între alte învinuiri reţinute la adresa inculpatului Moisescu Vasile, se regăseşte şi faptul că „a răspîndit în rîndul membrilor sectei lucrările sale proprii care au un conţinut duşmănos şi prin răstălmăcirea acestora de către inculpat, propovăduia schimbarea regimului democrat popular la noi în ţară, susţinînd totodată că lagărul socialist se va destrăma pînă la finele anului 1978”.

(Chiar dacă nu a fost acel an, 1978, totuşi mişcările sindicale din Polonia şi alte forme de protest organizat din celelalte ţări ale fostului lagăr socialist au anticipat această destrămare care a avut loc începînd cu anul 1989. n.n.)

Cu privire la conţinutul „lucrărilor concepute de Moisescu Vasile”, dintre care se menţionează „Taina Sărbătorilor Mozaice”, „Triumful Hristic”, „Diana Efesenilor”, „Tineri creştini în societate” şi „Armonia Universală”, în rechizitoriu se arată că „majoritatea din aceste lucrări conţin o serie de alegorii subtile, cu caracter antipopular, cît şi comentarii directe anti-comuniste”, ele generînd, de asemenea, „comentarii antipopulare”.

Rechizitoriul mai reţine că „tot în cadrul adunărilor ilegale ale sectei mistico-religioasă Moisiştii, inculpatul Moisescu Vasile a purtat şi alte discuţii duşmănoase regimului, manifestîndu-şi dorinţa ca regimul actual din ţara noastră să se schimbe cît mai curînd.

În timpul evenimentelor contrarevoluţionare din R.P.U., inculpatul a preamărit acţiunile contrarevoluţionarilor arătînd că astfel de evenimente se vor extinde şi la noi şi vom fi eliberaţi”.

De asemenea, „cu ocazia plecării evreilor în Izrael, Moisescu Vasile a afirmat că plecarea acestora în ţara lor este o prorocire a scripturii, care prevesteşte sfîrşitul acestei epoci”.

O concluzie, cel puţin parţială, a rechizitoriului este că „scopul organizaţiei iniţiată şi condusă de Moisescu Vasile era acela de a lucra prin orice formă, împotriva regimului de democraţie populară din ţara noastră, propagînd în rîndurile membrilor grupării subversive, faptul că lagărul socialist se va destrăma, iar la conducere vor veni imperialiştii americani.”

În altă parte, se menţionează că „membrii sectei… au purtat discuţii antipopulare în legătură cu situaţia din R.P.R., şi-au manifestat nemulţumirea faţă de o serie de măsuri luate de partid şi guvern, au comentat în mod defavorabil regimului din R.P.R. ştirile audiate la posturile de radio imperialiste, de către unii dintre membrii şi au colportat zvonurile tendenţioase.”

În ceea ce priveşte încadrarea juridică, rechizitoriul concluzionează:

„În drept fapta invinuitului Moisescu Vasile de a fi pus bazele grupării mistico-religioase şi de atragere în această grupare a elementelor a căror activitate a fost expusă mai sus, de a fi redactat mai multe scrieri ce au un conţinut anticomunist şi antipopular, de a fi multiplicat scrierile sale şi răspîndit în rîndul membrilor acestor grupări şi a fi făcut propagandă, pe baza acestora, de propovăduire a schimbării regimului din ţara noastră şi de destrămarea lagărului socialist, constituie infracţiunea de «uneltire contra ordinii sociale»  prev. şi ped. de art.209 pct.1 şi de «răspîndire de publicaţii şi înscrisuri cu conţinut duşmănos şi interzise», constituie infracţiunea prev.şi ped. de art. 325 pct.1 din CP. al R.P.R..”

Pornind de la cele de mai sus, ne putem da seama că Securităţii i-a fost uşor să constrângă acuzaţii la a semna declaraţii dictate de anchetatori. Probele erau deja construite, nu le mai rămânea decât să-i facă pe incriminaţi să-şi asume culpa.

Despre Vasile Moisescu şi „alţi 11 elemente”, aşa cum sunt ei numiţi în adresa Ministerului către Biroul închisorii pe data de 7 februarie 1959, adică despre lotul Moisescu, aflăm mai multe date personale în documentul „Concluzii de învinuire”.

Ca provenienţă socială, 8 sunt funcţionari, un mecanic, un strungar, un inginer constructor şi un profesor. Au domiciliul în Arad 6 acuzaţi, în Gurahonţ, raionul Arad, locuiesc 2, în Timişoara – 3, în Caransebeş – 1. Cu toţii însă „sînt elemente care au la bază o educaţie burgheză mistico-religioasă, toţi în decursul anilor fiind aderenţi sau membri ai unor grupări religioase”.

Referindu-se la inculpatul principal, putem citi următoarele:

„Moisescu Vasile, element fanatic cu concepţii mistico-religioase, pretins «desvăluitor» al unor aşa-zise taine ale piramidei «Keops», autor al mai multor scrieri cu caracter mistico-religios şi anticomunist.

Moisescu Vasile a format o grupare subversivă cu care a activat ilegal pînă la data arestării.

În cadrul acestei organizaţii, Moisescu Vasile şi-a răspîndit lucrările sale ilegale prin care propovăduia răsturnarea regimului democrat popular din ţara noastră şi a formulat unele «previziuni»  prin care susţinea că după calculele sale în anii 1953, 1959 şi 1978 se vor produce schimbări radicale cu care ocazie lagărul socialist va fi

distrus.”

Moisescu se dorea un creştin universalist, preocupările lor spirituale depăşeau delimitările sectare; chiar apartenenţa religioasă a grupului era eterogenă, întrunirile având un caracter ecumenic, iar „cele ce au fost spuse la întrunire puteau fi rostite şi la Catedrală” – după afirmaţia protopopului de Timişoara. La întruniri participau creştini după Evanghelie, baptişti, penticostali şi ortodocşi, care uneori cochetau şi cu antroposofia. La întrunirile de la Timişoara veneau arhitecţi, jurişti, foşti profesori, studenţi şi chiar preoţi de la Catedrală.

Concluziile de învinuire nu se abat nici ele de la schematismul epocii, indiferent de gravitatea culpei, de gradul de implicare în activitatea grupului, toţi făcându-se vinovaţi de „uneltire contra orânduirii”.

Trebuie menţionat faptul că, deşi în toate documentele Securităţii gruparea apare ca fiind ilegală, existau acte perfect valabile – autorizaţie de funcţionare, sediul în Arad, pe strada Oituz nr.27 etc.- aspecte trecute însă cu vederea de anchetatori pentru a da impresia unei grupări ilegale şi subversive.

La început Sânziana n-a realizat gravitatea momentului. Nu avea nici toate datele pentru a o face. De abia pe la începutul lui ianuarie 1959, în cercurile credincioşilor, au început să apară zvonuri cu privire la situaţia deosebit de îngrijorătoare în care se aflau fraţii de credinţă. Dintre arestaţi, şase erau din Arad. Aparţinătorii le-au angajat avocaţi, cu excepţia Sânzianei şi a altei soţii, aflată şi ea în dificultăţi financiare. Un alt motiv, dincolo de cel financiar, pentru care Sânziana nu a recurs la serviciile unui avocat profesionist, a fost încrederea ei neclintită în justiţia divină.

Mai întâi, arestaţii au fost duşi la sediul Securităţii din Timişoara.

În februarie 1959, Sânziana a primit o scrisoare oficială prin care era chemată la proces ca martor al acuzării, fapt care i s-a părut destul de ciudat, fiind soţia învinuitului; cei din familiile celor arestaţi au fost chemaţi la Securitate, unde le-au fost confruntate mărturiile în maniera binecunoscută a poliţiei politice, incitând la suspiciune prin cuvintele „fraţii voştri vă învinuiesc” (referire la conducătorii şi împuterniciţii cultului baptist – n.n.).

Procesul a fost fixat pe data de 18 februarie, a doua zi după ziua de naştere a Sânzianei Moisescu (împlinise 40 de ani) şi a fost un proces cu public, la Tribunalul Militar din Timişoara, cu o sală neîncăpătoare pentru mulţimea adunată. Sfaturile binevoitorilor aflaţi în libertate, de limitare a mărturiei doar la strictul necesar, i-au fost utile Sânzianei, care şi-a putut sistematiza discursul. Ea mărturiseşte, ulterior:

„Era bine că am aflat aceasta, căci astfel, în subconştient, s-a cristalizat esenţialul a ceea ce aveam de spus. Cerându-mi-se să mă prezint, n-am aşteptat să mi se pună nici o întrebare, necugetat, m-am întors cu spatele la oficialităţi, cu faţa către cei 12 şi am zis: «Sunt fericită că soţul meu este aici pentru Numele Domnului Iisus». Cel puţin pe unul dintre ei l-am văzut atunci că-şi acoperea faţa cu palmele. Cei ce judecau s-au cam tulburat, m-au ameninţat că vreau să ajung lângă cei 12 (aduşi în sala de judecată cu lanţuri la picioare ca nişte criminali periculoşi), fapt ce l-am şi crezut în acel moment. Mai chestionându-mă puţin, am spus că nici un preţ nu e prea mare pentru Domnul meu. Toate acestea au decurs oarecum fără a-mi da seama.”

Şi Vasile V. Moisescu a apreciat atitudinea demnă a soţiei sale la proces:

„Sânziana mea s-a purtat ca o eroină, căci, fiind interogată dacă are ceva de adăugat la procesul-verbal semnat de ea, a rostit aşa: «Sunt fericită că soţul meu este aici pentru cauza Domnului Iisus.» Fiind ameninţată de ofiţerul preşedinte că poate s-o aresteze şi pe ea, s-a îndreptat voioasă spre banca acuzaţilor. A fost o încurajare venită oportun pentru toţi tovarăşii mei de suferinţă, învinuiţi că am complotat la răsturnarea regimului.”

Vasile V. Moisescu va mai avea o surpriză la proces când avocatul propus din oficiu, Victor Cordoş, pe care nu-l cunoscuse anterior şi cu care nu a putut să vorbească în timpul arestului, acesta având acces doar la depoziţiile luate sub presiune acuzatului, îi creionează un portret de idealist interesat de tainele ultime ale universului. Acesta îl aseamănă cu „bătrânul dascăl” eminescian din Scrisoarea I, încercând să-şi construiască pledoaria pe incompatibilitatea dintre maniera detaşată a savantului preocupat de „calculul fără capăt”, care are „universul fără margini” la degetul său mic, care dezleagă „noaptea-adâncă a veşniciei” în „şiruri”, sprijinind „lumea şi vecinicia într-un număr” şi acuza de implicare în ordinea vulgar-mundană a politicului, de răsturnare a regimului. Cu toate acestea nu va reuşi nici să-i înduioşeze pe noii satrapi ai puterii, nici să-i convingă pe inculţii dogmatici ai comunismului biruitor.

La proces, în unanimitate, acuzaţii resping depoziţiile anterioare, luate sub presiune. Vasile Moisescu declară în şedinţa publică din 18 februarie următoarele:

„Nu-mi menţin declaraţiile date la anchetă sub presiune şi nu recunosc faptele puse în sarcina mea”.

Admiţând că le este cunoscută premoniţia lui Moisescu, cum că în 1953 se va produce o schimbare în lume, ceilalţi din lot afirmă acum că nu era vorba de o schimbare de regim politic, toate discuţiile care se purtau la întruniri având caracter strict religios.

Acelaşi lucru va fi susţinut şi de martorii Szekely Volumia, Iovănescu Lazăr, Gădăleanu Ana, Tănase Constantin, Frantz Petru, Refec Grigore, Slev Macavei. Sida Aurelia şi Roşianu Paraschiva, mergând şi mai departe, au susţinut că „în timpul evenimentelor din Ungaria, Moisescu şi Mladin au discutat că sunt bucuroşi că nici un credincios nu s-a amestecat în conflictul din Ungaria”.

Dintre martori, doar Gartner Victoria îşi menţine declaraţia anterioară, cum că a asistat la o discuţie între Ban Traian şi Harap Dumitru, iar aceştia şi-au manifestat speranţa că „evenimentele din Ungaria se vor extinde şi la noi şi vom fi eliberaţi”.

Vorbind în apărarea inculpaţilor Moisescu, Băbuţ, Moţ, Iovin şi Mladin, avocatul Cordoş Victor încearcă să aducă la cunoştinţa asistenţei activitatea strict religioasă a grupării, accentuând faptul că prin discuţiile purtate, acuzaţii „nu puteau să schimbe ordinea socială existentă la noi în ţară”; a cerut astfel o pedeapsă în conformitate cu gravitatea reală a faptelor comise. Acelaşi lucru îl cere şi avocatul Dan Miclea pentru Ban Traian, ţinând cont de faptul că această grupare religioasă nu este o organizaţie anticomunistă. Alte pledoarii au vizat mai ales aspecte particulare: avocatul Dandea Viorel, în apărarea lui Harap, invocă sinceritatea inculpatului şi situaţia lui familială, avocatul Iacob Nicolae, apărătorul lui Ginga şi Szekely, arată că aceştia au activat numai până în 1957, avocatul Haliţchi Roman invocă lipsa de probe în cazul inculpării lui Vesel şi cere achitarea lui.

Dându-li-se dreptul la un ultim cuvânt în apărarea lor, „inculpatul Moisescu lasă la aprecierea instanţei, cerînd insistent ca lucrările şi materialele ridicate cu ocazia arestării să fie redate familiei, inculpatul Mladin a cerut achitarea, inculpatul Iovin Mihai lasă la aprecierea instanţei, Băbuţ Teodor cere o pedeapsă mai uşoară, Ban Traian cere să i se dea o pedeapsă minimă întrucât este bolnav, Moţ Simion lasă la aprecierea instanţei, Ginga Ioan cere o pedeapsă mai uşoară, Szekely Ioan nu are nimic de spus, Gădăleanu Vincenţiu cere o pedeapsă mai uşoară, iar inculpaţii Vesel Alexandru şi Todor Nicolae au cerut achitarea”.

Evident că autorităţile comuniste îşi vor dovedi lipsa de clemenţă şi, ca în cazul multelor procese intentate în acea perioadă de tristă amintire, îi va condamna la ani grei de închisoare pentru a da o lecţie aspră tuturor acelora care ar mai îndrăzni să critice regimul comunist.

În sentinţa nr.72 din 18 februarie 1959, emisă de Tribunalul Militar Timişoara (care are următoarea componenţă: Preşedinte-Cpt. Antal Adalbert, asesor popular – lt. maj. Mosoman Constantin, asesor popular – lt. maj.Ban Adalbert, procuror militar – cpt. Cenţiu Ioan, secretar – Andronic Ilie), condamnaţii din lotul Moisescu sunt împărţiţi în trei categorii: prima categorie – inculpatul Moisescu Vasile, iniţiatorul, conducătorul şi ideologul grupării, a doua categorie – inculpaţii Mladin Gheorghe, Iovin Mihai, Băbuţ Teodor şi Ban Traian, care s-au încadrat în gruparea lui Moisescu imediat după înfiinţare şi deci au dus o activitate îndelungată, iar în a treia categorie intră inculpaţii Harap Dumitru, Moţ Simion, Ginga Ioan, Szekely Ioan, Gădăleanu Vincenţiu, Vesel Alexandru şi Todor Nicolae, care s-au încadrat în gruparea interzisă în cursul lunii ianuarie 1954-1955 şi au o activitate de mai scurtă durată.

Prin urmare, pedepsele vor fi direct proporţionale cu vechimea activităţii în cadrul grupării:

1) Moisescu Vasile va fi condamnat la 25 de ani de muncă silnică şi la zece ani de degradare civică;

2) Mladin Gheorghe, Iovin Mihai, Băbuţ Teodor, Ban Traian, la câte 20 de ani de muncă silnică şi 8 de degradare civică;

3) Harap Dumitru, Ginga Ioan, Gădăleanu Vincenţiu, la 18 ani muncă silnică şi 7 de degradare civică;

4) Moţ Simion, Todor Nicolae, la 17 ani muncă silnică şi 7 ani degradare civică;

5) Szekely Ioan, la 16 ani muncă silnică şi 6 ani degradare civică;

6)Vesel Alexandru, la 12 ani muncă silnică şi 6 ani de degradare civică.

 

Încadraţi toţi 12 (număr simbolic! – n.n.) la „uneltire contra ordinii sociale”, câţiva dintre ei – Moisescu Vasile, Todor Nicolae şi Vesel Alexandru – vor fi încadraţi suplimentar la delictul de răspândire de publicaţii interzise, care se pedepseşte cu 7 ani de închisoare corecţională.

Iată prima parte a sentinţei:

„R.P.R.

TRIBUNALUL MILITAR TIMISOARA

Dosar nr.84/1959

S E N T I N T A  N R. 72

Astăzi 18 februarie 1959

Tribunalul Militar Timişoara, compus din :

Preşedinte: Căpitan de Just. Antal Adalbert

Asesori populari: Lt.Maj. Mosoman Constantin şi

Lt.Maj. Ban Adalbert

Procuror Militar:Căpitan de Just. Cenţiu Ioan

Secretar: Andronic Ilie

S-a întrunit în şedinţă publică, pentru a judeca pe inculpaţii:

1. Moisescu Vasile, născut la 15 mai 1905, în comuna Domneşti, raion Curtea de Argeş, regiunea Piteşti, fiul lui Vasile şi Ecaterina, cetăţean român, de profesiune agent sanitar, în trecut profesor pensionar, căsătorit, are 4 copii, avere personală nu posedă, stagiul militar satisfăcut cu gradul de soldat T.R. ctg.1927, la Reg. 30 Infanterie, aparţine de C.M. oraş Arad, fără antecedente penale, pregătire şcolară facultatea de litere şi filosofie, părinţii funcţionari, posedă 5 ha. pămînt şi una casă, cu ultimul domiciliu în Arad str. H.Barbuse nr.12, raion Arad, regiunea Timişoara, în stare de arest, învinuit pentru:

Crima de Uneltire Contra Ordinei Sociale, prevăzută şi pedepsită de art.209 pct.1 Cod Penal şi pentru

Delictul de Răspîndire de Publicaţii Interzise prevăzut şi pedepsit de art. 325 pct.1 Cod Penal….”

În procesul-verbal minută cu acelaşi număr, Tribunalul Militar, în formaţie restrînsă, fără procuror şi secretar şi deliberînd „în secret”,

 

„ÎN NUMELE POPORULUI

H O T Ă R E Ş T E :

Cu unanimitate de voturi făcînd aplicaţiune art.292 C.J.M. şi art.209 pct.2 lit.b. al.II Cod Penal, prin schimbare de calificare din crima de uneltire contra ordinei sociale prevăzută şi pedepsită de art.209 pct.1 Cod Penal, condamnă pe inculpaţii :

1) Moisescu Vasile, la 25 (două zeci şi cinci) ani muncă silnică şi 10 (zece) ani degradare civică… (Urmează ceilalţi 11 „moisişti” cu pedepse de la 20 la 12 ani muncă silnică şi degradare civică de la 8 la 7

ani, regresiv, în funcţie de gravitatea faptelor reţinute în seama lor).

Făcînd aplicaţiunea art.325 pct.1 Cod Penal, condamnă pe inculpaţii Moisescu Vasile, Todor Nicolae, Vesel Alexandru la cîte 7 (şapte) ani închisoare corecţională pentru Delictul de Răspîndire de Publicaţii Interzise.

Conform art.101 Cod Penal, aceşti inculpaţi vor executa pedepsele cele mai grave, adică Moisescu Vasile – 25 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică…

În baza art. 25 pct.6 al.II Cod Penal, confiscă în întregime averea personală a tuturor inculpaţilor (a cărei „consistenţă” a fost prezentată anterior ! – n.n.).

…Cu drept de recurs.”.

Încă din timpul procesului, avocaţii apărării, conştienţi de netemeinicia probelor, aveau în vedere un viitor recurs.

Cererile de recurs depuse de inculpaţi critică sentinţa, sub diverse forme, sub aspectul netemeiniciei şi nelegalităţii, al greşitei încadrări, precum şi al neluării în considerare a actelor de la dosar.

Spicuim din cererea inculpatului Ban Traian:

„Niciodată aceste fapte nu au fost încadrate în art.209, pct.III, C.P., care corespunde azi cu art.209 pct.1, lit.a din CP.

Faptele ce au fost încadrate în art.209, pct.III, respectiv 209 pct.1 CP prezentau un caracter deosebit prin aceea că voiau să schimbe prin violenţă forma de guvernămînt.

Ca exemplu de acest fel de organizaţie, indicăm pe aceea a cărei şef a fost Frăţilă Ioan, zis Boleanţu Căpăţînă, care a fost judecat nu de mult de Tribunalul Militar din Timişoara, iar recursul a fost judecat de Tribunalul Regiunii a III-a Militară din Cluj.

Membrii organizaţiilor respective aveau arme, erau organizaţi în grupe, aveau atitudini naţionalist-şovine, erau într-un cuvînt organizaţii fasciste şi prin aceasta prezentau un pericol social deosebit.

Dacă se compară cele două grupări se vede de la mare distanţă deosebirile dintre ele. («Armele» lotului Moisescu erau creioane, pixuri, stilouri, maşini de scris, coli de hîrtie etc. – n.n.).

Gruparea religioasă a lui Moisescu nici pe departe nu are caracterele organizaţiei lui Frăţilă Ioan. Cea pe care o judecaţi azi nu a avut arme, nu şi-a propus răsturnarea prin violenţă a formei de guvernămînt şi nu a avut caracter naţionalist – şovin.

Toate acestea duc la concluzia că încadrarea nu poate fi aceea cerută de tov. procuror.

Este adevărat că ei au discutat duşmănos la adresa regimului, dar această abatere are text de lege special, care o sancţionează, aşa cum am arătat mai sus, motive pentru care cerem să se respingă recursul Procuraturii şi să se admită recursul nostru şi faptele să se încadreze în art.209. pct.II, lit.a, CP, iar pedeapsa să se dea în limitele acestui text de lege…”

Din cererea de recurs a învinuitului Ginga Ioan, reţinem:

„(…) La această dată, cum s-a dovedit, ea (organizaţia religioasă condusă de Vasile V. Moisescu – n.n.) funcţiona în mod legal, avînd în acest scop autorizaţie, deci nu este vorba despre participare la adunări clandestine pentru că din punct de vedere religios nu era deosebire între creştinii după Evanghelie şi noi.

Am cunoscut unele lucrări ale lui Moisescu, pentru că ele au fost publicate, iar pe unele le-am citit personal, dar în cadrul adunărilor la care am luat parte nu s-au discutat aceste lucrări şi nici discuţii cu caracter duşmănos regimului nu au fost. Am arătat că nu am fost la toate adunările, deoarece serviciul în care lucram nu-mi permitea acest lucru, fiind de serviciu şi duminica…

În ce priveşte împrejurarea, faptul că am citit lucrările lui Moisescu, aceasta a fost cu mult înainte de a participa la adunările din Arad şi aceste lucrări au fost tipărite şi chiar publicate. De exemplu, «Taina tainelor din Piramida lui Keops» şi «Armonia Universală» şi eu nu le-am comentat cu nimeni şi nici nu le-am răspîndit altor persoane. Pentru simplul fapt că le-am citit nu pot ca să fiu pedepsit pentru că ele erau publicate. Altele care nu au fost publicate nu am citit şi nici nu mi s-a vorbit despre ele.”

Harap Dumitru, în cererea de recurs, arată că:

„(…) Într-adevăr, raportînd importanţa acestei grupări la numărul membrilor ei, la activitatea care s-a redus la întruniri, fără a se trece la materializarea ideilor şi ţelurilor ei, cred că nu putea prezenta o atare seriozitate şi determina urmări de atare gravitate care să justifice aplicarea textului de lege de mai sus-arătat.”

Ca particularitate care ni se pare hilară astăzi, des uzitată în protocolul autocriticii comuniste, redăm citatul final:

„(…) Sunt un element încă tînăr, fără antecedente penale, cu o meserie onorabilă, care dacă am putut să fiu captat în acea organizaţie-grupare religioasă, se datoreşte poate şi faptului că nu am avut parte de o educaţie militară, fiind prisos de contingent, atît de necesară în formarea unui cetăţean.”

Din cererea de recurs a inculpatului Gădăleanu Vincenţiu reţinem:

„(…) Inculpatul interogat fiind, atît în faza primelor cercetări, cît şi în faţa instanţei de fond, arată că la adunările la care a participat nu s-au purtat discuţii politice, ci numai discuţii cu caracter religios, discuţii despre Evanghelie şi probleme legate de acest subiect.

De altfel, această stare de fapt şi anume că la adunările din Timişoara, la domiciliul lui Secheli şi Gădăleanu nu s-au purtat discuţii cu caracter politic, ne-o confirmă o serie de martori care au participat şi ei la aceste adunări şi care în depoziţiile lor arată că s-au discutat numai diverse teme religioase, fără nici o aluzie la problemele politice.”

În apărarea lui Vesel Alexandru se arată că:

„Dintre toţi cei 12 inculpaţi, Vesel Alexandru este singurul de confesiune ortodox-creştină, nu a fost nici cînd membru al vreunei secte religioase şi nici nu a conceput să devină membru al unui alt cult.”

La cererile de recurs ale condamnaţilor, prin Decizia nr.443 din 27 martie 1959, Tribunalul Militar din Timişoara oferă o replică dură, care, reiterând acuzele anterioare, subliniază gravitatea faptelor invocate:

„Procurorul Militar, având cuvântul în combaterea recursurilor inculpaţilor, arată că faptele inculpaţilor erau îndreptate împotriva intereselor statului şi că justiţia este chemată să reprime acele fapte, deoarece inculpaţii nu s-au mărginit la discutarea bibliei, aşa cum susţin ei, ci au discutat duşmănos la adresa regimului actual, faptele lor fiind dovedite cu prisosinţă prin probele de la dosar administrate în cauză.”        Din Memoriul pentru depunerea motivelor de recurs al Procuraturii Militare Timişoara, singurul recurs de altfel acceptat de Tribunalul Militar Cluj, extragem:

„(…) În lucrările sale «Triumful Hristic» şi «Armonia Universală», inculpatul Moisescu Vasile a făcut o serie de preziceri, pe baza unor calcule false, aşa zise piramidologice prin care a arătat membrilor că în anii 1953, 1959 şi 1978, vor avea loc schimbări de ordin politic şi social, în defavoarea socialismului.

În «Tainele sărbătorilor mozaice», o altă lucrare a inculpatului Moisescu Vasile, se aduc calomnii la adresa comuniştilor, asemuindu-i cu diavolul, iar orînduirii socialiste îi dă caracter satanic, ceea ce în limbajul său ar aduce numai rău.

În şedinţele ţinute, în afară de aceste probleme, membrii grupării au purtat şi discuţii politice, susţinînd că în R.P.R. nu ar fi suficientă libertate, că evenimentele ce-au avut loc în Ungaria s-ar fi putut extinde şi la noi, în plus au mai comentat ştirile transmise de posturile de radio imperialiste şi şi-au luat angajamentul de-a se ruga pentru schimbarea regimului democrat-popular.

Inculpaţii Moisescu Vasile, Tudor Nicolae şi Vesel Alexandru au mai deţinut la domiciliu, în vederea răspîndirii şi chiar au răspîndit publicaţii cu conţinut interzis, cum sînt lucrările inculpatului Moisescu Vasile şi lucrările antropozofice ale doctorului Rudolf Steiner, intitulate «Ştiinţa spirituală.»”

Dezvoltarea motivelor de recurs, ale aceluiaşi căpitan de justiţie Cenţiu Ioan, include, printre altele:

„Nulitatea prevăzută de disp. art.400 ind.1 CPP, prin aceea că instanţa a pronunţat o sentinţă care nu corespunde prevederilor legii.

Consider (continuă tov. căpitan Cenţiu) că încadrarea corectă a faptelor comise de inculpaţi este aceea pentru care au fost trimişi în judecată, adică crima de uneltire contra ordinei sociale. Inculpatul Moisescu Vasile a iniţiat şi constituit o grupare subversivă, care avea drept scop schimbarea ordinii sociale existente la noi în stat.

Gruparea a fost recunoscută de toţi inculpaţii, iar scopul ei rezultă din scrierile inculpatului principal Moisescu Vasile – din care se desprinde caracterul de luptă contra ordinii socialiste din statul nostru, prin prezicerile ce le-a făcut în legătură cu schimbarea şi prin darea de indicaţii membrilor de a se ruga în acest scop.

Instanţa a greşit încadrarea faptelor pentru că nu a avut în vedere faptul că acest text de lege (invocat de sentinţa din 18 februarie) încriminează doar formele de agitaţie şi propagandă ce prezintă un caracter deosebit de grav pentru schimbarea ordinii sociale existente în stat, fără să existe vreo organizare în acest sens. Or, în cauza de faţă, inculpaţii au depăşit aceste forme şi au trecut şi la organizare, într-un grup determinat, formă încriminată de disp.art.209 pct.1 alin.1 CP.”

Nici condamnarea la câte 7 ani de închisoare corecţională pentru delictul de răspîndire de publicaţii interzise a inculpaţilor Moisescu Vasile, Todor Nicolae şi Vesel Alexandru nu este pe placul vigilentului procuror Cenţiu, întrucît „inculpaţii sus-arătaţi au deţinut la domiciliu, în vederea răspîndirii şi chiar au răspîndit scrieri care au un conţinut interzis prin însăşi natura lor, fără a fi declarate ilicite prin hotărîre judecătorească.”.

Deşi respinge recursurile declarate de recurenţi ca neîntemeiate, instanţa a consemnat cererea apărării de a se reţine că „inculpatul Moisescu este om în vîrstă şi bolnav, inculpatul Băbuţ Teodor a fost stahanovist 9 ani la rînd, iar inculpaţii Mladin Gheorghe şi Moţ Simion n-au putut să-şi dea seama de pericolul lucrărilor inculpatului Moisescu Vasile.

Inculpatul Iovin Mihai a fost sincer, regretă faptele comise şi nici el n-a cunoscut caracterul duşmănos al lucrărilor inculpatului Moisescu Vasile. Inculpatul Vesel Alexandru s-a dus la acele şedinţe religioase împins de curiozitate, fără să cunoască că ar avea şi alte scopuri acea sectă şi că la aceste şedinţe a participat în anii 1954-1955, deci conform Convenţiei de la Geneva acele fapte sînt amnistiate .”

Cererea apărării de respingere a recursului Procuraturii Militare Timişoara, motivată prin aceea că. „faptele inculpaţilor nu prezintă un pericol deosebit de grav, fiind vorba de şedinţe cu caracter religios şi nu împotriva orînduirii de stat” nu a fost luată în considerare de către instanţă.

Cât despre lucrările şi manuscrisele confiscate, probele materiale incriminatorii ale procesului, aflăm din documentele deţinute de C.N.S.A.S. că acestea au fost distruse pe data de 23 martie 1959, înainte de recurs, conform procesului-verbal din acea zi, aceasta în dispreţ total faţă de normele şi uzanţele juridice şi procesuale.

Tot atunci a fost distrusă şi corespondenţa, inclusiv scrisorile pe care Vasile V. Moisescu le primise de la diverse personalităţi culturale din ţară şi din străinătate, printre care Octavian Goga şi Constantin Noica şi care n-au mai putut fi recuperate după eliberarea din detenţie.

Singura consecinţă benefică a recursului a fost în cazul lui Vesel Alexandru, căruia i se schimbă regimul de pedeapsă din muncă silnică în temniţă grea, menţinând cuantumul ei.

La data de 14 aprilie 1959, sub nr.192, Tribunalul Militar Timişoara emite Mandatul de executare a pedepsei care menţionează că: „numitul Moisescu Vasile a fost condamnat la 25 /douăzeci şi cinci / ani muncă silnică pentru crima de uneltire contra ordinei sociale, p.p. de art.209 pct2.lit.b,alin.II CP, comis prin aceea că a organizat şi constituit o organizaţie–sectă mistico-religioasă, preconizînd schimbarea regimului nostru democrat popular şi la 7 /şapte/ ani închisoare corecţională, pentru delictul de răspîndire de publicaţii interzise, p.p.- de art.325 pct.1 CP, comis prin aceea că a deţinut la domiciliul său o serie de cărţi şi broşuri religioase cu caracter duşmănos, pe care le-a difuzat membrilor acestei organizaţii. Conform art.101 CP va executa 25 /douăzeci şi cinci/ ani muncă silnică.

Văzînd că hotărîrea a rămas definitivă prin admiterea recursului declarat de Proc.Mil.Timişioara (şi nu recursurile condamnaţilor, care au fost respinse „în numele poporului”, ca neîntemeiate – n.n.) schimbă încadrarea juridică în art.209 pct.1 menţinînd pedepsele aplicate, Decizia 443 din 27 martie 1959 a Trib.Mil. al Reg.III Militară Cluj”.

Ca atare, „ordonăm tuturor agenţilor forţei publice să aresteze şi să conducă pe susnumitul condamnat la Penitenciarul Timişoara. Ordonăm directorului penitenciarului menţionat să primească pe condamnat, să-l reţină şi să-l facă să execute pedeapsa mai sus arătată în a cărei durată se va socoti şi timpul cît a stat în detenţie conform mandatului de arestare. Executarea pedepsei începe la 16 decembrie 1959 şi expiră la 9 decembrie 1983, cînd va fi pus în libertate, dacă nu va fi reţinut pentru alte fapte”.

Prin adresa 407 din 17.04.1959, Tribunalul Militar Timişoara, sub semnătura preşedintelui Gajdo Tiberiu, comunică M.A.I. – Unitatea militară nr.0123/E (forul tutelar al Penitenciarului Timişoara – n.n.), că: „numitul Moisescu Vasile a fost condamnat la 25 /douăzeci şi cinci/ ani muncă silnică, pentru infracţiunea de crimă de uneltire contra ordinei sociale prev. şi ped. de art. 209 pct.1 CP. Faptele reţinute în sarcina condamnatului: a iniţiat şi constituit o organizaţie–sectă mistico-religioasă, preconizînd schimbarea regimului nostru democrat popular. Hotărîrea a rămas definitivă. Executarea pedepsei începe la 16 decembrie 1958 şi expiră la 9 decembrie 1983”.

Ca atare, la data de 24 aprilie 1959, pe bază de proces-verbal, comandantul Penitenciarului Timişoara îl înmatriculează sub nr.56/1959 pe deţinutul Moisescu Vasile, în executarea pedepsei, care „începe la 16.XII.958 şi expiră la 9.XII.983”.

Autorităţile comuniste îşi vor dovedi încă o dată totala lipsă de clemenţă, iar arestaţii vor avea parte şi de confiscarea averilor, aşa cum prevăzuse de altfel şi sentinţa judecătorească.

În cazul lui Vasile V. Moisescu, prin adresa către Unitatea Militară Nr. 0232 Arad, emisă la 3 februarie 1959 de Sfatul Popular al Oraşului Arad, se adevereşte faptul că sus-numitul „nu figurează în evidenţele fiscale ale acestei secţiuni financiare cu nici o avere mobilă sau imobilă sau alte venituri impozabile”. În aceste condiţii, instanţa propune valorificarea maşinii de scris, confiscată anterior, propusă pentru expertiză tehnică.

La data de 16 mai 1959, Tribunalul Popular al Oraşului Arad comunică Tribunalului Militar Timişoara, prin adresa nr.1121, că „nu s-au găsit bunuri sechestrabile-confiscabile” cu ocazia arestării şi percheziţiilor de la domiciliul inculpatului Moisescu Vasile.

La data respectivă, executorul judecătoresc aparţinînd Tribunalului Raional Arad constată, prin proces-verbal, că soţia condamnatului – Moisescu Gheorghina – declară că nu i s-a lăsat „nici un proces-verbal de sechestru asigurator, care s-a încheiat de organele de arestare cu rezultat negativ”. Totodată „se constată din cartea de imobil că familia condamnatului se compune din cinci persoane; din informaţiile culese la faţa locului se confirmă constatarea că condamnatul nu dispune la ultimul domiciliu decît de spaţiul necesar pentru folosinţa personală a membrilor de familie şi uzul casnic, conform art.25 pct.6 al.G Cod Penal”.

Tot în această perioadă, organele de stat şi de partid vor cere efectuarea unei anchete prin care copiii condamnatului Vasile Moisescu să fie daţi spre educare statului, mama fiind considerată şi ea o fanatică religioasă.

Cităm din însemnările Sînzianei Moisescu:

„La curînd timp după proces ne-am pomenit acasă cu un grup de persoane care voiau să ne ia copiii pentru a fi crescuţi în spirit ateu, noi, părinţii, fiind consideraţi nişte fanatici religioşi.

Văzînd că nu pot fi înduplecată, chiar şi cu ameninţări, au început să strige la mine reproşându-mi:

«Aţi distrus şi nenorocit viitorul copiilor voştri!» şi alte acuze de acest fel. La toate acestea eu le-am răspuns: «Viitorul copiilor noştri se află în mâna lui Dumnezeu şi El le va purta de grijă.»

Într-adevăr, Dumnezeu ne-a purtat de grijă într-un mod cu totul deosebit. Toţi copiii noştri au absolvit o facultate: fiica cea mare, Teana-Sânzeana, Facultatea de Chimie Industrială, Bucur-Claudiu a absolvit cu brio Facultatea de fizică atomică din Bucureşti, băiatul mai mic, Cristian, Facultatea de Filologie din Timişoara, secţia engleză-română, iar Alciona, mezina familiei, Facultatea de Farmacie din Cluj.

Şi ca o dovadă că Dumnezeu are şi simţul umorului, Cristian a devenit după Revoluţie primul primar ales în mod democratic, după aproape 50 de ani de dictatură comunistă, în oraşul în care tatăl său fusese considerat un duşman al poporului.”

 

De la Timişoara, acuzaţii vor fi duşi la Oradea, trecând prin Arad, cu lanţuri la picioare. La Oradea, după cum va afla mai apoi Sânziana, „Vasile Moisescu a suportat greu căldura, celula lor fiind deasupra cuptoarelor de făcut pâine. Dar, mai mult îl ardea focul lăuntric, că i se confiscaseră atîtea manuscrise, lucrate cu sârg timp de o viaţă”.

În scurta sa şedere la Timişoara, se alege cu o caracterizare dură, făcută de Comandantul Penitenciarului: „element foarte periculos. Atenţie deosebită; are tendinţa de organizare în scopul evadării”.

Va avea ocazia să se „reabiliteze” la Gherla, următorul loc de detenţie, unde nu a fost pedepsit disciplinar, iar comandantul închisorii, Alexandrescu Dumitru, poate concluziona liniştit: „Reeducarea are o influenţă pozitivă asupra lui”.

La data de 26 mai 1960, UM 0232 Timişoara (Penitenciarul) înaintează spre valorificare Sfatului Popular Oraş Timişoara – Secţiunea Financiară – „una maşină de scris portabilă cu capac marca Kappel seria…, în stare de funcţionare”, componenta unică a acţiunii de confiscare a averii de-acum condamnatului Moisescu Vasile, maşina de scris fiind singurul obiect cât de cât valoros.

Din puţinele însemnări ale lui Vasile V. Moisescu privind perioada de detenţie am reţinut următoarele: „întrebând pe un ofiţer care ne inspecta în inchisoare, cum se face că cei care au ucis au o pedeapsă mai mică, acesta mi-a răspuns: «Voi aţi ucis suflete!»”.

Abia la 27 august 1962, după două amânări procedurale, la patru ani şi jumătate de la proces, în absenţa inculpaţilor care, de altfel, se aflau în custodia justiţiei, anticipând relativul dezgheţ post-stalinist, Tribunalul  Suprem al R.P.R., urmare a declarării recursului în supraveghere al Procurorului general al R.P.R., schimbă încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor, reducând pedepsele privative de libertate după cum urmează:

„1) pentru Moisescu Vasile la 7 ani închisoare corecţională şi 4 ani interdicţie corecţională,

2) pentru Mladin Gheorghe, Iovin Mihai, Băbuţ Teodor, Ban Traian- la câte 6 ani închisoare corecţională şi trei ani interdicţie corecţională,

3) pentru Harap Dumitru, Ginga Ioan, Gădăleanu Vicenţiu, la cinci ani închisoare corecţională şi câte trei ani interdicţie corecţională,

4) pentru Szekely I, Moţ S, Todor N. la câte patru ani închisoare corecţională şi trei ani interdicţie corecţională,

5) pentru Vesel Al. la trei ani închisoare corecţională şi trei ani interdicţie corecţională.”

Prin această sentinţă, ultimul inculpat este pus în libertate, pedeapsa fiind deja executată.

Prin acest recurs de supraveghere declarat de Procurorul General, ca şi prin sentinţa Tribunalului Suprem, este pentru prima dată recunoscut faptul că încadrarea a fost greşită pentru că:

„Din actele dosarului rezultă în mod cert că organizaţia «Moisiştii» în care aceştia şi-au desfăşurat activitatea n-a fost constituită în scopul schimbării ordinii sociale existente în stat sau a formei de guvernământ democratice, în sensul prevederilor textului respectiv, ci pentru propagarea ideilor mistico-religioase, astfel cum erau concepute de inculpatul Moisescu Vasile, iar în ce priveşte faptele de uneltire contra ordinii sociale prin agitaţie de care aceştia s-au făcut în mod necontestat vinovaţi, aceasta nu prezintă un caracter deosebit de grav care să justifice încadrarea lor în art. 209, pct.2, lit. a din codul penal combinat cu alineatul penultim al aceluiaşi text, ci sunt fapte care întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 209 pct. 2, lit.a cod penal.”

La data de 7 septembrie 1962, în baza sentinţei Tribunalului Suprem, Tribunalul Militar Timişoara, condus acum de maiorul Gajdo Tiberiu, reduce termenul de executare a pedepsei la şapte ani, care urmau să expire pe data de 13.12.1965 (printr-un calcul greu de identificat…- n.n.).

Documentele legate de perioada în care Vasile V. Moisescu a fost întemniţat sunt puţine:

-trei liste-inventar cu obiectele vestimentare găsite asupra arestatului, scrise de agramaţi.

-o descriere a caracteristicilor fizice necesare identificării deţinutului, formula dactiloscopică, altfel spus, amprentele digitale.

-o „fişă de cameră”, dovada  faptului că a suportat tratament spitalicesc atunci când se afla la Gherla.

-o delegaţie pe numele lui David Mihai, ofiţer de Securitate, care se deplasează de la Arad la Gherla pentru a-l ancheta.

-câteva fişe de pontaj „pentru munci de deservire” (o exprimare elegantă pentru munca de salahor – n.n.) de la Jilava, unde se afla după

declararea recursului Procurorului general şi avea acum posibilitatea de a fi folosit „la munci”, după cum se exprimă Comandantul Penitenciarului de la Jilava.

-un borderou cu semnătura de primire a puşcăriaşului, necesară ori de câte ori acesta primea scrisori sau pachete de acasă.

Pe data de 30 iulie 1964, sleit de puteri şi destul de bătrân pentru a-şi putea relua cercetarile, este eliberat din închisoarea Jilava, „graţiat de către Consiliul de Stat prin Decretul 411/1964”. In biletul de eliberare nr.3556/1964, un ultim adio de la seria de agramaţi ce şi-au pus scrisul şi semnătura pe diversele „documente”, lua la cunoştinţă că „nu am voie să divulg nimănui nimic din cele văzute şi auzite de mine în legătură cu locurile de deţinere pe unde am trecut şi nici despre persoanele încarcerate. De asemenea nu voi comunica nimic scris şi nici verbal rudelor sau altor persoane despre deţinuţii rămaşi la locul de deţinere.”

Deşi semnătura sa nu apare pe această declaraţie, nu a vrut să vorbească despre perioada de detenţie.

De actul de amnistiere nu a fost străin secretarul general O.N.U. din acea vreme, UThant, care a reuşit să-l convingă pe Gheorghe Gheorghiu Dej, care era grav bolnav de cancer, să-i elibereze pe deţinuţii politici.

Acest dictator a fost, de altfel, răspunzător de al doilea mare val de

arestări de intelectuali din anul 1958, pentru a crea un regim de teroare, după retragerea trupelor sovietice, dar mai ales, după Revoluţia din Ungaria, din 1956.

Amintim faptul că tot în anul 1958 au mai fost arestaţi Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Petre Ţuţea (şi el originar din Muscel, comuna Boteni).

Îmi aduc aminte că l-am condus pe tata la Securitate, chiar în seara zilei când a ajuns acasă după ieşirea din închisoare.

Ofiţerul de serviciu s-a răstit la el, apostrofându-l cu: „Să-ţi bagi minţile în cap!”. Tata i-a răspuns cu blândeţe, dar ferm: „Voi face ceea ce consider eu că trebuie să fac!”

Deşi slăbit fizic, anii de detenţie l-au întărit spiritual şi un lucru foarte important este că în inima sa nu şi-au făcut loc ura şi resentimentele. A putut să-i îmbraţişeze sincer chiar pe cei care i-au făcut atâta rău.

Nu a dorit să i se facă publicitate în legătură cu ceea ce a suferit. Spunea despre cei care au facut-o: „Şi-au luat plata aici pe Pamânt.”, el aşteptând-o pe cea cerească.

A avut apoi regim de arest la domiciliu pe care însă nu l-a respectat, întrucât nu primise nimic în scris.

Despre detenţie, familia a aflat foarte puţin din relatările lui Vasile V. Moisescu, deoarece nu voia să-i învenineze, să-i deprindă cu ura.

Mai mult au aflat din mărturiile din închisoare ale celorlalţi deţinuţi, cum ar fi preotul reformat Szilagy, coleg de suferinţă la Gherla:

Cu lanţurile la picioare, am stat ghemuiţi unul într-altul, chirciţi, ca să putem fi acoperiţi cu o prelată, ca o marfă oarecare, până să ajungem în curtea închisorii. Am coborât foarte anevoios. Aici am observat pe fratele Moisescu, profesor român, creştin după Evanghelie, care, fiind mic de statură şi cu lanţurile la picioare, se chinuia să coboare din camion. M-am întors să-l ajut. Dar în clipa în care l-am lăsat jos, m-am trezit cu o palmă ca un trăsnet. Aşa a început viaţa mea de puşcărie la Gherla. Am privit cutremurat în ce loc sinistru am ajuns”. („Prizonierii speranţei”- pg.287)

În cartea „Prizonierii speranţei” găsim mai multe mărturii în legătură cu Vasile V. Moisescu ale celor care au fost deţinuţi împreună cu el:

Mărturia preotului reformat Visky Ferencz:

Din închisoarea din Oradea, tovarăşii mei au fost transferaţi în taberele de muncă silnică de pe malul Dunării. Pe mine m-au mutat, legat în lanţuri, în închisoarea din Gherla, unde mai erau deţinuţi pentru credinţă. Şi în adunările neoprotestante române au fost câţiva care au protestat împotriva comportamentului conducătorilor cultului lor care colaborau cu puterea atee. Datorită acestui protest au fost închişi. Am fost împreună cu profesorul Vasile Moisescu din Arad, Mihai Iovin, Gheorghe Mladin şi alţii. Ei nu făceau parte din nici o sectă. Pur şi simplu au dorit mai mult decât doctrinele seci, care Îl înlocuiesc pe Hristos. Îmi amintesc bine şi acum de profesorul Moisescu, un om cu o vastă cultură, de o blândeţe şi umilinţă ieşite din comun.

(„Prizonierii speranţei” pg. 340, Editura Koinonia – Cluj-Napoca – 2002.)

Iată mărturia lui Gheorghe Mladin, arestat în acelaşi lot cu Vasile V. Moisescu:

Într-o zi, pe la apusul soarelui, după ce am terminat lucrul, împreună cu un alt deţinut, creştin de la Oastea Domnului, ne-am dus după nişte barăci care se aflau la marginea curţii închisorii, ca să ne ascundem de ochii gardienilor.

Şi cum stăteam acolo retraşi de mulţimea celorlalţi deţinuţi, am început să discutăm despre soarta şi încercarea prin care treceam, privind spre minunatul apus de soare. Şi eram atât de vrăjiţi de frumuseţea acelui apus de soare încât am început să cântăm cântarea lui Vasile Moisescu «Poet şi poemă».

În timp ce cântam am privit pentru câteva momente spre soare şi gândul ne-a dus dincolo de el, fiind fericiţi şi însufleţiţi de versurile deosebit de frumoase care ne-au apropiat de Soarele nostru Ceresc. Simţindu-ne liberi şi fericiţi am fost duşi departe, peste zidurile închisorii, mai presus de nori şi de stele, uitând unde ne aflam.

Deodată ne-am întors privirile şi am încremenit. Gardianul care era spaima deţinuţilor era în spatele nostru. Nu l-am observat când a venit, când s-a apropiat de noi şi nici câte strofe din cântare a ascultat, dar un singur lucru ştim că ne-a întrebat: «Ce aţi cântat? Ia să-mi mai cântaţi încă o dată ce aţi cântat!» N-am putut răspunde. A început să ne ceară mai apăsat să cântăm cântarea pe care am cântat-o. Eram atât de şocaţi încât nu ne puteam deschide gurile.

Gardianul insista mereu să cântăm din nou cântarea, dar noi nu ne puteam deschide gurile; fălcile ne erau încleştate. Oricât a stăruit de noi să cântăm încă o dată, nu am putut, atât de încremeniţi eram. Aşa cum am mai spus-o, gardienii nu se purtau deloc bine cu deţinuţii şi acesta era cel mai rău dintre toţi.

Văzând că nu reuşeşte cu nici un chip cu noi, ne-a zis: «Veniţi după mine!». Ne-a dus într-o magazie şi după ce am intrat a închis uşa după noi – mă gândeam că acum o să cântăm de jale deoarece ne va rupe oasele.

Intraţi acolo ne-a spus din nou: «Să cântaţi încă o dată cântarea pe care aţi cântat-o afară.». De data aceasta ne-a vorbit pe un ton mai prietenos şi atunci ni s-au deschis gurile şi am împlinit cu bucurie cererea stăruitoare a gardianului, cântând cântarea iubitului nostru tovarăş de suferinţă, Vasile Moisescu, o perlă între multe alte perle compuse de el.

A fost ceva de neuitat pentru noi, faptul că inima acestui gardian, groaza deţinuţilor, a fost mişcată. M-am tot gândit de atunci şi până astăzi ce s-o fi petrecut în sufletul gardianului? Poate cândva vom afla mai multe…”. („Prizonierii speranţei” pg. 200-201).

În închisorile comuniste se practica un regim de exterminare, care a condus la numeroase decese. Printre altele, deţinuţii erau adesea scoşi în curtea închisorii, mai ales toamna şi iarna, în ploaie sau zăpadă, ca mai apoi să stea în celulele neîncălzite cu hainele ude, făcând astfel pneumonie.

Vasile V. Moisescu povestea că – pentru a evita boala – obişnuia să-şi pună paie din saltea sub haine, pentru ca acestea să nu stea lipite de corp.

Merită consemnată şi o altă amintire a lui Vasile V. Moisescu: aflându-se la muncă, pe câmp, în afara penitenciarului (în ultima perioadă a detenţiei – n.n.), pe şirul său – de la care nu avea dreptul să se abată, nici măcar cu privirea, ca şi vecinii săi de pe celelalte rânduri – o cioară a scăpat din zbor o nucă ce-o ducea în cioc, chiar în faţa sa. A fost pentru el „un ospăţ”, după ce ani în şir nu primise nici un fruct. A fost totodată şi o arvună a eliberării ce se anunţa curând.

Familia nu a putut să ia în nici un mod legătura cu el, în detenţie.

Mai mult de atât, Securitatea trimitea uneori foşti deţinuţi de drept comun, când erau eliberaţi, la familia Moisescu, pentru a le transmite că Vasile V. Moisescu murise în închisoare, cu scopul de a teroriza familia.

Nefiind scos la muncă, nu avea drept la carte poştală şi pachet de acasă.

Cum Vasilică nu a fost scos la muncă, nu a avut drept la carte poştală şi nici la pachet aşa încât nu am ştiut unde se află, dar tot timpul am fost sigură de reîntoarcerea lui acasă.”, notează Sânziana Moisescu într-una din însemnările ei referitoare la acea perioadă.

Abia în 1964, o dată cu amnistierea generală, Sânziana a primit prima carte poştală, fiind chemată la vorbitor, la Văcăreşti. Atunci Vasile a aflat că Biblia lui de studiu, plină de adnotări, Biblia Darby, a scăpat ca prin minune de confiscare, putând astfel să fie reconstituite, măcar parţial, câteva părţi din manuscrisele reţinute de Securitate.

Înainte de a fi arestat, spuneam că nu aş da nici pe un milion de dolari Biblia tradusă de Darby pe care am făcut o mulţime de adnotări şi comentarii. La percheziţie a fost pusă între alte cărţi şi Biblii ce urmau să fie confiscate în acea noapte de 16 decembrie 1958. Suspinam după ea şi speram să o mai revăd mai ales după ce n-am vazut-o trecută în inventarul de «corpuri delicte» pe care a trebuit să-l semnez. O visam noaptea că o am şi lucrez cu ea, iar dimineaţa lăcrimam după ea. Sosit acasă după eliberarea din închisoare, prima întrebare pe care am adresat-o soţiei a fost dacă ştie ce s-a întâmplat cu ea. Mi-a spus că, printr-o minune, căzuse din vraful de cărţi ridicate pentru confiscare şi că a ascuns-o uneori în teracotă sau în alte locuri secrete din cauza deselor vizite ale securiştilor şi a percheziţiilor

Pe cînd mă aflam în închisoare”, notează Vasile V. Moisescu în „Autobiografia” sa, „calculam pe materiale de culoare închisă, cu ajutorul unor bucăţele de săpun şi a unui vârf ascuţit, cu cifre reduse, deoarece memorasem raportul pi cu 12 cifre. Rezultatele multor calcule am reuşit să le scot afară, când am fost eliberat în 1964, cusute cifrat pe bucăţi de material”.

Aşadar, în iulie 1964 este eliberat, dar sleit de puteri şi destul de bătrân pentru a-şi putea relua slujba.

+++

Oficiul forţelor de muncă îi va oferi un post de vânzător de bilete de loto cu taraba şi nimic mai mult.

În cele din urmă va primi totuşi un ajutor social, apoi o pensie mică. Mai norocoşi, dacă se poate spune aceasta, câţiva dintre cei arestaţi în lotul Moisescu vor lua calea libertăţii, spre Statele Unite.

Deşi fusese avertizat să nu-şi părăsească domiciliul, atunci când află că bunul său prieten şi tovarăş de închisoare Traian Dorz, liderul spiritual al mişcării Oastea Domnului, era bolnav la domiciliul său din satul Livada Beiuşului, s-a hotărât să-l viziteze. A făcut greşeala de a-şi anunţa telefonic vizita, urmând să ajungă la destinaţie cu maşina unui prieten. Au plecat în dimineaţa zilei de 16 noiembrie 1980 cu un Trabant spre Beiuş. La intersecţia din localitatea Beiuş unde urmau să se indrepte spre Livada Beiuşului – ce se afla la doar 4 kilometri depărtare – au fost loviţi din lateral de o Volga neagră, chiar pe partea unde se afla Vasile V. Moisescu.

În urma acestui accident, Vasile V. Moisescu a intrat în comă profundă, stare care a durat mai bine de o săptamână, fiind internat în secţia de Terapie intensivă a Spitalului Beiuş. Şi-a revenit din comă, dar sănătatea i-a fost grav afectată şi i-a grăbit sfârşitul. Familia a aflat ulterior că şoferul maşinii lucra la Securitate. Paul Goma a vorbit la postul de radio „Europa liberă” despre acest dubios accident.

Cât timp a fost în închisoare, familia a avut mult de suferit: băieţii n-au fost admişi la studiile liceale la zi, au fost nevoiţi să urmeze o şcoală profesională, apoi liceul la seral, mergând la slujbă, pentru a se putea întreţine. Pentru a da doar un exemplu, fiul cel mare a lucrat din greu, cinci ani la secţia de cazangerie din cadrul Uzinei de Vagoane din Arad, înainte de a intra la Facultatea de fizică nucleară, la Bucureşti. După terminarea facultăţii, deşi a fost repartizat la Institutul de Tehnologie Nucleară de la Măgurele, nu i se va permite să lucreze acolo deoarece tatăl fusese condamnat politic. Căsătorindu-se apoi în anul 1977, în Statele Unite, va lucra la NASA.

Iată şi o confesiune a soţiei, despre acea sumbră perioadă:

„Cerându-mi-se să scriu ce ştiu, în legătură cu detenţia soţului meu, din decembrie 1958 – august 1964, declar că prea puţin pot eu spune din ceea ce au însemnat pentru el acei ani de grea constrângere. Ceea ce pot însă spune e legat mai mult de ceea ce a trecut prin inima mea, în legătură cu aceasta. Şi cum, o lungă perioadă, începând cu 1948, a constituit pentru el «o închisoare», cred că nu greşesc dacă voi relata ce-mi aduc aminte, mai de la originea acestui fapt, el având un preludiu lung şi trist, pentru Vasilică mai ales.

De cum ne-am mutat de la Bucureşti la Arad, în 1946, Vasilică nu a fost bine privit şi nu a putut ocupa un serviciu potrivit pregătirii lui, decât ca muncitor necalificat. Acest fapt nu l-a deranjat pe Vasilică prea mult, deşi legat de asta, avea şi un salariu insuficient pentru familia noastră de şase persoane. Ceea ce era greu de suportat pentru el era că, ocupându-se cu scrisul – Biblia legată de ştiinţă – nu putea ţine legătura cu străinătatea, în domeniile abordate de el, care în chip deosebit constau din cercetări asupra Piramidei Keops, temă socotită foarte periculoasă de Securitate.

Ca mai toţi scriitorii şi oamenii deosebiţi din generaţia sa, Vasilică a avut un adevărat cult al muncii. Îşi punea ceasul să-l trezească dimineaţa pe la ora 4 şi făcea studiu pe Sfânta Scriptură în limbile ei originale până pe la ora 8. Îşi făcea notiţe şi însemnări pe care le folosea în scrierile sale. Totul cu o mare rigurozitate şi seriozitate. După micul dejun se ocupa de piramidologie sau de alte subiecte. Îşi permitea un scurt răgaz pe la amiază, pentru ca mai apoi să-şi continue munca.

Din zori până seara târziu, scria mereu, calcula mereu, din când în când făcând loc câte unei pauze, în care timp ne bucura şi cu câte o poezie inspirată. Lucra neobosit, cu speranţă în inimă. Era convins că, dacă un singur mădular al Bisericii primeşte o descoperire şi se bucură de ea, bucuria lui se răsfrânge şi asupra tuturor mădularelor întregului Corp.

Renunţase de mult la bunăstare, vază, totuşi era preţuit de nenumărate persoane care îl vizitau din toate colţurile ţării. În pofida crizei de timp în care se afla, oricine şi la orice oră era binevenit.

Cum percheziţiile erau frecvente, tot ce scria şi ce avea scris mai dinainte trebuia să fie ascunse prin pivniţă, din care pricină multe s-au deteriorat, chiar distrus.

Şi cu toate acestea, avea o bucurie ce nu l-a părăsit nici o clipă.

Toţi aşa l-au cunoscut. Bucuria şi încrederea neclintită în Dumnezeu au fost tăria lui.”

Am stat de vorbă cu câţiva dintre cei care l-au arestat şi anchetat, astăzi toţi colonei în rezervă, cum sunt: Ion Coşeriu – ajuns în perioada anilor 80 şeful Securităţii Judeţului Arad, Rada Gheorghe (ofiţerul care fusese introdus în casa de pe strada H.Barbusse nr.12 şi care, în ziua când Sânziana s-a întors de la Timişoara, unde se dăduse sentinţa de condamnare de 25 de ani muncă silnică, a întrebat-o „Ia zi, cât a primit?” La răspunsul ei că primise 25 de ani el i-a replicat: „Numai atît?!”), David Mihai, cel care îl vizitase şi anchetase pe când se afla închis la penitenciarul din Gherla.

Întrebându-i ce părere au astăzi despre Vasile V. Moisescu, întrucât pe cea de atunci o ştiam deja, toţi mi-au declarat că a fost un om cu totul deosebit, vremurile de atunci, însă, au fost potrivnice unor astfel de oameni…

Sfătuit să se cuminţească, va avea domiciliu forţat, consemn pe care nu-l va respecta, neprimind ordin scris. Drept consecinţă au urmat represalii, percheziţii periodice.

Lucra la rescrierea cărţilor confiscate, mereu cu teama că va fi din nou „jefuit” – aşa cum se exprima într-o notiţă de la începutul anilor 70’ – ceea ce s-a şi întâmplat din păcate în următorii ani.

La percheziţia din 4 octombrie 1974 i-au fost confiscate numeroase cărţi religioase, printre care „Dialogue avec Teilhard du Chardin”, corespondenţă cu diaspora, dar nu numai; trei casete înregistrate în RFG, o traducere din Paris-Match („Am descoperit sofrologia” de Robert Barrat), lucrări personale („Reflecţii asupra necesităţii unui Nou Testament pentru studiu” – pe care îl va rescrie – şi „Gânduri asupra dragostei”).

La percheziţia din 7 aprilie 1983, făcută atât la domiciliul său de pe strada H. Barbusse nr. 12, cât şi la cel al fiului său Cristian Moisescu, au fost de asemenea ridicate diverse materiale.

De acum înainte, în toţi anii care i-au mai rămas, nu va face altceva decât să se străduiască şă-şi rescrie lucrările luate de Securitate şi să încerce, în van, să recupereze manuscrisele confiscate.

În finalul cererii adresată Procuraturii Generale, înaintată la 17 decembrie 1969 şi în care solicită recurs extraordinar, îşi manifestă speranţa că manuscrisele îi vor fi înapoiate. Primeşte răspuns pe data de 24 a aceleiaşi luni:

„Referindu-ne la cererea d-voastră adresată Procuraturii Generale, vă facem cunoscut că lucrările pe care le solicitaţi au fost ridicate ca corpuri delicte şi nu pot fi restituite.”

În noiembrie 1977 cere o audienţă la Consiliul de Stat, iar răspunsul este similar cu cel anterior.

„Procuratura R.S.R. consideră că materialele nu pot fi restituite, întrucât au fost apreciate, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, ca având conţinut interzis şi constituie, în acelaşi timp, probe la dosar.”

Probele, care aveau, se pare, un conţinut incriminator, au fost distruse imediat după primul proces, dar cum acest lucru nu putea fi recunoscut de forurile solicitate, s-a găsit această formulă, care, de altfel, era consecventă cu perspectiva ideologiei comuniste, în ciuda dezgheţului simulat din anii ’70.

În naivitatea sa, încurajat probabil de curentul protocronist al epocii, Vasile V. Moisescu crede că studiile sale de piramidologie şi cele arheologice i-ar putea interesa pe influenţii responsabili culturali. Se adresează lui Mircea Maliţa, lui Adrian Păunescu, la „Flacăra”, primeşte chiar un răspuns de refuz elegant din partea lui Iosif Constantin Drăgan.

Se arată dispus la colaborare ştiinţifică cu Institutul Astronomic şi cu Ion Mânzatu din cadrul Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie. Într-un memoriu adresat Consiliului de Stat îşi expune nemulţumirile:

„Anexatul articol l-am compus să-l expediez Revistei «Flacăra», ca aport al meu la apelul pentru pace, izvorât din studiul asupra  Sanctuarului dac de la Sarmisegetusa. Nu l-am trimis direct, deoarece, în trei rânduri, alte articole nu mi s-au publicat şi nici nu mi s-a răspuns la rugămintea de a-mi returna planşele şi fotocopia de pe diploma mea de licenţă în arheologie, cu menţiunea magna cum laude.

Socot necesar să vă informez despre propunerea ce-mi fac asupra cauzei nepublicării. Prin 1958, pe un manuscris nepublicat, scris cu cerneală, am făcut o însemnare pur personală, o simplă aluzie că Stalin este diabolic.  Am fost condamnat politic la 25 de ani de închisoare grea. În 1964 însă mi s-a rejudecat procesul şi mi s-a redus pedeapsa la 7 ani, nu pentru uneltire, cum era iniţial, ci pentru deţinerea de publicaţii interzise. Mi s-au confiscat 19 manuscrise, aproape toate cu privire la descoperirile mele în piramida lui Keops, demonstraţii pur ştiinţifice.

Personalităţi marcante m-au declarat om de ştiinţă. Un comitet de savanţi, în frunte cu renumitul matematician D. Pompei, m-au recomandat să ţin un ciclu de conferinţe la Ateneul Român, în 1947.

Este o neînţelegere în publicistica actuală de la noi să nu se scrie decât chestiuni de minoră importanţă, desconsiderând, de exemplu, constantele din principalele ramuri ale ştiinţei, găsite de mine în acea enciclopedie de piatră. Tov. Mircea Maliţa pomeneşte despre ele în cartea sa intitulată «Zidul şi iedera» (paginile 99 şi 117), fără să dea numele meu, constante despre care ştiu sigur că în străinătate nimeni nu le-a descifrat. Prietenii mei de acolo aşteaptă să le dau publicităţii, dar i-am rugat să nu acţioneze în favoarea mea, până nu obţin şi avizul  persoanelor competente din România. Mi se pun însă piedici, care aduc prejudiciu faimei scumpei noastre ţări. Nu doresc să transmit aceste descoperiri pe care le-am făcut înainte de a încerca să informez forurile ştiinţifice de la noi din ţară. Prin 1972, Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie şi-a dat avizul cu elogii şi mi-au înlesnit redactarea primului volum în legătură cu aceste descoperiri, însă acest material este ţinut la dosar.”

Dacă autorităţile române păstrează o tăcere mefientă, nu acelaşi lucru se poate spune despre Catedra de Parapsihologie din cadrul Facultăţii de Psihologie de la Universitatea din Freiburg, care se arată suficient de interesată de cercetările sale ştiinţifice pentru a-i transmite o invitaţie oficială.

„Printr-un student, Viktor V. Cioreanu, am aflat despre uimitoarele şi multilateralele Dumneavoastră capacităţi şi despre cercetările Dumneavoastră încununate de succes, asupra problemelor legate de piramida lui Keops. De aceea, am fi viu interesaţi, în cel mai înalt grad, de tratarea în fond a informaţiilor şi dorim să vă invităm la un curs, în Freiburg. Toate cheltuielile de drum, de la sine-înţeles, vor fi suportate de Institutul nostru.

O şedere în climatul Pădurii Negre, până la urmă, ar putea să vă prindă bine, deoarece tocmai la boli de inimă a adus de multe ori alinare. Aşteptăm acceptul Dumneavoastră cu mare interes. Cu cele mai bune complimente, ss Prof. H. Bender”.

Interes faţă de preocupările lui Vasile V. Moisescu vădeşte şi George Bălan, într-o scrisoare de răspuns din 1974:

„Fiţi sigur că, la rândul meu, am o înaltă consideraţie pentru gândirea Dumneavoastră, atât cât îmi este cunoscută din lucrările Dumneavoastră deja publicate”.

Evident că autorităţile comuniste nu-i vor permite să plece la Freiburg, aşa cum nu i-au restituit manuscrisele şi cum i-au ignorat strădaniile ştiinţifice.

Sătul să bată în zadar la porţi închise, Vasile V. Moisescu face o ultimă încercare de sensibilizare a autoritarilor: cererea de plecare definitivă din ţară, în 1978. El trece în revistă toate dificultăţile pe care le întâmpină cu grijile cotidiene, mai ales după eliberarea sa din detenţie – pensia mică, spaţiul locativ necorespunzător, faptul că nu i se acordă un loc de muncă potrivit pregătirii, ci doar un post de vânzător la Loto, faptul că toate cererile sale de recuperare şi popularizare a manuscriselor au rămas fără răspuns.

Evident că nu obţine permisiunea de a părăsi ţara.

În 1979, exasperat, se adresează direct preşedintelui N.Ceauşescu, solicitându-i:

„1. Să dispuneţi urgentarea eliberării paşapoartelor pentru mine şi soţia mea, să emigrăm în S.U.A., la băiatul nostru, plecat acolo legal, în vederea căsătoriei. El şi-a luat obligaţia să ne întreţină. Aici, nu putem trăi cu pensia de 708 lei, toleraţi la sora soţiei, care, fiind bolnăvicioasă, n-a rezistat să fie în câmpul muncii.

2. La cererea C.N.S.T., în 7 ian. 1976, cu înregistrarea 7011, am înaintat la cabinetul tov. Mânzatu, o lucrare ştiinţifică, cu zeci de planşe. Deşi a fost apreciată, nu se tipăreşte, deoarece am suferit o condamnare pentru scrieri religioase, între 1958 şi 1964. Mi s-au confiscat 19 manuscrise, în care încadram în Biblie verificabilele mele descoperiri ştiinţifice. Vă rog să dispuneţi Procuraturii Generale să mi le retrocedeze de urgenţă.

Şi totodată, să aprobaţi să trec cu ele graniţa, fiind invitat în Franţa, unde, cu ajutorul acestor manuscrise şi cărţi, să perfectez o carte originală asupra Catedralei din Chartres, declarată de renumitul sculptor Rodin, ca reprezentanta optimă a geniului francez”.

Este ciudat cum un savant inofensiv, de-o candoare dezarmantă, helliadesc învolburat, un neliniştit atipic, a fost considerat, cu cea mai mare seriozitate, de cele două regimuri comuniste paranoice, un duşman redutabil, capabil să stârnească furiile oculte.

Vasile V. Moisescu s-a definit drept un creştin supra-confesional, vorbind „avant la lettre” de ecumenismul derivat din studiile sale de Piramidologie, „dincolo de graniţele sectare”, de propensiunile „pacifiste, hristocentrice”, cultivate întru toleranţă de toţi cei ce se numesc creştini, „în spiritul europeismului”. El a ştiut să reziste şi tentaţiilor legionaroide ale elitei culturale româneşti interbelice, cu atât mai mult cu cât se poate lăuda cu simpatia sa vie faţă de poporul ales, studiindu-i textele sacre, printre care şi Tora, traducându-i psalmii, luându-le apărarea pe faţă cunoscuţilor evrei atunci când aceştia erau persecutaţi, ajutându-i financiar când erau la strâmtoare, dându-le bonuri de cartele, reuşind să scape chiar de lagăr un bijutier evreu. Într-o autobiografie datată 5 februarie 1951 nota:

„Pe evreii deţinuţi între 1942 şi 1943, daţi ca ajutoare la Ministerul Justiţiei, i-am menajat şi încurajat. Pe vremea legionarilor, am ocrotit cât am putut pe evreii prigoniţi, dându-le cartele de alimente, iar pe vecinul meu, Iosif Rosenberg, îl ajutam cu o cotizaţie lunară, împreună cu nişte prieteni creştini. Pe bijutierul evreu Grünglass am reuşit, datorită unor prieteni influenţi, să-l scap din lagărul de la Vapniarca.”

După eliberarea sa din detenţie, colaborează chiar la Revista cultului mozaic, conform scrisorii expediate de redactorul Victor Rusu, care, pe 4 martie 1969, îi scria:

„Toată admiraţia pentru interesul şi cunoştinţele pe care le dovediţi în domeniul Bibliei. Regretăm că nu vă putem comunica ora când a fost aruncată prima torţă asupra Templului din Ierusalim. Tot ce vă putem spune e că, după tradiţie, evreii din întreaga lume comemorează distrugerea atât a primului templu, de către Nabucodonosor, cât şi a celui de-al doilea templu, de către legiunile lui Titus, la 9 Av.”.

Cât despre convingerile sale politice, se autodefineşte ca socialist şi democrat fără să fi făcut politică sau să se fi înscris vreodată într-un partid politic. În Bucureşti se pare că ar fi frecventat cercurile socialiste. În noianul de autobiografii justificative pe care le-a scris în contextul regimului comunist, menţionează ca persoane demne să depună mărturie în favoarea sa nume ca: avocat S. Bibiri, luptător socialist încă din 1914, apărătorul lui Ilie Lazăr, membru al Internaţionalei a III-a din 1917, Costică Popa, şef mecanic la Sovrom Petrol din Mislea, luptător comunist din 1919, invocă chiar şi numele lui Ghiţă Cristescu, cu care se afla în relaţii de amiciţie. De altfel, după ani, în primăvara lui 1970, familia Moisescu primeşte o carte poştală de la el cu următoarele cuvinte:

„Cu venirea sărbătorilor de Paşte 1970, care ne aminteşte de Fiul Omului, Iisus Cristos, primul socialist al vremii cum şi Marea zi de înfrăţire universală – 1 Mai – dorim să ne aducă pacea în lume. Semnat Ghiţă Cristescu”.

Într-o cerere adresată cu ocazia depunerii actelor de emigrare, Vasile V. Moisescu strecoară o notă de ironie:

„Deşi sunt convins socialist (pot dovedi, printre altele, cu scrisorile adresate mie de către Ghiţă Cristescu, primul socialist român), încă înainte de-al Doilea Război Mondial, înţeleg că nu pot pretinde unui regim să-şi modifice programul, în favoarea câtorva ca mine”.

Mulţumindu-se cu puţin, trăind aproape ascetic, desprins de servituţiile confortului cotidian, liber de constrângerile convenienţelor sociale, îşi putea permite cel de pe urmă lux: acela de a nu face compromisuri şi astfel, de a nu putea fi şantajat. Or, aceşti oameni liberi erau cu adevărat periculoşi.

Iată cum descrie Sânziana Moisescu modul lor de vieţuire:

„Am trăit în condiţii foarte modeste, primiţi în casa surorii şi cumnatului meu, familia Dumitru şi Aurelia Sida, care ne-au arătat multă dragoste şi înţelegere tot timpul, dar care, din cauza legii de închiriere, neputând scoate chiriaşii, unii introduşi chiar de către Securitate, nu ne-au putut oferi un spaţiu corespunzător.

Am locuit în anexe construite altor scopuri (spălătorie, magazie de lemne) şi câţiva ani buni în pivniţa casei amenajată sumar pentru a fi locuită.

Nicicând n-am fost în situaţia de a ne putea cumpăra ceva al nostru, doar la vânzarea cărţilor tipărite ne-am cumpărat un covor de lână şi alimente mai substanţiale.

Totuşi, niciodată nu ne-a lipsit pâinea şi hrana necesară chiar dacă era sărăcăcioasă. E bine că am fost de acord amândoi cu acest fel de vieţuire de când ne-am căsătorit.”

Iată acum un foarte bun şi poetic portret al lui Vasile V. Moisescu, făcut de către unul din cei care au fost arestaţi cu el şi care, după eliberarea din închisoare, a emigrat în Statele Unite.

Astăzi mi-e dor şi mi-e dor iară de un munte sublim, pe care l-am colindat adeseori de unul singur şi faţă de care mai toţi cei apropiaţi, ca şi cei de departe, se poartă de parcă n-ar fi.

Este singurul dintre munţii pe care i-am cunoscut, la al cărui platou înalt de vrei s-ajungi, trebuie să cobori, nu să urci. Pentru că Vasile Moisescu locuieşte, de mulţi ani, nu numai la subsolul existenţei, ci chiar într-o pivniţă. Dar grija de a nu-şi izbi fruntea de ţevile de apă şi canalizare vine ca o izbăvire de beciurile mult mai adânci, cu hârdaie în loc de conducte, de la Gherla, Aiud şi Jilava, pe unde a trecut şi unde fusese condamnat să zacă 25 de ani. De ce? Pentru că, din izvoarele şi văgăunile lui, ţâşneşte, pe costişa-i, cea mai limpede şi albastră apă. Atât de albastră încât scria, curgând prin albii de pâraie, cărţi de înţelepciune şi devotament: «Armonia universală», «Tainele sărbătorilor mozaice», «Triumful Hristic», «Masa Domnului» şi alte asemenea titluri ce pot fi nume ad-hoc ale râurilor lui şopotitoare, săgetate de păstrăvii tăcerii…

Şi pentru că izvoarele, prăbuşindu-se peste praguri în cascade, i se răsfrâng mereu, în curcubeul cel mai rotund, ale cărui culori, comentarii ale Luminii din focarul Bibliei, strălucesc pururi, în perfecţiunea numărului lor – 7.

Pentru că pietrele, desprinse din coasta lui stâncoasă, se rostogolesc într-una, ca pe axele nevăzute ale unei socotitori de taină, orânduindu-se în tâlcurile Revelaţiei… Şi pentru că în desişurile-i din genuni îşi ascund ouăle porumbeii de stâncă şi creşte floarea de colţ, iar când vreun miel ori ied nu-şi mai află turma, lăstărişul e atât de des că-l apără de lupi. Acelaşi desiş ţinuse de coarne berbecul junghiat de tatăl Abraham, în locul fiului Isaac, pe altarul deasupra căruia aerul tare era mişcat de aripa îngerilor. De aceea a fost ignorat de către cei ce se sperie de alpinismul duhovnicesc.

În sfârşit, pentru că nisipul, curs din sărutul muntelui, cu vânturile şi ploile neostoite, picura, ca într-o clepsidră de profet, aşteptând ceasul venirii Domnului, cel neştiut decât de Tatăl…

Dar cei 25 de ani au fost o condamnare prea puţin însemnată pentru munţii care îşi numără vârsta în ere. Mult mai greu este necuvântul, căci toate vor trece şi munţii trec, chiar cei mai mari, mutabili, printr-o credinţă cât bobul de muştar. Însă Cuvântul, care va rămâne şi care se cere rostit, este mult mai greu de tăcut.

De aceea, Vasile Moisescu, muntele de dor, ţâşnit la 28 mai 1905, dintre muscelele Câmpulungului, matematician, poet, licenţiat magna cum laude în litere şi filosofie, absolvent de seminar teologic, personalitate culturală de excepţie, lepădându-se de toate pentru o credinţă de acelaşi preţ cu a apostolilor, s-a lepădat şi de statura lui alpestră, persistând în arhetipul ei pur geometric: piramida ideală, indicată totuşi de ce are pământul şi arta mai persistent – piatra. Cu totale sacrificii, într-un anonimat fortuit, lipsit de mijloace umanitare, apăsat de sfidarea şi deocamdată de nerecunoaştere.

Astăzi încă prea tânără de a se arăta în plenitudinea ei sau prea bătrână de a-şi mai impune idealitatea, înţelepciunea lui piramidală tronează, ca piramida lui Keops, în mijlocul deşertului, dezvelită de pietrele acoperământului, pângărită de armate barbare, călcată de turişti frivoli, nebăgată în seamă de localnicii delăsători.

Ar trebui să ştim cu toţii că în inima ei palpită Revelaţia, în graiul de neîntrecut al matematicii, prin care, cu maximă certitudine, el i-a dat rezolvarea enigmei piramidice universale, şansă rară, ca găsirea unui masiv filon de aur în subsolul muntelui.

După cum, cine a vrut, de-a lungul vremilor, şi-a luat din ea piatră de construcţie, tot aşa, din pârga publicaţiilor lui, se înfruptă respingătorii celor sfinte. E o nedreptate socială comisă de cei cu conştiinţa adormită. Pietrele cu hieroglife zac astfel neştiute pe la temelii de palate şi moschei. Au rămas încă intacte pietrele unghiulare, încrustate în stânca muntelui măcinat de vremuri, ca cel de la Măcinul Daciei noastre. Destinul său fu să îi păstreze la fel renumele.

Este ştiut că marii ei preoţi în Egipt promovau treptele iniţierii.

Perspectivele cosmice prilejuite de mesajele Piramidei pot fi privite doar de cei cu dorul după nemurire, ca-n basmele noastre cu «bătrîneţe fără moarte». «Nemuritorii Geţi» se află deci printre noi.

De departe acum, scrutând zările spre Patrie, mângâiem cu sufletul un pisc de dor, cu tâmpla albă, înălţată ideal spre Centrul universului, spre echilibrul echinocţiilor, când, pe vârful dinadins lipsă, tronează «Soarele Dreptăţii» veşnice.”

După eliberare a început să rescrie lucrările ce-i fuseseră confiscate, chiar dacă se simţea vizat de percheziţii.

Transpunea în viaţă nemuritoarele versuri ale poemului „If” de Rudyard Kipling , a căror traducere o făcuse în închisoare:

„De poţi privi în ţăndări spulberată

lucrarea pentru care te-ai jertfit

şi te cobori s-o-nalţi mai minunată

chiar cînd unealta-n mîini ţi s-a tocit.”

Îşi nota, pe diverse bucăţi de hârtie, iluminările sale, în ciuda insistenţelor familiei de a-şi închega într-o operă rodul cercetărilor sale de o viaţă. Într-o scrisoare adresată unui bun prieten nota:

„În câteva volume, voi arăta (dacă mai trăiesc) cum numărul cheie al Marii piramide şi-al constantelor din toate ramurile ştiinţei, de el geometrizate – e chiar piatra filosofală, adică numărul preconizat de marii cugetători din antichitate până la Heisenberg…

Spinoza scria că din acest număr se va deduce modo geometrico esenţialele cunoştinţe: tocmai ceea ce am reuşit să fac până acum experimental, deci pur ştiinţific.”

Se purta de parcă timpul ar fi avut oricum răbdare.

În data de 8 aprilie 1985, întorcându-se de la Secţia de Miliţie, unde fusese pentru înregistrarea anuală a maşinii de scris, simte că puterile îl părăsesc, că respiraţia-i devine grea, în urma efortului solicitant de a merge pe jos, care-i provoca dureri intense ale picioarelor.

L-am îndemnat ca, de la staţia de tramvai, să ia un taximetru până la Miliţie. Să chemăm un taximetru chiar de acasă nu ne-am gândit. Duceam o viaţă mult prea modestă ca să ne gândim la această posibilitate. La coborârea din tramvai, negăsind maşină la îndemână, s-a dus încet, pe jos. La înapoiere, tot la fel. Starea aceasta continuându-se şi în zilele următoare, am chemat-o pe doctoriţa de circumscripţie. La venirea acesteia, Vasilică a început să-i vorbească cu mult entuziasm din ultimele lui descoperiri. Eu m-am simţit jenată şi i-am zis: «Vasilică, vezi,  dumneaei şi-a lăsat treaba să vină să te consulte şi tu vorbeşti de parcă ai fi sănătos». La aceasta, doctoriţa a răspuns: «Lăsaţi-l, că-mi place». Doctoriţa aceea îl cunoştea încă pe când Vasilică era agent dezinfector, înainte de a fi fost arestat şi îl preţuia. La ieşire, doctoriţa mi-a spus că, din cauza anemiei, ar putea face ceva la cap sau la inimă. Voiam să ţin cont de cele spuse şi să începem un tratament potrivit. Deşi reţinut la pat, el lucra mereu şi se scula din pat să bată la maşină cele redactate. Chiar şi în ultima dimineaţă a mai bătut la maşină aproape o pagină.”- notează Sânziana.

Câteva zile mai târziu, în 13 aprilie 1985, în jurul amiezii, cu aproximativ o lună înainte ca Vasile V. Moisescu să împlinească vârsta de 80 de ani, întorcându-se dintr-o scurtă vizită în vecini, Sânziana relatează:

L-am găsit lăsat pe spate, de-a curmezişul patului, cu o înfăţişare neobişnuită. Am chemat în grabă pe cumnatul meu cu care locuiam acum, în acelaşi apartament. Acesta, văzându-l, a zis «E gata». L-a controlat la ochi, ceea ce eu nu am observat, zăpăcită de acest moment atât de neaşteptat. Făcuse un stop cardiac.

Un fapt ciudat, demn de Edgar Allan Poe, s-a petrecut exact la 24 de ore de la deces, chiar în ziua de Paşte, când, fără a fi atins de ceva sau de cineva, cristalul gros de şase milimetri care acoperea măsuţa la care lucrase în ultimii ani de viaţă şi care se afla în camera în care era depus corpul neînsufleţit, s-a spart cu un zgomot asurzitor, în bucăţi.

Decesul a survenit, deloc întâmplător, în preziua Paştilor, când, după tradiţie, cei virtuoşi şi iubiţi de Dumnezeu merg direct în Rai,. Sânziana s-a simţit mai alinată:

Faptul că plecarea lui la Domnul a coincis cu date legate de Paşti – de adevăratele Paşti – m-a liniştit. Paştele în acel an 1985 a căzut în România la 14 aprilie. Potrivit calendarului ebraic, sărbătoarea jertfirii mielului pascal din luna Nisan, coincide cu 5 aprilie, în calendarul nostru, iar Învierea Domnului, cu 7 aprilie. Acel 14 Aprilie era de fapt Duminica Tomii, cum i se zice în popor. Vasilică spunea mereu că misiunea lui, prin Piramidă, este pentru cei ca şi Toma, care cer demonstrarea Adevărului.

Va fi înmormântat a doua zi de Paşti, la Cimitirul „Pomenirea” din Arad, sub o lespede cu epitaful pe care el însuşi îl compusese:

„Voi care îmi plângeţi despărţirea

De-aţi şti cât de ferice sunt!

Nu piere floarea în Iubirea

Ce m-a mutat de pe Pământ!”

Vasile V. Moisescu a avut parte, aşa cum şi-a dorit, de un serviciu funerar simplu, dar cu multă lume venită să-l însoţească pe ultimul drum, cu prieteni dragi din toate colţurile ţării, sosiţi să-i aducă un ultim omagiu.

Omagii i-au mai adus şi mulţi din cei care l-au cunoscut şi iubit şi care datorită distanţei nu au putut participa la serviciul funerar.

Într-o scrisoare din aprilie 1985, trimisă de prietenul său, Aurel Popescu, stabilit în Portland, Oregon, fiului cel mare, Bucur Moisescu, acesta îi scria:

Îţi trimit tot ce am de la tatăl tău. Nu cred să fi întâlnit în viaţă un om ca el. Mă simt onorat că am fost şi eu printre prietenii lui. L-am iubit mult şi niciodată n-am să-l uit”.

Sub titlul „O căpetenie, un om mare a plecat dintre noi!”, Mihai Iovin scria:

O veste neaşteptată a sosit ca un fulger, străbătând Atlanticul, la numai 2 ore după trecerea Iordanului morţii de către cel ce a fost preaiubitul nostru frate şi prieten, Vasile V. Moisescu.

Era ziua de sâmbătă, 13 aprilie 1985, în jurul orei 12, ora Bucureştiului, când fratele Vasilică a făcut exodul din trup, împlinindu-se şi cu el minunatele cuvinte din Isaia 33:17:

«Ochii tăi vor vedea pe Împărat în strălucirea Lui, vor privi ţara, în toată întinderea ei. Inima ta îşi va aduce aminte de groaza trecută şi va zice: Unde este logofătul? Unde este vistiernicul? Unde este cel care veghea asupra ta? Ochii tăi vor vedea Ierusalimul, ca locuinţă liniştită, ca un cort care nu va mai fi mutat, ai cărui ţăruşi nu vor mai fi scoşi niciodată şi ale cărui funii nu vor mai fi dezlegate.»

Adorarea Domnului Iisus Christos, dorul Patriei de Sus, entuziasmul lui în cercetarea Sfintelor Scripturi şi în descoperirea frumuseţilor ascunse, a atâtor taine nebănuite de omul firesc, cât şi ardoarea de a le spune şi altora, de a-i face părtaşi acestor bucurii, erau de-a dreptul mişcătoare, antrenante, aducând atâta binecuvântare şi bogăţie spirituală, tuturor acelora care l-au preţuit şi iubit.

Plecarea la Domnul a unui adevărat copil al Său, lasă în urmă o mireasmă plăcută a lui Christos pentru toţi cei ce l-au iubit, dar şi un jar de cărbuni aprinşi pe conştiinţa celor care l-au prigonit…

Vasile Moisescu se înscrie şi urmează cursurile Universităţii din Bucureşti, luînd licenţa în Arheologie şi Limba greacă, cu excelentul calificativ de «magna cum laude».

Pronia cerească a hărăzit ca el să se specializeze în aceste domenii, care aveau să-l consacre în mod special şi definitiv sondării şi studierii Cuvântului lui Dumnezeu, direct de la sursă, din originalele scrise în limbile ebraică şi greacă.

A fost în aşa fel pregătit încât Dumnezeu să-i poată descoperi secrete neştiute înainte, păstrate pentru vremurile din urmă, când cunoştinţa va creşte.

A fost un specialist în ghematria Bibliei (socotirea literelor ca cifre a textelor din originalul ebraic sau grecesc al V.Testament şi N.Testament, cu semnificaţiile lor spirituale) sau, în alte cuvinte, frumuseţea preciziei matematice a Cuvântului lui Dumnezeu.

Spiritul lui viu, inteligenţa lui, cu care a reuşit să-şi însuşească o cultură vastă, în multe domenii, cu o puritate şi o candoare sufletească de copil, fac ca el să îmbogăţească tezaurul creştin cu descoperiri şi interpretări originale neabordate până la noi.

V.V.Moisescu a fost dotat de Dumnezeu cu un duh înalt, ştiinţă şi pricepere în dezvăluirea tainelor Sfintelor Scripturi, a frumuseţilor şi armoniilor ascunse în ea.

Cartea pe care a scris-o, în urma descoperirii, în legătură cu călătoria apostolului Pavel la Roma, redată în Fapte, cap.27 şi 28, redă simbolic şi profetic călătoria Bisericii pe pământ, în 7 etape distincte, perfect corespunzătoare tuturor ciclurilor septimale din planul profetic al Sfintelor Scripturi. E o lucrare unică, de valoare certă, subiect de care până la el nimeni nu a avut cunoştinţă.

Ce aş putea zice de aleasa lui sensibilitate de poet, care a scris imnuri şi versuri creştineşti de valoare unică?

Astfel, încă în anii 30, publica o carte cu cântări creştineşti intitulată «Cîntările Betaniei». Din ea se desprinde în mod deosebit poemul creaţiei universului, intitulat «Poet şi Poemă». Poemul este compus din 7 strofe şi este de o înaltă inspiraţie. Fiecare strofă ilustrează unul din cele 7 principii ştiinţifice dumnezeieşti care stau la baza creaţiunii universului material şi spiritual.

Ca om de ştiinţă a excelat în arheologie, fiind, cu certitudine, primul specialist român în domeniul piramidologiei, având descoperiri unice în tainele piramidei lui Keops.

Parte din aceste descoperiri a reuşit să le publice în mod sumar înainte de instaurarea cenzurii şi regimului comunist-ateu.

Apariţia volumului «Armonia Universală», a prilejuit prezentarea cărţii de către autor, în sala Ateneului Român din Bucureşti, în faţa unui auditoriu care a umplut sala până la refuz.

Era evident de ce atât de curând avea să se răscoale iadul şi să-şi mobilizeze forţele, pentru etichetarea acestui om, cu scop de izolare şi stigmatizare, de reducerea lui la tăcere, în condiţiile în care filosofia ateistă avea să devină religie de stat.

Volumele următoare care au mai fost scrise în acest domeniu, în condiţii şi cu sacrificii greu de închipuit, nu au mai putut vedea lumina tiparului, deoarece Vasile Moisescu a devenit ţinta de atac, venit cu deosebire din partea unor oficialităţi religioase, stimulate de la spate de autorităţile comuniste, care voiau cu orice chip să impună în ţară filosofia marxist-ateistă.

Descoperirile ce i-au fost date lui de Dumnezeu în acest domeniu, doar viitorul le va confirma. Ieremia, proorocul, ca şi alţii, au fost contestaţi de cei din generaţia lor, dar au fost confirmaţi de Dumnezeu pentru posteritate şi noi ne delectăm şi ne simţim îmbogăţiţi, citind istoria slujbei lor speciale pentru Dumnezeu, chiar şi peste milenii…

A fost de o umilinţă pilduitoare, de un spirit de sacrificiu total, trăind împreună cu familia în condiţii nespus de modeste. A ştiut să trăiască sărac, ca să poată îmbogăţi pe mulţi din punct de vedere spiritual.

Din ale lui era întotdeauna gata să dea, să renunţe, fiind întotdeauna gata de sacrificiu, ca şi un miel de jertfă. Dar, avea un curaj ca «de leu» când era vorba de Adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Aici nu făcea concesii…

Din dragostea lui pentru Adevăr şi din fidelitatea lui faţă de Dumnezeu şi de tărâmul sfânt, s-a născut un conflict ireconciliabil cu toate sistemele religioase omeneşti, care au înlocuit autoritatea lui Dumnezeu în adunările creştine, cu autoritatea uzurpatoare a omului.

Nu s-a lăsat asimilat niciodată de un creştinism instituţionalizat şi fals, de aceea a fost «sacrificat şi lapidat», ca Însuşi Domnul Iisus, de «de ai Săi», crezând că ei aduc astfel o slujbă lui Dumnezeu.

Împreună cu alţii, care au fost structuraţi la fel, împărtăşind aceeaşi soartă «a lepădării», ia fiinţă în anul 1953, «Adunarea Creştină» din Arad, de pe strada Oituz numărul 27, care a devenit curând un loc de refugiu spiritual pentru toţi cei prigoniţi.

Satan şi slujitorii lui au urât însă existenţa şi influenţa acestei Adunări. Aşa că, în 16 dec.1958, un grup de 12 credincioşi sunt arestaţi, cea mai mare parte dintre ei fiind direct din efectivul Adunării. S-a înscenat un proces de către regimul comunist, cu avizul favorabil dat de unele căpetenii religioase, iar autorizaţia de funcţionare dată de Cultul Creştin după Evanghelie, a fost confiscată şi localul închis şi sigilat.

Pedepsele administrate la proces au fost foarte severe, fratelui Vasile Moisescu i s-au repartizat nu mai puţin de 25 de ani «muncă silnică».

Au urmat ani grei de suferinţe şi închisoare, pentru el şi pentru familia lui, pentru că a ştiut să stea cu şira spinării dreaptă şi să nu accepte nici un fel de compromis.

Închisorile cele mai grele din ţară, cum au fost Timişoara, Gherla şi Jilava, unde l-am reîntâlnit după 6 ani de detenţie, aveau să-i întărească şi mai mult credinţa şi consacrarea.

Dumnezeu a îngăduit ca adeseori, pe tot cuprinsul istoriei sacre, unii dintre cei mai aleşi copii ai Lui să treacă pe cele mai întunecoase poteci ale lepădării şi dispreţului venit din partea unei lumi păgâne ori religioase, dar vrăjmaşe lui Iisus Christos.

E greu de imaginat, pentru cine nu a trecut prin filiera persecuţiilor cu scop de exterminare, ce anume înseamnă a fi în colţii ascuţiţi ai unei asemenea fiare, de tip apocaliptic.

Aveau să împlinească şi în zilele noastre Cuvântul lui Dumnezeu din Evrei 11:35-38:

«Unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut ca să primească izbăvirea care li se dădea, ci au fost chinuiţi, au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare, au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu fierăstrăul, chinuiţi, au murit ucişi cu sabia, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi. Ei, de care lumea nu era vrednică – au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului…»

Nu a avut pretenţii de la viaţă; era mulţumit în orice situaţie; în schimb, s-a dăruit pe sine fără rezerve, pentru binele şi fericirea altora… Aşa se face că într-o zi a şi plecat pentru totdeauna acasă la Domnul, cu uşurinţă, încât părea mai mult a strămutare decât a moarte, seninul inimii şi al feţei nepărăsindu-l nici în clipa morţii.

Acum când ţi-ai luat rămas bun de la noi şi ai plecat la Cel prea iubit Domn al tău şi ai intrat în marele sabat al odihnei Lui, la Cel care Singurul va şti să aprecieze cu competenţă şi să răsplătească viaţa şi slujba ta…

Al tău frate şi tovarăş de slujbă, de suferinţă şi de lanţuri,

Mia Iovin, Chicago, Aprilie 1985.

O altă evocare a preocupărilor lui Vasile V. Moisescu apare în editorialul lui Dorin Motz, redactorul-şef al revistei „Lucruri noi şi vechi”, nr.19, sept-oct. 1988, California, SUA:

„Pentru mulţi cărturari ai neamului nostru, recunoaşterea şi binemeritata glorie au venit uneori abia după plecarea lor în veşnicie.

Despre unul din aceştia aş dori să vorbesc astăzi.

Se numeşte Vasile Moisescu şi a fost chemat acasă în luna aprilie a anului 1985, cu puţin timp înainte de a împlini 80 de ani.

Făcând ordine în bibliotecă, zilele trecute, am dat peste o carte intitulată «New Light on the Great Pyramid», de Dr. David Webber şi N.W.Hutchings. Este vorba despre Marea piramidă Keops, pe care autorii o numesc «o profeţie în piatră». Voi cita un paragraf din această interesantă carte:

«Marea Piramidă a fost construită pe o stâncă solidă, care a fost nivelată în jurul liniilor bazei, cu pietre de unghi ce au fost înfipte la o adâncime de opt ţoli în masa stâncii. Măsurătorile s-au făcut în cotul ebraic, care are lungimea de 25,025 ţoli. Lungimea fiecăreia din cele patru laturi este de 365,2422 coţi, adică exact numărul zilelor din anul solar.

Unghiul înclinaţiei laturilor piramidei este de aşa fel încât să le permită să se întâlnească în vârful prestabilit al piramidei de exact 232,52 coţi. De ce a făcut proiectantul piramidei să fie ea de exact această înălţime? Când lungimea bazei înmulţită cu doi se împarte cu această cifră, se obţine 3,14159, adică numărul pi sau raportul dintre diametrul unui cerc şi circumferinţa sa. Grecilor li s-a atribuit meritul de a fi făcut această descoperire, dar reiese limpede că proiectantul Marii Piramide a cunoscut acest secret cu cel puţin 2500 de ani înainte de descoperirile geometriei greceşti…

Piramida stă exact în centrul masei pământului… Pietrele din cele patru unghiuri ale piramidei, la baza ei, sunt atât de perfect fixate în adevăratele puncte cardinale, est, vest, nord şi sud, încât atunci când soarele traversează echinoxul, nu lasă absolut nici o umbră pe nici una din cele patru laturi ale piramidei»

Mă opresc aici cu citatul. De ce m-a impresionat această carte? Pentru că de când îl ştiu pe «fratele Vasilică», parcă totdeauna, făcea ce făcea, şi tot la Piramidă ajungea, în discuţiile pe care le avea cu prietenii şi colaboratorii săi – spre exasperarea şi dispreţul multora, în special conducătorii religioşi din vremea aceea, care nu l-au înţeles şi pentru că era deosebit de ei, pentru că se temeau de capacitatea lui, l-au pus pe tuşă şi au încercat să-l suprime.

Puţini oameni au avut o mai mare tenacitate, un mai mare curaj să înfrunte prejudecata, ignoranţa, descurajările şi chiar anii grei de temniţă comunistă şi totuşi să nu se dea bătut niciodată, să nu-şi piardă nădejdea că munca sa va vedea într-o zi lumina tiparului.

Citind cartea americanilor despre piramidă, mi-am amintit că toate aceste lucruri şi multe alte taine minunate din ceea ce s-a numit Biblia în piatră le-am auzit de nenumărate ori expuse de marele savant sau citite în manuscrisele pe care a reuşit să le difuzeze în ţară şi străinătate.

V.V.Moisescu nu a fost doar un cărturar, ci şi un eminent profesor de limbi clasice – greacă şi ebraică – teolog şi unul dintre cei mai buni experţi ai Sfintelor Scripturi. De la el ne-au rămas, de asemenea, o serie întreagă de cântări şi poezii de o mare sensibilitate artistică şi un conţinut profund biblic.

Dorin Moţ – aprilie 1985”.

Fascinaţia armoniei universale i-a fost revelată tânărului Vasile V. Moisescu în varietatea ordinii naturale a lucrurilor. Înainte de a sonda metafizic misterul universului şi de a suspecta hermeneutic aparenţele lumii vii, tânărul învăţăcel se va fi minunat îndeajuns de miracolul existenţei mundane. Preocuparea lui pentru astronomie datează încă din frageda tinereţe, când îl descoperise pe Flammarion. Conform propriilor sale mărturii, deseori era surprins de colegii săi din seminar, privind bolta cerească ore în şir.

„Ca adolescent, conştiinţa mi se trezea, cu întrebări asupra soartei mele veşnice. Citindu-l pe Flammarion, îmi găseam oarecare liniştire în astronomie. Un pedagog m-a zărit cum stăteam noaptea târziu, la fereastra de pe coridor. Odată am îngenunchiat între troienele de zăpadă adresându-mă locuitorilor din astre cam cu vorbele acestea: «Fie-vă milă de mine! Ajutaţi-mă să mă smulg de pe planeta asta mizeră! Dezlegaţi-mi enigma vieţii!»”

Tot din aceeaşi perioadă, cea a studiilor la Seminar, ne-a parvenit un carneţel-agendă, în care, parcimonios, fiul de funcţionar sărac din Domneşti, îşi ţine evidenţa cheltuielilor cu acribie de contabil, oferindu-ne posibilitatea de a afla, alături de lecturile clasice obligatorii, preferinţele sale în materie de carte. În lungile sale liste, alături de nume ca: Fenelon, La Fontaine, Corneille, Schiller, Shakespeare, Cicero, Seneca, Marc Aureliu, Sf.Augustin, J.Pestalozzi, Victor Hugo, care împreună cu Ioan Gură de Aur şi exegezele lui Gala Galaction asupra lui Renan constituiau, probabil, o parte din bibliografia obligatorie a Seminarului, întâlnim şi cărţi îndrăzneţe, cum ar fi: „De profundis” a lui Oscar Wilde, „Catehismul budist” de Olcott, „Teoria relativităţii” a lui A. Einstein, „Teoria ondulaţiei universale” de V.Conta, „Micromegas” şi „Zadig” ale lui Voltaire, „Originea Speciilor” şi „Aşa grăit-a Zarathustra”, o carte despre hipnotism a lui Wundt, ba chiar şi lucrarea „Spiritul şi visele” a românului naturalizat în Franţa – Vaschide, cu activitate de pionierat în domeniul cercetării inconştientului, înainte de psihanalişti. Din literatura română, menţionează „Din valurile vieţii” şi „Educaţiunea morală” ale lui Ioan Slavici, „Poezii” de Octavian Goga, „Fire de tort” – George Coşbuc, „Oameni şi fapte” – Nicolae Iorga, „Corespondenţa Anghel” – Şt.O. Iosif, „Cuvinte sufleteşti” – Carmen Sylva, „Păsările noastre” – Simion Florea Marian, „Cartea omului practic” – Eugeniu Speranţia, „Poate creştinul să fie socialist?”- G.Galaction. În aceste liste eclectice de cărţi cumpărate, figurează la loc de cinste Flammarion cu două titluri: „Visuri înstelate” şi „Urania”, în două volume.

Un spirit preocupat de astronomie se va confrunta, inevitabil, cu provocarea matematicii. Deşi era umanist prin formaţie, Vasile V. Moisescu se va arăta fascinat de matematică.

„Deşi aridă pentru mulţi, ca diamantele brute, pe care unele triburi le schimbau cu bucurie pe sticle colorate”, jocul cu mărgele de sticlă în care va vedea „rădăcina tuturor ştiinţelor care merită acest nume. În ce constă siguranţa ei, egalabilă doar cu a Bibliei? E mereu deschisă oricărei inovaţii ce rezistă demonstraţiei sau experimentului. Fără darul descoperirii, comentariile asupra Sfintei Scripturi sunt sterpe. Revelaţiile sfinte scrise se refractă astfel în aspecte sumbre, chiar în mii de secte. Natura supranaturală pretinde organe adecvate, mai degrabă decât instrumentaj perfecţionat. Şi Lucian Blaga înclina mult spre  spiritul matematic. De aceea, în teza sa de doctorat, a tratat despre «Matematica în biologia lui Mendel»”, notează Vasile V. Moisescu în „Autobiografia” sa.

Lumea adevărului revelat, lumea corespondenţelor multiple este în mod necesar una religioasă, cel puţin în accepţiunea ei etimologică, o lume a relaţiilor secrete şi discrete care există între componente, iar rostul cercetătorului este de a intui matricea, fie pattern, arhetip, gestalt, structură. „După cum însăşi această natură este ascunsă în partea ei  invizibilă, la fel viul cuvânt al lui Dumnezeu conţine, în structura sa, partea abstractă, adică numărul. Orice vietate este structurată. Prin acestea, e distinctă de haosul neviului”. Reducând lumea la cel mai mic numitor comun, numărul însuşi, convins că „mărunte lumi păstrează dogma”, are nostalgia principiului unificator, a Pietrei filosofale, aici numite „Perla”:

„Se va da dreptate celor ce, trudindu-se în ţarina Evangheliei şi găsind Comoara Comorilor, au vândut toate bunurile cele doar pentru prezent şi care, din marea popoarelor şi din durerea de nespus, au scos Perla de nepreţuit, Cea care unifică toate nuanţele de Lumină, acum refractată în mii de interpretări”.

Preocupările legate de Marea piramidă a lui Keops datează încă din perioada când, la Seminar fiind, frecventează biserica „Cuibul cu barză”. Acolo o va cunoaşte pe Collete Bruteanu, nepoata lui Maniu (viitoarea soţie a lui Sergiu Grossu, militant din exilul său francez pentru dreptul la libertatea de conştiinţă – n.n.), care, redactor fiind, cunoscându-i ideile, îi solicită un articol pentru revistă, iar Vasile V. Moisescu acceptă provocarea.

Pe vremea aceea, Paul Brunton stârnea interesul cu bestseller-urile sale – „India secretă” şi „Egiptul secret”, cărţi agreabile de popularizare a civilizaţiilor îndepărtate în spaţiu sau timp, fără pretenţii ştiinţifice.

Referindu-se la acea perioadă, pornind de la relatările soţului ei, Sânziana notează, oferind, de asemenea, un scurt compendiu de piramidologie:

„Subiectul deci a fost găsit. S-a apucat să caute în biblioteci, ca să se informeze cât mai temeinic. Dar nu s-a mulţumit cu cât i se cerea pentru articol, căci subiectul acesta a pus stăpânire asupra lui, urmând de aici ani de cercetare şi calcule. S-a documentat în limba franceză, folosindu-se de cărţile unor arheologi şi piramidologi, care dădeau măsurători făcute cu precizie, de către ingineri competenţi, la faţa locului… (Piramida lui Keops). Fiind cercetată în Occident de o seamă de oameni de ştiinţă, s-au dezvăluit prin coridoarele, întretăierile şi liniile găsite, istoria omenirii şi cea biblică, precum şi o mulţime de date ştiinţifice cu previziuni pe care doar ştiinţa actuală le poate confirma. Interpretarea lor s-a putut realiza doar după ce a fost măsurată cu sistemul britanic, compus din deget, uncie/ţol, picior, cot, yard. O măsură oarecare corespunde unei anumite durate de timp. Un exemplu din istoria religioasă este coridorul care este ascendent, dar e atât de scund, încât trebuie să mergi aplecat. Sui, dar încovoiat (spaţiul) reprezentând perioada Legii. La data care marchează Învierea Domnului, coridorul devine dintr-odată de şapte ori mai înalt, 7 fiind numărul deplinătăţii. Piramida nu spune nimic de la sine decât întăreşte Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, a fost numită «Biblia de piatră». Versetele din Biblie care se referă la Piramida lui Keops, au valorile literelor-cifre, în limbile corespunzătoare (ebraica pentru Vechiul Testament şi greaca pentru Noul Testament), cu numerele întâlnite în Piramidă. Vârful ei lipseşte. La echinocţii, la amiaza zilei, dacă te aşezi la mijlocul laturii Piramidei, soarele ocupă vârful lipsă. Mulţi piramidologi au descoperit şi au interpretat diferitele aspecte ale Piramidei, Vasilică având şi el de completat unele, chiar din ştiinţă.

Partea principală a lucrării lui constă în descoperirea interpretării numărului omniprezent în Piramidă: 286,1. Axa intrării în piramidă şi a coridoarelor e deviată de la planul median cu 286 ţoli. În dreptul răstignirii, întâlnim iar diferenţa de 286 ţoli. Şi vârful lipsă, niciodată zidit, e 286 ţoli. Aşa cum am mai spus, Vasilică din tinereţe s-a ocupat şi cu numerele, cu 7, în special. S-a gândit să transpună pe 286 în sistem septimal. Prezenţa numărului 7 de-a lungul factorului complinitor 286 (cum l-am întâlnit şi la coridorul ce devine de 7 ori mai înalt) este o indicaţie spre rezolvarea lui numai prin sacrul sistem septimal.”

Pornind de la studiile sale de piramidologie, Vasile V. Moisescu stabileşte conexiuni, care azi ne pot părea, dacă nu fanteziste, cel puţin îndrăzneţe, cu Templul Solar de la Sarmisegetusa, ştiute fiind şi preocupările sale de arheologie.

„La Templul Solar din Sarmisegetusa dacică am întâlnit aidoma Fiul Celui Preaînalt, influenţă pe care o atribui contactului cu emigranţii din Asiria ai celor 10 triburi nordice ebraice, deportaţi înainte de cele două de la Ierusalim. Când Babilonul a scuturat jugul asirian, cele 10 triburi au trecut prin Crimeea, prin Transnistria, Moldova, Galiţia, Danemarca şi s-au oprit în Anglia, numindu-se ebraic british, adică  bărbaţii legământului. Supuşii Anglilor au evident specific semit. Au dus cu ei şi măsurile biblico-piramidice”.

În ceea ce priveşte cercetarea piramidologică, Vasile V. Moisescu doreşte să-şi confrunte rezultatele cu cele ale contemporanilor săi din străinătate.

„Fără reuşită, am încercat corespondenţă cu savanţi din străinătate; înainte de a fi arestat, cu predecesorul meu, D. Davidson, căruia îi datorez primele zecimale de la dimensiunile piramidei, ca să-l anunţ că am decodat enigma lui 286,1.

După eliberare, când făcusem câteva descoperiri în astronomia şi fizica Marii Piramide, am scris lui Paul A.M. Dirac, laureat al premiului Nobel pentru fizică, cel care preconiza a se geometriza fizica, că am găsit, în schemele ei, zecimalele care corespund cu piatra de încercare a fizicii viitorului, cu constanta structurii fine, compusă din triumviratul constantelor, căci găsisem geometrizarea vitezei luminii, exact până dincolo de 1 mm, aşa cum este experimentată prin laser.

Lui Alexander Thom (cel care a petrecut câteva decenii studiind construcţiile megalitice şi care a ajuns la concluzia că cele mai multe dintre ele aveau un rol astronomic – n.n.), i-am comunicat că unitatea de măsură pe care a dedus-o din măsurarea vechilor mari pietre dispuse în figuri orientate după aştri este fix verticala de la baza Piramidei.

Fenomenalului atomist Philbert Bernhardt i-am transmis vestea că cifrele vârstei universului, date de scăderea gravitaţiei, sunt indicate la începutul spirei a 8-a din spirala logaritmică.

Am trimis diferite articole legate de piramidologie şi ştiinţă redactorului-şef al revistei „Science et Vie” de la Paris, Renau de la Taille, fără însă a primi vreun răspuns.”

Luase cunoştinţă şi de Gnoza de la Princeton:

„Savanţii de la Princeton au ajuns la concluzia că măreţiile cosmosului se datorează Minţii Divine. Deoarece teologii creştini nu se ţin la curent cu noile investigaţii asupra creaţiunii, aceşti savanţi sunt ameninţaţi să cadă pradă neognosticismului, combătut de apostolii Pavel şi Ioan.”

Cercetările sale, ştiute deja de unii intelectuali bucureşteni, vor fi aduse la cunoştinţa marelui public, începând cu anul 1942, în revista „Natura”. Revistă selectă pentru răspândirea ştiinţei, întemeiată în 1905, de Grigore Ţiţeica şi G.G.Longinescu, se tipărea lunar sub îngrijirea profesorilor universitari I.Simionescu (preşedintele Academiei Române în acea perioadă) şi Octav Onicescu, aici publicându-şi articolele şi C.I.Parhon. În „Natura” aşadar apar două articole ale lui Vasile V. Moisescu, „Tainele Piramidei lui Keops” în nr.4 din aprilie 1942 şi „Lungimea unui grad terestru dată de Marea Piramidă egipteană”, în nr. 9 din septembrie 1942. Cităm fragmente din „Tainele Piramidei lui Keops”:

„Asupra subiectului acesta s-a scris o bibliotecă întreagă, începând de la Herodot, până la cercetătorii actuali, care, an de an, descoperă ceva şi mai nou asupra acestui inepuizabil rezervor de comori ştiinţifice, care este Marea Piramidă.

Dacă trebuie să caut în ţara noastră spirite cu adevărat interesate în privinţa aceasta, socot că îi găsesc mai sigur între selecţii cititori ai revistei «Natura».

Intenţionez ca, în paginile ei ospitaliere, pentru gânduri serioase, să demonstrez ceea ce face originalitatea tezei mele de doctorat şi anume: dezlegarea precisă a laitmotivului arhitectonic al Marii piramide. Acesta dispersează de câtva timp pe renumiţii piramidologi, căci sensul «numărului deficient» întâlnit pretutindeni în dimensiunile misterioasei piramide este recunoscut ca fiind de neaflat. Mai înainte însă de a-i da cheia, este necesar să rezum preţioasele descoperiri ale înaintaşilor mei, în studierea parţială a Marii piramide. Nu pot face înţeles ceea ce reprezintă ea în ansamblu decât după ce dovedesc că fiece colţişor al ei simbolizează ceva din armonia cosmică.

Th. Moreux, directorul observatorului astronomic din Bourges, în faimoasa lui carte «La science misterieuse des pharaons» (Paris, O.Doin, 1925), după ce enumeră câteva principale date astronomice incluse clar în prima piramidă (atâtea câte se aflaseră până acum două decenii), conchide astfel: «Faptul că toate aceste cuceriri ale ştiinţei moderne sunt în Marea piramidă în starea de mărimi naturale, măsurate şi totdeauna măsurabile – iar ca să se arate la lumina zilei, având nevoie doar de significaţia metrică (n.r.ascunsă) ce o poartă cu ele – acest fapt este evident inexplicabil, după părerile noastre asupra civilizaţiei străvechi, dar aici e un fapt pe care în zadar te-ai încerca să-l pui la îndoială şi care afundă pe actualii savanţi în cea mai mare nedumerire.»

Mai mult încă: cititorii vor fi întâlnit unele articole care, urmărind mai degrabă senzaţionalul, expun datele istorice şi profetice revelate de interiorul Marii piramide. E drept că în sprijinul afirmaţiilor acestea vin măsurătorile efectuate recent de comisiunile oficiale, care au măsurat extrem de exact sistemul de coridoare şi camere dinlăuntrul acestei piramide. Interpreţii ei, transformându-i dimensiunile în vechi măsuri egiptene, scot astfel la iveală un uimitor breviar al istoriei universale, unde fiecare an este reprezentat prin măsura aceea sacră, care, precum vom vedea, este singura unitate de măsură ideală, corespunzând perfect exigenţelor ştiinţifice. Fracţiunile ei micrometrice întâlnite în piramidă,  arată ora când s-a întâmplat cutare eveniment important. De ex: un coridor scund dă, la începutul lui, ziua intrării în războiul trecut, iar la ieşirea din el, ziua exactă a încetării lui. Alte particularităţi ale interiorului, perfect încadrate în continuarea scării cronologice spaţializate pe teren, marchează momentele cruciale în istorie. Astfel, ora exactă a răstignirii Mântuitorului este înfăţişată prin intrarea în marea galerie care dintr-odată se înalţă de 7 ori mai mult decât galeria precedentă. Diferenţa dintre înălţimile lor conţine şi aici, fireşte, profund misteriosul «număr deficit», cu aproximaţie de miimi de milimetru.

Bineînţeles că explicaţiile amănunţite nu le pot publica decât în volumele ce le compun pe baza bogatului material documentar repartizat în vreo 250 titluri de câte 4 pagini mari. Lectura lor e menită totuşi să captiveze, expunând cele mai variate domenii ale ştiinţei, fără să le despartă de spiritualitatea ce o includ, dedusă geometriceşte din fiecare detaliu arhitectonic.

Nu mă îndoiesc că Marea piramidă deţine secretul unificării tuturor ştiinţelor exacte, pentru că studiul ei presupune versarea în ansamblul cunoştinţelor omeneşti, al căror plan ea îl poartă fără greş.

Închegarea ei atât de unitară comportă totdeodată aceeaşi minuţiozitate ca şi la îmbinarea giganticelor blocuri din interiorul ei, atât de bine apropiate unul de altul, cum sunt feliile unei lentile uriaşe, încât nici nu se simte că e formată din bucăţi. Din ea ai putea deduce, algebriceşte, orice principală teză de care ai nevoie.

Ştiinţă pozitivă se numeşte tot ce se poate reda prin numere, căci nimic nu este mai lipsit de subiectivism decât numărul. Marea piramidă, redând totul matematiceşte, pentru a da de firul conducător, e de ajuns să ştii anumite raporturi proprii numai ei, în afară de cele avute în comun cu oricare piramidă, socotită geometric. Ea este un vast sistem de proporţii care, în strictă reducţie, revin toate la baza ei de măsurătoare: Orbita solară, întâlnită pretutindeni în structura sa, ca şi măsura într-o bucată de muzică. Consider ca punct central al acestei teze evidenţierea rostului piramidei şi anume: Glorificare Soarelui spiritual, prin simbolurile lumii solare, în toate amănuntele de construcţie. De aici până la ghirlanda de profeţii, extraordinar de precise date de ea, mai ales asupra istoriei sacre, nu-i nici o distanţă, căci ISUS este «Lumina lumii».

Epoca noastră de-abia a început să îngâne abeceul acestei epistole de piatră, care i se adresează din partea unei străvechi civilizaţii pe cale să renască, în virtutea ciclurilor istorice.

Interpreţii acestei opere arhitecturale-mistice nu găsesc altă soluţie a apariţiei unei atare probleme de granit în vastul deşert al neştiinţei noastre decât mărturisind că aici avem de-a face cu templul ştiinţei-religii, unitatea după care sufletul modern tânjeşte mereu, dar care dăinuieşte încă pe alocuri, de la Nil la Danubiu, din lumea antediluviană până la cea actuală. Reiese clar că nişte patriarhi ai spiritualităţii au primit misiunea să imortalizeze în Marea piramidă un întreg sistem de revelaţii supraterestre, cărora abia azi li s-a aflat cheia descifrării lor.

Dacă s-ar face efective semnalizări luminoase către locuitorii altor planete, limbajul convenţional în stare să le atragă atenţia nu ar fi altul decât figurile geometrice, din viziunea cărora ei să poată deduce că acestea au fost dinadins utilizate de nişte fiinţe cugetătoare. Tot aşa, limbajul prin care spiritele mult înălţate îşi transmit ideile este cel matematic-geometric, schema gândirii însăşi.

Felul acesta de exprimare transcendentă s-a făcut iarăşi înţeles în Marea piramidă de când ştiinţa modernă a redobândit, prin forţări uriaşe, noţiunile încorporate de-a gata în acest monument datând de 46 de veacuri.”

În revista cu deschidere europeană „Neo-Europa”, în numerele din ianuarie-februarie şi martie-aprilie 1944, este publicată integral lucrarea „Taina tainelor din Piramida lui Keops” de Vasile V. Moisescu. Ca ecou la apariţia acestei lucrări, a apărut în „Universul” din 7 februarie, sub semnătura lui Gr.Fotino articolul „Uimitoarea descoperire a numărului cheie din Marea piramidă”, din care cităm:

„De când s-a adus la cunoştinţa publicului că un Român a dat dezlegarea definitivă a celui mai mare secret al piramidei lui Keops, deseori auzi discutându-se asupra acestui monument extraordinar. În România prea puţini se interesează de tainele ştiinţifice incluse în piramidă pe calea numerelor din măsurile dimensiunilor ei. Cei mai mulţi se opresc doar la profeţiile redate prin lungimile coridoarelor, curioşi să afle ce spune piramida despre evenimentele actuale.

Descoperirea d-lui V.Moisescu îmbrăţişează însă zările cele mai întinse ale cugetării umane, putem spune chiar că depăşeşte orizonturile pământeşti. Într-adevăr, scopul acestei construcţii fără seamăn este să înfăţişeze prin limbajul strict numeric adevărurile cele mai esenţiale în care se confundă armonios universul vizibil cu cel spiritual, într-o unitate indestructibilă.

Firul călăuzitor printre noianul de date astronomice ale piramidei a fost declarat ca fiind de nedescifrat cu resursele minţii omeneşti. E vorba de factorul arhitectonic 286,1022 ţoli piramidici (ţolul sau degetul e a 250 milioana parte din raza polară a pământului n.r.). Acel număr de o precizie micrometrică se întâlneşte pretutindeni în misterioasa construcţie, ca un laitmotiv într-o simfonie. El formează o altă piramidă, ideală, care învăluie şi pătrunde în toate ungherele piramida cea concretă. Adăugând oricărei dimensiuni bagheta magică a lui 286…, pietrele încep să grăiască. Până acum blocurile piramidei au relevat doar ceea ce face esenţa sistemului nostru planetar. Ce ascunde însă acest număr în el însuşi, iată ce intrigă pe savanţi!

Fără mijloacele aritmetice inedite la care a recurs dl. Vasile Moisescu, nu se putea rezolva enigma enigmelor din Marea piramidă. Demonstrarea d-sale, care satisface exigenţele metodologiei ştiinţifice, este expusă rezumativ în recentul număr al revistei «Neo-Europa»  şi apoi într-un volum care va apare imediat după Paşti.”

Cercetările lui Vasile V. Moisescu în domeniul piramidologiei vor fi aduse la cunoştinţa marelui public, începând cu anul 1944 şi prin intermediul conferinţelor ştiinţifice, ce se vor desfăşura fie la Sala Dalles, fie la Asociaţia „Nicolae Iorga” sau la Ateneul Român.

Conjugându-şi eforturile cu cele ale preotului Toma Chiricuţă, confesorul Reginei Maria, redactorul revistei „Ortodoxia”, paroh al bisericii (bijuterie de artă) de lângă Poşta Centrală, fascinat el însuşi de piramidologie, va încerca să evidenţieze caracterul profund creştin al revelaţiilor piramidei lui Keops.

În ziarul „Timpul” din 25 ianuarie 1944, apare articolul „Conferinţa despre Marea Piramidă”, ca ecou al primei conferinţe organizate de Fundaţia Dalles în data de 18 ianuarie, cu titlul „Misterul Marii Piramide descoperit de un român”. Cităm din acest articol :

„Preotul profesor Toma Chiricuţă a prezentat călduros publicului o parte din descoperirile asupra piramidei lui Keops, făcute de dl. Doctorand V.V.Moisescu din Domneşti-Muscel.

După ce a menţionat unele date astronomice şi geodezice incluse clar în structura acestui monument providenţial, a pregătit terenul pentru demonstrarea aportului românesc la înaintarea studiului piramidologic.

În ţara noastră, prea puţini se interesează de uimitoarele revelaţii pe calea piramidei grăitoare de secrete milenare.

Savanţii din Apus au declarat că numărul 286 întîlnit pretutindeni în Marea Piramidă rămîne încă cea mai mare enigmă din toate cele dezlegate pînă acum, lucru curios, tocmai cu ajutorul acestui «factor deficient.»

Există o piramidă invizibilă ce învăluie pe cea văzută şi o pătrunde prin tot interiorul ei. Diferenţa dintre piramida concretă şi cea ideală, doar schiţată pe teren, e totdeauna acest nr.286, 1022 de ţoli piramidici.

Evident, este intenţionată reprezentarea nesfârşită cu atâtea zecimale a acestei diferenţe. Ce să însemne oare?

Arheologii au declarat această întrebare ca fiind sortită să rămână fără răspuns. Totuşi laitmotivul numeric al Marii Piramide este acum interpretat ştiinţificeşte, în urma cercetărilor îndelungate ale unui pasionat al filosofiei numerelor şi care însuşi a contribuit la progresul ei.

Rezultatul studiilor d-lui V.V.Moisescu duse până la marginile raţiunii sănătoase le-a expus în cele vreo mie de pagini ale manuscrisului.

Una din cele mai de seamă laturi ale descoperirii constă în faptul că acest templu al spiritualităţii umane este consacrat în mod natural soarelui, piramida fiind schematizarea astronomică a epopeii solare. În mod simbolic este consacrată lui Osiris, soarele spiritual preînchipuitor al lui Hristos, iar în mod absolut este dedicată lui Iisus, care este «Lumina lumii.»”

Tot din ziarul „Timpul” din 4 februarie 1944 aflăm că în data de 1 februarie s-a ţinut o a doua conferinţă despre piramida lui Keops, cel care a deschis lucrările fiind tot preotul profesor Toma Chiricuţă, cu o intervenţie – „O noapte petrecută cu duhurile în inima marii piramide”, în care combătea dimensiunea păgână a „Egiptului secret” al lui Brunton, aducând în sprijinul său rezultatele matematice ale lui Vasile V. Moisescu.

Autorul articolului spune:

„În concluzie, dl. V. Moisescu este acela care a apucat calea cea bună ce l-a dus la descoperirea strict matematică a tainei tainelor din această Biblie de piatră, alergând la rugăciune şi studiu tenace”.

O apreciere asemănătoare întâlnim şi în „Curentul” din 5 Februarie 1944, iar în „Curentul” din 26 iunie 1944 găsim un lung articol intitulat „Enigma Marii Piramide dezlegată de un român”, semnat de arhitectul N.Enescu, din care cităm:

„A avut mult răsunet vestea că cel mai de seamă mister al piramidei lui Keops este, în sfârşit, definitiv elucidat de un compatriot al nostru: dl. prof. V.V.Moisescu, muscelean, înzestrat nu numai cu calităţile oamenilor de la munte, ci şi cu ceea ce se cere unui veritabil savant…

E o fală pentru neamul românesc că, în vremuri tulburi lui, i-a fost dată misiunea să înmănuncheze în dezvăluirea tainei acesteia toate celelalte secrete ale piramidei, descoperite, rând pe rând, de o armată întreagă de astronomi, ingineri şi arheologi, admirate de elita gânditorilor din toate continentele…

De altfel, aspectele sub care se studiază Piramida sunt atât de numeroase încât nu exagerez afirmând că ea cuprinde un fel de enciclopedie zidită. Alţii, ca şi când ar fi anticipat descoperirea d-lui Moisescu, au numit piramida «Biblia de piatră». Într-adevăr, opera lui Keops (mai bine zis planul inspirat executat de acest faraon) se pretează la simbolismele religioase cele mai de neaşteptat, mai ales ţinând seama de relatările vechilor texte egiptene…

Prin aceste exemple simple, alese dintre sute altele, n-am făcut decât să atragem atenţia publicului românesc că teza d-lui Moisescu are solide temelii. E vorba de sintetizarea descoperirilor piramidologice de până acum, prin aflarea sensului faimosului «factor deficient», adică acel număr de măsuri piramidice care lipsesc vârfului şi principalelor dimensiuni. Numai prelungite cu numărul acesta până la limitele unei «piramide ideale» doar trasată pe teren se obţin multiplele date astronomice şi profetice. Aşa ceva nu se mai întâlneşte la nici o construcţie, fie ea cât de mistică.

Arheologii au declarat ca fiind de nedezlegat enigma numărului cheie de 286,1022 degete. Iată că un Român i-a dat unica dezlegare cu putinţă. Ţara noastră dispune astfel de încă un mijloc de a proclama vitalitatea neamului.

Tranşarea acestui nod gordian, de care se leagă tot ce este mai esenţial în cugetarea omenească, este demonstraţia cu mijloace aritmetice inedite, prin introducerea în calculele d-sale a sistemului septimal şi prin identificarea valorilor corespunzătoare cu pasagiile capitale din originalele Bibliei. Să nu ne mire faptul acesta, ci să-l cercetăm ca pe orice fapt ştiinţificeşte stabilit, prin logica evidenţelor numerice.

În aceste vremuri, când talazurile necredinţei izbesc mai mult ca oricând baza aşezărilor umane, Numele cel mai presus de orice nume, pe care-L indică descoperitorul, este înălţat ca Vârf şi împlinitor a toate în piramida socială.”

În numărul ziarului „Dreptatea”, dedicat Crăciunului din acelaşi an, apare un articol intitulat „Naşterea Domnului, arătată de Marea Piramidă”, semnat de Vasile V. Moisescu, un text  erudit, deşi se vrea de largă adresabilitate, text din care cităm:

„E o sarcină neobişnuit de grea încercarea de a prezenta izolat, doar o părticică din ghirlanda de date astronomice şi profetice ascunse în cel mai enigmatic monument al omenirii. În afară de aceasta, pe drept mi se cere să scriu un articol pe înţelesul tuturor. Cu alte cuvinte, trebuie să renunţ la demonstraţiile ştiinţifice care fac din acest studiu ceva pozitiv, ce nu se poate confunda cu misticismul religios sau filosofic. Sunt nevoit aşadar să mă limitez la simple expuneri, cu riscul de a fi taxat ca visător, deşi am rămas un incorigibil Toma experimentatorul.

Tocmai în aceasta constă seriozitatea piramidologiei: ea ni se adresează numai şi numai în limbajul numeric, o exprimare fără echivocuri. Rezultatele ştiinţelor realiste, reducându-se la numere, tot ele slujesc ca singurul mijloc ce satisface cerinţele celor mai sceptici în privinţa afirmaţiilor care depăşesc obişnuitele preocupări. Putem vorbi aşadar de o supraştiinţă, în care obiectivele credinţei se îmbină armonios cu cifrele astronomiei. Această metaştiinţă nu se poate găsi decât în Piramidă şi-n profunzimile Bibliei…

Data naşterii Domnului după Piramidă e în perfectă potrivire cu o profeţie din «Cartea Enoh», care spunea că Mântuitorul lumii Se va naşte la 15 Tisari, după calendarul biblic şi că va muri la 15 Nisan, exact cum s-a şi întâmplat şi cum arată piramida…”

Preţuirea pe care preotul Chiricuţă o poartă confratelui său în ale piramidologiei face obiectul articolului amplu pe care acesta îl scrie şi îl intitulează „Pietrele care strigă” – în revista „Ortodoxia”, din 6 Februarie 1944.

Ziarul „Universul”, într-un număr din aceeaşi lună, februarie 12, în articolul „Contribuţii româneşti în domeniul piramidologiei” vorbeşte despre competenţa ştiinţifică a conferenţiarului în aceşti termeni:

„Cu acest prilej, s-a arătat cum dl. V. Moisescu, apreciat pentru râvna cercetărilor d-sale în domeniul biblic ca posesor al limbilor ebraică, latină, greacă şi al altor limbi orientale, printr-un studiu aprofundat al Bibliei şi sprijinit pe puterea rugăciunii, are meritul de a fi descifrat cea mai spinoasă enigmă piramidologică, declarată de arheologi ca fiind de nedezlegat”.

A doua serie de conferinţe, de astă dată în 1947, când Vasile V. Moisescu, mutat la Arad, va face efortul de a reveni periodic în capitală, va prilejui reacţii variate ale presei, de la articole favorabile, precum în „Drapelul”, din 14 februarie 1947:

„Cu o mare însufleţire, dl. Moisescu a condus pe ascultători prin dedalurile misterioase ale Piramidei, revelându-le armonia divină a dimensiunilor acestui monument şi simbolismul lor transcendent. Expunerea caldă şi plină de vervă a d-lui Moisescu a fost răsplătită cu numeroase aplauze”, la cele corosive, cum va fi cel al lui George Călinescu, intitulat „Piramidologie” din „Naţiunea”, din 5 iunie 1947, asupra căruia vom reveni.

Conferinţele din februarie 1947, organizate de scriitorul M.Bibiri-Sturia, la Ateneul Român, se vor bucura de girul unor personalităţi cunoscute în epocă: Dimitrie Pompei, academicianul matematician, care, în alocuţiunea sa, evidenţiază meritele ştiinţifice ale lui Moisescu:

„Un român, prof. V. V. Moisescu, a adus o contribuţie capitală în piramidologie, descifrând numărul-cheie al Marii piramide; iată pentru ce socotim noi că răspândirea cunoştinţelor despre piramida lui Keops este binevenită prin acest ciclu de conferinţe”.

Au participat de asemenea, profesorul universitar Eugen Herovanu, profesorul universitar Ştefan Burileanu, dr. Ilie Piticaru-autorul „Teoriei evoluţiei spirituale”, scriitoarea şi plasticiana Olga Greceanu.

Vasile V. Moisescu îşi va aminti, peste ani, despre atmosfera în care se desfăşurau conferinţele:

„Cea mai de seamă a fost seria de conferinţe din februarie 1947, la Ateneul Român. Fiind o iarnă grea, tramvaiele circulau prea puţine. Totuşi, deşi cu taxe de intrare, publicul umpluse sala. Am avut un succes răsunător, bine regizat şi de scriitorul M. Bibiri-Sturia, directorul revistei Neo-Europa. Un inginer dintre auditori, îngrijorat că prea mult caz făceam de Biblie, a vociferat să revin la subiect. Am răspuns: «Subiectul este Domnul Iisus»”.

Va mai avea parte de acest tip de reacţii şi cu alte ocazii, mai ales atunci când avea de a face cu iniţiaţi în teozofie, foarte la modă. De altfel, una dintre conferinţele pe care le va susţine, într-o localitate aproape de Bucureşti, se va desfăşura chiar la conacul profesorului universitar Giurgea, „renumit în străinătate pentru studierea ectoplasmei, o materie fină ce formează legătura dintre suflet şi trup. Prin ea se practică telepatia, telekinezia, levitaţia etc., tot fenomene ce ţin de parapsihologie. Asistenţa era compusă din fizicieni, medici, literaţi etc. Amfitrionul,  dându-mi cuvântul, am început cu rezumarea despre măreaţa construcţie, cu comorile ei din astronomie şi matematică. Ştiam că nu le era străină nici capacitatea Piramidei în materie de profeţii pentru viitorul anticipat de ea, cu 4500 de ani. Când am ajuns să dezvălui cum arată ea viaţa Mântuitorului, mai ales cum a murit ca jertfă de ispăşire, ca la un semnal, toţi dintr-o dată, au început să protesteze: «Karma e ineluctabilă! Nimeni nu poate înlătura legea ei.» O idolatrizau ca pe supremul zeu – Fatum, fatalitatea, destinul orb. Le-am explicat cum un misionar creştin din India fu invitat la un simpozion, unde un teosof, ca ei, a pus un vierme în mijlocul unui cerc de jăratic zicând:

«Cum nu poate acest biet vierme să iasă din cercul de foc, tot aşa nu poate omul să se elibereze de karma sa multimilenară, decât prin alte mii de reîncarnări, până atinge pacea nirvanei»

Misionarul însă a apucat viermele între degete şi l-a salvat, rostind: «Aşa e Harul, graţierea».”.

Cu toate că respinge teoriile budiste ale metempsihozei, Vasile V. Moisescu pare familiarizat cu jargonul antroposofic steinerian, atunci când întâmpină surprinzătoarele miracole zilnice. Îşi explică astfel fenomenele de déjà vu, de comunicare telepatică, de abilitatea de a-şi programa trezirea la ora fixată, fără ajutorul ceasornicului:

„De multe ori, puneam să sune ceasul deşteptător la ora cutare, precizând şi minutele; însă, mă trezeam singur, cu un minut – două mai devreme decât manevrasem. Ziua, abia dacă nimeresc să ghicesc cât e ora, fără să mă uit la ceas. Îmi explic trezirea că trupul sufletesc, care, în timpul somnului, iese din cel carnal, consultă ora şi minutul. Ca să cruţe conştientul de sunetul ce mi-ar da un mic şoc nervos, intrarea în corp o anticipă, cu puţină diferenţă.”

Deşi câştigă tot mai mult simpatia intelighenţiei bucureştene, la întruniri venind chiar experţi în prognoze, cum ar fi fostul preşedinte al Băncii Naţionale, produce tulburare cu viziunea sa universalist-sincretică, în rândurile clerului neoprotestant.

Aflat la adunările frăţeşti care-l aveau ca amfitrion pe pastorul reformat Richard Wurmbrand, nu conteneşte să critice formalismul înrădăcinat al conducătorilor oficiali, pe care-i acuză de maniere dictatoriale. Urmarea: este acuzat că vrea să înfiinţeze o nouă sectă.

Revenind la Conferinţa din februarie 1947, trebuie să amintim un articol scurt, apărut într-o revistă umoristică, prin care, după ce-şi pune în temă cititorii despre ce vrea să însemne piramidologia, conchide printr-un joc de cuvinte:

„În orice caz auditorii sunt sfătuiţi ca la această piramidală conferinţă să vie înarmaţi cu piramidon.”

În maniera sa de cronicar optimist-mizantrop, Călinescu vede în piramidologie o preocupare diversionistă în frivolitatea ei, un lux al vremurilor tihnite, o manieră evazionistă de a evita problemele stringente ale actualităţii prozaice:

„Pe un stâlp am văzut un afiş bizar, parcă de pe vremea lui Eliade, chemând publicul în cutare zi la o conferinţă despre piramida lui Keops, descifrată în sensurile ei esoterice.

Era un abate francez, Moreux, care se pasiona de astfel de studii. Câteva decenii după expediţia lui Napoleon I în Egipt, termenul «piramidă» devenise curent ca metaforă pentru lucrurile de excepţie şi, de la C.Negruzzi încoace, multe sunt  «piramidale»  pentru poeţii noştri.

În fine, există şi o disciplină care se numeşte «piramidologie».

Dacă lumea a început să prindă gust de piramida lui Keops, asta e un semn sigur că ea s-a săturat până-n gât de răzmeriţe şi războaie.

Încât, când mi-a spus cineva cum că în Turcia s-ar fi declarat că e primejdie de război, am zis în gândul meu: «Turcii îşi râd de noi. Nu poate să mai fie război, decât cine ştie pe unde, prin Liberia ori prin Guatemala, pe acele continente care n-au gustat încă senzaţiile tari.»

Noi aci vrem să uităm de atâtea necazuri, vrem să ne bucurăm de viaţă şi semnul cel mai sigur al vitalităţii normale e o anume monotonie terestră care face pe om să se refugieze în vis, să se-ntrebe de figurile din lună, de petele din soare şi de arhitectura hermetică a piramidelor.

Generalii încep să-şi piardă ascendenţa; vin să le ia locul savanţii absoluţi şi inactuali, astrologii, sanscritologii, piramidologii. În loc să ne echipăm cu arme, ne echipăm cu cărţi. Toate acestea sunt bune şi aşa va fi fără îndoială. Trecem însă printr-o fază de eclipsă, cînd nu e nici zi, nici noapte şi cînd, pentru a ne putea dedica abstracţiunilor, mai avem nevoie de câteva elemente, de pildă de o bună, suficientă bucată de pâine, de un salariu bun, dacă suntem intelectuali, de o cifră de afaceri oneste normală, dacă suntem negustori.

Pentru ca să ajungem la această ultimă izbîndă, mai avem nevoie de o mică armată constructivă şi administrativă. Sub ocrotirea ei, noi vom fi în stare să răsfoim cărţile noastre.

Însă, e bine să fim înţeleşi. N-aş dori ca acest soldat al păcii de care încă se simte trebuinţă, să facă şi el piramidologie. În mormintele egiptene, pe lângă mumii, s-au găsit şi boabe de grâu.

Cu ele n-am semăna câmpul, nici nu ne-am hrăni. Ne trebuie piloţi care să stea la cârmă, pe când noi dormim şi visăm, după o lungă trudă sau pe când noi contemplăm Ursa mare şi steaua Aldebaran. Însă pilotul să nu se uite pe cer. El măcar să fie pozitiv.

Am spus mai deunăzi că am văzut România plină de fluturi albi.

Ceea ce m-a mirat este că nu numai eu am privit spectacolul cu admiraţie, dar toată lumea părea uimită numai de latura plastică a fenomenului. Călătorii păreau furaţi de poezie şi uitau că la anul, în locul fructelor, am putea să culegem omizi. Această nepăsare faţă de latura practică este un semn îmbucurător al epocilor de pace.

Când însă ea cuprinde şi pe agronom şi pe prefect se cheamă piramidologie.” („Piramidologie”, „Naţiunea” din 5 iunie, 1947)

Trebuie amintit faptul că, tot în luna iunie a anului 1947, cu doar câteva zile înainte de Naţionalizare, iese de sub tipar, la Arad, cartea „Armonia universală”. A fost una din ultimele cărţi ce au mai putut fi tipărite în România acelor vremuri, datorită caracterului ei mistico-religios, aşa cum a fost ea catalogată de cei care l-au judecat şi condamnat pe Vasile V. Moisescu.

Despre Vasile V. Moisescu se va încumeta să scrie în termeni pozitivi – înainte de 1989, în România – doar profesorul Bruno Wurtz de la Timişoara, în cursul său şapirografiat  „Filozofia anticipării”, vol II, din 1988, atunci când vorbeşte despre apokatastază, viziunea eretică a lui Origene, idee teologică împărtăşită şi de Vasile V. Moisescu:

„Profund antimaniheistă, doctrina apokatastasis este o învăţătură a împăcării, reconcilierii, a mântuirii şi a recuperării generale, situată la antipodul doctrinei ortodoxe cu privire la durata veşnică a torturilor în infern. În peisajul confesional din România s-a remarcat teologul neoprotestant Vasile Moisescu printr-o propovăduire în spiritul acestei generoase doctrine (pp.15 )”.

Tot înainte de 1989, avem referinţe despre Vasile V. Moisescu în cartea filosofului, teologului şi scriitorului Sergiu Grossu – „Le Calvaire de la Roumanie chretienne”. Aceasta a fost publicată la Editions France-Paris în 1987 şi s-a vrut oglinda suferinţelor credincioşilor din România, indiferent de cultul din care făceau parte.

Ediţia în limba română, sub titlul „Calvarul României creştine” a apărut la Editura „Convorbiri literare & ABC Deva”, în anul 1992. Sergiu Grossu a trăit el însuşi trista experienţă a unui regim totalitar, care dorea să facă să dispară religia din România. „Este vorba de o persecuţie sistematică a credincioşilor, dar mascată; crudă, greu de sesizat din afară; extrem de dureroasă pentru acei care îi sunt victime, dar aproape invizibilă pentru un observator străin”, spune autorul. El continuă: „în consecinţă, represiunea religioasă care s-a abătut în România n-a cruţat nici o confesiune. Din 1948 până în 1955, şi apoi din 1958 până în 1964, mulţi credincioşi au suferit urmăriri poliţieneşti, arestarea şi încarcerarea. Să notăm, între altele, numele teologului V.V.Moisescu, din oraşul Arad, autorul cărţilor «Taina tainelor din piramida lui Keops» şi «Armonia universală»”. (pagina 106)

Referinţe, dar în termeni critici, despre lucrările publicate ale lui Vasile V. Moisescu au făcut Constantin Daniel în cartea sa despre „Cultura spirituală a Egiptului antic” şi Emil Poenaru în lucrarea sa despre Sarmisegetusa – „Calendarul de la Sarmisegetusa Regia”.

Constantin Daniel, după ce îi pomeneşte numele şi titlul lucrărilor („Taina tainelor din Piramida lui Keops” şi „Armonia universală” – n.n.), afirmă că nu a existat niciodată un cot sacru piramidal prin care dimensiunile Marii piramide au putut fi descifrate. (paginile 158 şi 173.)

Emil Poenaru, deşi a avut mai multe convorbiri cu Vasile V. Moisescu în legătură cu Marea piramidă a lui Keops, face aluzie în cartea sa la faptul că nu ar exista piramida ideală, mărginindu-se doar la cea zidită, vizibilă.

Într-o scrisoare adresată lui Şerban Mihai-Emil din Cluj, în care enumeră multiplele piedici care i se pun pentru a nu i se populariza lucrările pur ştiinţifice, Vasile V. Moisescu conchide:

„Dată fiind bătrîneţea mea (78 de ani), poate că abia pe lumea cealaltă iubiţii mei compatrioţi vor afla despre mine ce surprize aveam de gând să le ofer.”

În climatul nou, postrevoluţionar, paranoizat de scenariile elucubrante ale unui Pavel Coruţ, a reînceput să se vorbească de Vasile V. Moisescu.

Despre cercetările cu privire la Marea piramidă, un capitol amplu îi dedică, în cartea sa „Civilizaţiile extraterestre şi a III-a conflagraţie mondială”, (Editura Datina, 1993, colecţia „Lumi paralele”), Cristian Negureanu, care citează in extenso pagini din studiile maestrului.

„Colosul piramidic a uimit lumea timp de aproape patru milenii. Tot aşa, rezultatele cercetărilor asupra lui sunt de domeniul imensităţii.

Printre cercetători, a fost şi un român foarte cunoscut la vremea sa, dar aproape uitat în ultima perioadă de timp. (pagina 194)

Părerea autorului este că în Marea Piramidă există împletirea într-un singur Adevăr a adevăratei ştiinţe cu adevărata credinţă.” (pag. 199)

„Prin prezentarea acestor câteva fragmente din cercetările lui V.V.Moisescu am dorit să atrag atenţia asupra acestor lucrări de excepţie care sper că vor putea fi evaluate în viitorul apropiat la adevărata lor valoare.” Astfel îşi încheie Cristian Negureanu capitolul rezervat Marii piramide.

Aceleaşi studii au stârnit interesul unor cercetători ca Ioan Rodeanu, preocupat de situri arheologice sau Mărioara Godeanu, de la Centrul de Cercetări pentru Tehnologii Ecologice.

Au apărut şi câteva articole în presa scrisă, printre care „Profetul de lângă noi: V.V.Moisescu” de Constantin Cozmiuc, în revista „Mozaic” şi „Profeţiile Marii Piramide”, în „Renaşterea bănăţeană” din 16 noiembrie 1991, de acelaşi autor.

Sub titlul „Un mare piramidolog român” apare în „Magazin parapsihologic” numărul 3 din 1992, sub semnătura lui Dan Brăneanu, din care cităm finalul articolului:

„A sosit momentul cînd opera D-lui V.V.Moisescu să fie reconsiderată prin retipărirea celor două lucrări («Taina tainelor din piramida lui Keops» şi «Armonia universală») – adevărate rarităţi bibliofile – cu însoţirea lor de un aparat critic competent, care să ţină seama de ultimele cercetări în domeniu.”

În cartea sa „Cărările speranţei”, vol. VI – „Destine ale rezistenţei din Banat”, Editura Marineasa – Timişoara 2004, autoarea Ileana Silveanu prezintă destinele celor care, punându-şi viaţa în pericol, n-au acceptat comunismul.

Temeiul îl constituie informaţiile culese din documentele aflate la Tribunalul Militar Timişoara sau la Arhivele Statului, dar şi informaţiile oferite de supravieţuitorii cumplitei perioade de aproape cincizeci de ani (1946-1989). Totul se bazează pe dovezi ce nu pot fi contestate.

Este important să reţinem faptul că uneltele dictaturii comuniste nu s-au pornit doar împotriva opozanţilor politici propriu-zişi. Ei au urmărit lichidarea tuturor celor cu care nu erau de acord. Aşa se face că în vizorul lor au intrat şi persoanele care împărtăşeau o credinţă religioasă neconformă opiniilor comuniste. Relatările autoarei îi cuprind şi pe aceştia, dintre care un număr relativ mare de pagini, 51, le este rezervat celor din lotul Vasile V. Moisescu (pag.215-266).

În secţiunea „Restituiri” a revistei „Creştinul” ce apare la Bucureşti, au fost publicate mai multe articole ale lui Vasile V. Moisescu, printre care şi cel intitulat „Invitaţia la fericire”(numerele 5 şi 6 din anul 2004). Tot în această revistă este publicată o fotocopie a unui fragment din lucrările lui Vasile V. Moisescu, unde se poate vedea ştampila cenzurii de stat prin care părţi semnificative din respectivul articol au fost eliminate.

Nu cu mult timp în urmă am primit o scrisoare din partea familiei Doina şi Octavian Cosman din Cluj-Napoca, care mă informau că au făcut o vizită la Universitatea Oxford din Marea Britanie, unde un bibliotecar le-a arătat câteva manuscrise în limba română. Numele acestuia este Malcom Waker şi lucrează la „Keston Institute” din Oxford, instituţie care se ocupă cu studiul fenomenului religios din Estul Europei. „Astfel – spun autorii scrisorii – am descoperit un manuscris al D-lui Prof. V.V.Moisescu, care conţinea aproximativ 140 de pagini, legate în fascicole. Am citit doar fascicolul intitulat «Dacă pietrele ar vorbi». Cele scrise m-au impresionat profund.

În ianuarie 1998 am primit o scrisoare din Oxford, semnată Dr. William Booth, în care acesta scria: «Am început recent o cercetare asupra lucrării D-lui V.V.Moisescu cu privire la concepţia sa asupra biologiei şi religiei.

Din nefericire, la ora actuală nu cunoaştem prea multe despre V.V.Moisescu.

Malcom Walker mi-a sugerat că D-voastră m-aţi putea ajuta să aflu mai multe despre acest savant.».”

Autorii scrisorii continuă: „Înţelepciunea Divină este cea care descoperă lucrurile la timpul potrivit. Cred că tatăl D-voastră înţelegea cu mult mai bine decât mine aceste vorbe. Poate a sosit timpul ca opera tatălui D-voastră să cunoască lumina tiparului şi răspândirea într-o limbă de circulaţie mondială. Oricum, ar fi mare păcat să se deterioreze sau să se piardă astfel de lucrări de o valoare deosebită.”

Încheiem această lucrare dedicată vieţii şi activităţii lui Vasile V. Moisescu prin câteva remarci din interviul luat lui Cristian Moisescu, de către Adriana Huţanu, pentru „Arhiva suferinţei”:

„Dacă ar trebui să-l caracterizez pe tatăl meu în doar câteva cuvinte,  m-aş opri la două: candoare şi înţelepciune.

Vasile V. Moisescu a avut, lucru rar în această lume desacralizată, candoarea unui copilaş care se bucură de tot ceea ce a creat Dumnezeu, o bucurie ce nu l-a părăsit nici în anii grei de temniţă.

Tatăl meu, Vasile Moisescu, a avut o mistuitoare vocaţie pentru Marea piramidă, pe care o considera o veritabilă Biblie în piatră şi acestei vocaţii i-a închinat întreaga sa putere de muncă.

Timp de o viaţă el şi-a petrecut multe ore din zi şi noapte aplecat peste manuscrisele sale, dintre care doar câteva au văzut lumina tiparului.

O viaţă exemplară prin muncă şi exemplară, de asemenea, prin lipsa oricăror satisfacţii imediate, el a avut tăria de cuget să continue, sigur de Adevărul în care credea.

Pentru că este nevoie de o mare credinţă să construieşti, fără nerăbdarea de a o arăta lumii, o întreagă catedrală, cum a făcut, trudind până la aproape optzeci de ani, tatăl meu, Vasile Moisescu.”

Bibliografie

1. Avram N. Elisei, Ionescu I. Luca,  Boşcănici G., Mitulescu, Monografia comunei Domneşti, Editura Caligraf Activ–Piteşti, 1998

2. Bobancu Şerban, Samoilă Cornel, Poenaru Emil, Calendarul de la Sarmisegetusa Regia – Editura Academiei R.S.R., 1980

3. Constantin Daniel, Cultura spirituală a Egiptului antic, Cartea românească, Bucureşti 1985

4. Ion Ghica, Scrisori către Vasile Alecsandri, Editura Minerva, Bucureşti – 1976

5. Hurdubeţiu Ion, Negru–Vodă între tradiţii şi istorie, Magazin istoric, februarie 1982, p.21

6. Moisescu Sânziana, V. V. Moisescu- Date biografice, în manuscris, 2001

7. Moisescu Sânziana, Despre Vasile V. Moisescu, în manuscris, Houston –Texas, S.U.A., noiembrie 1989.

8. Moisescu V. Vasile, Biografie, manuscris dactilografiat, 1984

9. Tribunalul Militar Timişoara, Dosar nr.84 din 1959,  Volumele I – XVI

10. Visky Ferenc jr., Prizonierii speranţei

11. Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Editura Koinonia – Cluj-Napoca, 2002

12. Hurdubeţiu Ion [?], „Negru-Vodă între tradiţii şi istorie”, Magazin istoric, februarie 1982, p.21.

13. Ion Elisabeta, Istoria Românilor, vol.IV, 1938.  [de trecut]

14. Ionescu Petre-Muscel, Istoria veche şi nouă a comunei Domneşti, 1940.

15. Iorga Nicolae, Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, vol.VI, 1904.    [de trecut]

16. Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol.I-VI

Am avut acest har de a lucra la libraria Betania din Arad, librarie care a luat fiinta datorita dorintei fratelui V. V. Moisescu si care era acum in administratia fiului sau Cristian Moisescu.

Pe V. V. Moisescu nu l-am cunoscut personal dar am avut tangenta cu scrieriile  lui deosebite…

    Cu toata dragostea Angela

Reclame
%d blogeri au apreciat asta: