Marius Cruceru

Va rog sa urmariti si articolele care urmeaza dupa linia demarcatoare *************

May 11th, 2007

Binele cui? sau “Să dezgropăm viii!”

<!–[if !supportEmptyParas]–> <!–[endif]–>

„Să dezgropăm viii!” Scrisoare „la vedere” tuturor celor ce vor sa ramînă in ascuns, despre efectele marturisirii

<!–[if !supportEmptyParas]–> <!–[endif]–>

<!–[endif]–>

Am prins cutremurul din 1977. Mama a venit la 22.15…

Mama a venit din nou. Este la noi pentru prima dată de cînd i-am dat articolul pe care l-am publicat în Creştinul Azi. Este vorba de articolul din cauza căruia am fost prezentat în ultima vreme în bisericile în care am ajuns să predic ca „fratele care a scris articolul”…Tot acum am primit unul dintre ultimele numere ale acestei reviste. Vizita mamei, aceste pagini, interviul cu Gunter Grass şi cîteva reacţii ale celor care ar trebui să fie repere morale pentru comunităţile în care trăim mi-au făcut sufletul să ardă din nou.

În urmă cu nu prea mult timp, unul dintre prietenii pe care i-am delegat să se ocupe de dosarul tatălui meu, mi-a trimis nişte rînduri care m-au răscolit: „Nu vă imaginaţi cîtă mizerie există în dosarele pe care le văd. Sînteţi sigur că vreţi să caut dosarele acelea?”. „Da” a fost răspunsul meu „Adevărul ne eliberează”. Am dat acest răspuns tocmai din pricina faptului că mărturisirea publică ne dăruieşte atîta linişte.

Dar, la cîteva luni după publicarea textului Despre Dumnezeu numai de bine, am primit două, ba chiar trei tipuri de reacţii. Pe unele le-am prevăzut, merită analizate, altele mi-au produs o stare de perplexitate care sterilizează orice intenţie de a mai face vreo investigaţie. Asupra acestora numai rugăciunea mai este singurul răspuns valid.

Prima reacţie a venit din partea celor din generaţia mea. Foarte pozitivă. Am păstrat un SMS primit din partea unui pastor din sudul ţării, mesaj pe care l-am citit cu ochii înlăcrimaţi. Bănuiesc că a fost scris în acelaşi fel. Fratele V. B., care locuieşte în Statele Unite, şi-a început scrisoarea astfel „Marius, fiul multor lacrimi”, am fost în acelaşi duh. Este o scrisoare scrisă ca din partea unui prieten de-o seamă, deşi diferenţa de vîrstă dintre dînsul şi mine este de 50 de ani. Fratele P. G., din aceeaşi generaţie cu tatăl meu, dar aprig luptător împotriva delatorilor de atunci şi de acum, bărbătos, mi-a spus scurt „ai făcut bine”! Reacţiile celor mai tineri şi bătrîni au continuat să vină, fără limită de generaţie, L.T. teolog ortodox din Canada, scrie: „Am fost foarte mişcat pana la lacrimi de sinceritatea si curajul tău in ciuda atîtor alte opinii contrare despre care scrii. Îmi dau seama ca nu ţi-a fost deloc uşor sa scrii ce ai scris; bănuiesc ca relaţiile cu familia şi prietenii nu sînt din cele mai bune dupa aceasta decizie, dar sînt convins că pentru tine, căutarea adevărului (care ne va face liberi, nu-i asa? ne spune Domnul) te-a eliberat. Şi bănuiesc că ai restabilit şi o noua relaţie între tine şi tatăl tău. Îţi mulţumesc pentru că ai scris aşa un text.”

Prieteni şi potrivnici s-au bucurat de faptul că lucrările celui pidosnic, satana, au fost scoase la iveală. Interesant lucru că şi unchiul meu, în vîrstă de 87 de ani, din cauza căruia port cu atîta mîndrie duhovnicească numele pe care îl port, frate al tatălui meu, bărbat care a refuzat să colaboreze, ameninţat fiind cu pistolul la cap, dus prin puşcăriile de le Canal, şi el a avut aceeaşi reacţie. Cu ochii înlăcrimaţi de amintirea fratelui său mai slab şi care s-a temut, a citit şi a recitit şi a recitit articolul şi apoi a trăit bucuria că nu duce în mormînt o spovedanie atît de dureroasă. Este unul dintre puţinii care aflaseră chiar de atunci şi care încă mai sînt în viaţă.

Dar cea mai surprinzătoare primire a venit din partea mamei mele. I-am dat articolul cu mîinile tremurînde. Mi-a fost foarte mare teamă de felul în care va reacţiona. A citit, a recitit, a citit din nou şi a subliniat aproape tot articolul şi apoi ochii uscaţi de izvorul sărat a spus „Parcă a murit încă o dată, dar acum l-am îngropat altfel”. L-am plîns şi deplîns tustrei şi l-am îngropat încă o dată. Demn.

Al doilea tip de reacţie a venit din partea oamenilor care l-au iubit mult. Mult prea mult. Cu acea dragoste care este gata să acopere totul şi să nădăjduiască împotriva oricărei nădejdi. Au fost fraţii de la Scînteia şi Hlipiceni sau de la Turnu Măgurele sau Balaci. Sora S. şi fraţii care au cîntat cu tatăl meu, acompaniaţi fiind de acordeonul lui, cei care l-au cunoscut aşa cum era, fermecător în relaţii, fascinant povestitor, nesătul cîntăreţ, aceia au venit să spună: „Nu-i adevărat! Nu aşa l-am cunoscut noi pe Radu!”. „Şi dacă este adevărat, el n-a făcut rău nimănui!” Mărturisesc că cel mai mult i-am iubit pe aceştia. Suflete curate, fraţi cu ochii plini de lumină. Lor le este de iertat alunecarea de a decide dincolo de limite ceea ce este bine şi rău pentru că au aruncat binele din ei peste numele care a fost pătat. Aceşti fraţi, aceste surori văd totul curat şi totul este curat pentru cei curaţi, cu riscul unei dulce naivităţi. Sancta simplicitas. O naivitate, dar sfinţită.

Al treilea tip de reacţie a venit din partea unei categorii atît de amestecate încît orice etichetare este sortită esecului. Este cel mai trist şir de reacţii şi în urma cărora verşi altfel de lacrimi. Nu lacrimi de îngropăciune, nici de nostalgie, nici de părtăşie în curăţia de neînţeles, ci lacrimi de ciudă şi durere pentru cel care întîrzie în risipirea sa. Nu de noi plîngem, ne-am eliberat şi mare este bucuria eliberării. De mila lor îţi vine să plîngi, de ciudă că îşi întîrzie bucuria.

„De ce nu taci? Acum ce rost mai are? Faci cuiva vreun bine?” (Deja interlocutorul meu a hotărît ce este binele şi răul pentru victime şi în locul lor)

După 10 ani un alt acuzat, la rîndul său, de colaborarea cu Securitatea m-a sunat să îmi spună „Draga Marius, nu trebuie să mai dezgropăm morţii acum, tatăl tău este un erou oricum. Ce rost mai are? El a murit ca un erou, a plătit şi oricum nu a apucat să facă rău nimănui…”. Altul: „Şi ce dacă am semnat. Nu am dus pînă la capăt oricum angajamentul. Puteam să fac, dar n-am făcut rău nimănui.” „M-am temut, ştiţi cum erau vremurile! Ştiţi voi cît rău puteau să facă oamenii ăia? Eu asta am vrut, să nu fie mai rău”. „Dac-aţi şti voi cîte lucruri s-au salvat prin semnătura mea!”. Cea mai aiuritoare frază pe care am auzit-o însă în acest context a fost următoarea „Aduce-ţi-mi în faţa mea un singur om căruia să îi fi făcut rău!”. Acelaşi „ A trebuit să colaborez. Dacă nu eram eu acolo, ar fi venit altul şi ar fi făcut mult mai rău!”

Probabil că acesta presupune că victimele lui sînt încă bine merci, că trăiesc şi îşi mănîncă pensia la fel de mare cu a lui, că anii de puşcărie sau de spital de nebuni nu şi-au pus deloc amprenta peste victima care acum să răsară acuzînd senin: „eu sînt acela”. Presupune aceeaşi stare de mizerie sufletească ca a lui din partea unor oameni care au iertat deja, au trecut peste suferinţe printr-o generozitate pe care nu o imaginam şi nu o meritam.

Asupra scuzelor şi argumentelor pentru care aceştia au colaborat se poate insista mult, am promis că voi reveni, am umplut cîteva pagini inventariind „scuze” pînă cînd toate cauzele şi scuzele au căpătat coagularea în jurul uneia care merită bine cîntărită. Merită să medităm la această ultima scuză care revine cel mai des pe buzele celor care au sărutat fraţii şi apoi s-au deschis în faţa ofiţerilor de securitate cu amploare: Nu am făcut rău!

Oare n-ar merita să ne întrebăm CUI au făcut bine?

Nu au făcut rău?

Dar cine stabileşte dacă a fost rău sau bine? N-ar trebui oare întrebată victima? N-ar trebui întrebată cea internată în ospiciu ca urmare a unei asemenea recomandări dacă acolo i-a fost bine sau rău? Nu ar trebui întrebat cel dat afară din serviciu? La fel am răspuns celui care mi-a spus că „nu este bine cum ai procedat, nu aşa trebuia să îţi ceri iertare, nu acela este cadrul teologic legitim”. L-am întrebat „Oare nu victima stabileşte şi cadrul şi felul în care trebuie să îţi ceri iertare?”

Putem să cădem în capcana incomensurabil de adîncă a unei alte ironii istoriei în care să lăsăm pe aceiaşi care au mai stabilit o dată ce este bine şi ce este rău, să stabilească şi acum pentru noi toţi din nou ce este mai bine şi ce ar fi fost mai rău?

Dar să lăsăm asta. Dincolo de aceste manipulări ale categoriilor etice găsim adevărata victimă.

Tragismul acestei situaţii se vede mai bine atunci cînd în urma unei mai subtile analize descoperim victima ascunsă: tocmai delatorul.

El însuşi a suferit cel mai mult. Cel mai mare rău şi-au făcut lor şi familiilor lor. Dacă victimele vor fi suferit cum au suferit, totuşi cel mai mare rău şi l-au făcut lor, jalnici atunci, jalnici acum. Victime ale fricii, victime ale temerilor reale sau închipuite.

Lor şi copiilor lor le-au făcut rău, crede-ţi-mă pe cuvînt ca fiu căruia i s-au străpezit de atîtea ori dinţii din cauza aguridei gustate de tatăl meu.

Lor şi nepoţilor lor şi-au făcut rău. Nopţile de frică de atunci nu se compară cu nopţile nedormite de acum cînd se tem că va mai deschide oarecine dosarul.

Zilele de groază de atunci nu se compară cu ziua în care s-au dus din nou să se înroleze pentru a avea garanţia că pensionarea va veni odată cu moartea şi dosarul va fi de negăsit.

Lor şi-au făcut rău pentru că mai pot privi în faţă pe cei curaţi şi nu mai pot sta în adunarea celor sfinţi care aşteaptă răspunsul la întrebarea plină de sînge cu ochii neînrouraţi.

Lor şi sufletelor lor şi-au făcut rău pentru şi-au tăbăcit inimile în lipsă de simţire şi le-au învăţat să nu mai sufle şi să nu mai bată de emoţie atunci cînd se întîlneau cu fraţii şi surorile despre care au scris şi vorbit în faţa filistenilor.

Lor şi soţiilor lor le-au făcut rău, acelora care au trăit alături de ei în intimitatea dulce a căsniciei, fără să bănuiască adulterul cu fiara.

Lor şi-au făcut rău, cel mai rău. Nu au putut împlini cuvîntul care spune „să iubiţi pe aproapele vostru ca pe voi înşivă”. Dacă le lipseşte măsura iubirii de sine, cum vor putea iubi pe aproapele? Nu s-au iubit destul pentru a-şi putea păstra demnitatea. Nici acum nu au destulă dragoste sănătoasă de sine pentru a se uita cu seninătate în oglindă, după ce vor fi mărturisit păcatul, pentru a-şi recăpăta demnitatea pierdută faţă de ei înşişi.

<!–[if !supportEmptyParas]–> <!–[endif]–>

Vă veţi întreba: „Şi ce te doare acum de ei? Ce treabă ai tu cu ei dacă vor să trăiască aşa”. De ce? Pentru că mă afectează şi pe mine.

Ce dureros trebuie să fie să trăieşti în continuare o viaţă de cîrtiţă în ascuns fără a înţelege că răul lor curge prin Trupul Domnului şi răul lor devine şi răul nostru.

Ce dureros trebuie să fie să vezi suferinţa şi umilinţa din biserici ca urmare a amînării pocăinţei lor ca Acan care a văzut înfrîngerea poporului său, ştiind ce are ascuns în cort.

Ne fac rău încă o dată atît timp cît sîngele mai strigă din pămînt, atît timp cît cei internaţi în spitalele de nebuni sau daţi afară din servici, santajaţii sau compromişii pe nedrept încă ţin pumnii strînşi şi dinţii încleştaţi aşteptînd măcar atît „Iertare, fraţilor! Şi eu am fost din acela… ”

Ce dureros să vezi nedreptăţitul încă o dată nedreptăţit şi tupeistul fără simţire dînd din mînă şi spunînd „lasă că nu înţelegeţi voi, atunci a fost altfel… ”.

Dar nu chiar totul este dureros. Privind dintr-o altă perspectivă faptele şi oamenii se pot vedea diferit. Cred că pînă la urmă trădătorii au dreptate: au făcut şi un bine. Au făcut să fie mai bine.

Celor trădaţi le-au făcut bine, din perspectiva cerului. „Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă cînd oamenii vor spune lucruri rele şi neadevărate despre voi din pricina Mea”. Ei, minţiţii, au motive de bucurie, ei, mincinoşii, nu. Aparent ei au cîştigat, delatorii; de fapt, prigoniţii au cîştigat.

Lor le-au făcut bine, trădaţilor pentru că le-au dăruit un nou mod de a înţelege dragostea care acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, şi iată, sufere totul. Lor şi-au produs o mare lipsă prin faptul că nu au înţeles nici măcar ce înseamnă „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”

De ce revin acum cu aceste rînduri? Din dragoste şi milă. O spun cu dragoste, dar aspră şi scăldată în lacrimi. O dragoste care este gata să acopere bubele trecutului cu mîinile în îmbrăţişare, şi dacă mărturisesc aceia şi dacă nu mărturisesc, o dragoste care crede totuşi că aceştia se mai pot schimba, chiar şi în ceasul din urmă, o dragoste care nădăjduieşte totuşi că nu s-au pierdut pe ei înşişi cu totul în labirintul conştiinţei, şi că „omul din subterană” mai trăieşte încă, o dragoste care suferă totul, gata să sufere alături de ei, pentru că eu, într-un fel, pentru cei care nu ştiu ce este iertarea, sunt „de-al lor”! „Pui de securist”, cum mi s-a spus cu scîrbă acuzatoare.

De ce scriu acum? Nu numai pentru că am fost acolo şi pentru că ştiu cum este să stai în greaua aşteptare ca cei care au ceva de spus împotrivă-ţi, să spună, ci pentru că am hotărît să ascult vocea tatălui.

 

„aceasta este cărarea cea mai sigură, calea luminoasă plină de pace, siguranţă şi fericire cerească.” Aşa am înţeles să „fiu ascultător de Domnul” şi a avut dreptate. Domnul m-a binecuvîntat cu cel mai mare dar să cunosc Calea, Adevărul şi Viaţa.<!–[endif]–>

De ce din nou aceste lucruri? Pentru că din nou aflîndu-mă în mijlocul unora de la care bisericile aşteaptă să curgă mierea cunoaşterii de pe buze, am auzit de prea multe ori din nou şi din nou „am făcut bine şi dacă nu eram noi acolo ar fi fost alţii mult mai răi, care ar fi făcut şi mai mare rău”. Din nou, cine stabileşte cine este bun şi rău şi „mai bun” şi „mai rău” şi „mai bine”.

Scriu pentru că din nou am auzit „tu erai mic la vremea aceea, nu ai avut înţelegerea completă a contextului”. (de parcă binele şi răul se stabileşte în funcţie de vîrstă şi context)

O, ce mare bucurie este să scapi de răul pe care singur ţi l-ai făcut! Ce bine este să scapi de întristare, de coşmaruri, de bîrfe, de vorbiri pe la spate! Această bucurie a eliberării nu o înţeleg cei care condamnă şi mărturisirea şi gestul meu de cerere de iertare faţă de victime. De fapt mărturisirea este un gest egoist, foarte egoist pentru că primul beneficiar eşti chiar tu însuţi, mărturisitorul.

Lasaţi-L pe Domnul să ne facă bine, lasaţi-L pe El să ia răul de pe inimi, pentru că este singurul Bun şi El stabileşte cel mai bine ce este bine şi ce este rău!

<!–[if !supportEmptyParas]–> <!–[endif]–>

Am fost acuzat că „dezgrop iar morţii”. Adevărat. Mi-am dezgropat mortul ca să îl îngrop din nou cum se cuvine.

Am dezgropat morţii. I-am îngropat din nou, mai demn. Haideţi să îi ajutăm şi pe cei vii, morţi în păcatele şi greselile trecute, astupaţi de scuze şi false regrete, să iasă la lumină. Să dezgropăm viii! Oare poate cineva fără ajutorul lor? Isus l-a întrebat pe slăbănogul de 38 de ani : „Vrei să te faci sănătos?”. Întrebarea ar putea suna „Mai vrei să te faci sănătos?”. Nu v-aţi întrebat niciodată de ce Domnul îi porunceşte „Ridică-ţi patul!”? Slăbănogul trebuie să îşi ia patul ca semn al trecutului şi să îl tîrîie după el, mergînd, evidenţă a vindecării. Patul nu trebuie să rămînă acolo, el trebuie luat, urmele mutate, dar nu şterse. Să ne apucăm să săpăm! Poate unul dintre ei va întinde mîna, zombi, vii-fără viaţă, şi se vor ridica măcar pentru a muta paturile pe care au zăcut.

Am prins comunismul. Am avut mort, l-am îngropat, l-am dezgropat şi l-am îngropat din nou.

Am prins şi cutremurul din 1977. Mîncam pîrjoale (chiftele). Am văzut atunci cum trebuiau dezgropaţi viii. Acum este ca după cutremur. Să ne dezgropăm repede viii pînă nu este prea tîrziu.

<!–[if !supportEmptyParas]–> <!–[endif]–>

<!–[if !supportEmptyParas]–><!–[endif]–>

Zi de post în Vinerea Luminată,

Cu lacrimi în ochi, de data asta pentru ei….

Acelaşi MDC

************************************************************************

19 Iulie 2007

Acum în contextul în care a avut loc înmormîntarea unuia (Niculita Moldoveanu) dintre fraţii care au fost închişi pentru şase ani şi a suferit, mai apoi, în anii de după închisoare din cauza urmăririi continue, cred că cei care au rămas în viaţă şi tac acoperiţi de ruşine pot citi acest text.

…. însemnaţi-vi-l, şi să n-aveţi nici un fel de legături cu el, ca să-i fie ruşine.

2 Tesaloniceni 3:14

Nu-i lungă, nu-i prea mare, dar e densă şi grea. Este una dintre acele cărţi care se citeşte cu lacrimi şi îţi lasă un gust foarte amar. Va schimba percepţia asupra istoriei cultului nostru. Nu cred însă că va schimba oameni. Numai Biblia are puterea aceasta.

De unii ştiam. Ne-am ferit de ei. Pe alţii i-am bănuit. Nu i-am invitat la întîlnirile noastre, dar împreună cu ceilalţi “conspiram”. Ei ne erau modelele şi lideri. Ne adunam în casele secrete şi le vorbeam în şoaptă. I-am găzduit, aducîndu-i pe străzi lăturalnice. Le-am încredinţat secretele noastre cele mai adînci. I-am socotit de mare încredere şi împreună-persecutaţi ca şi noi.

Ei ne-au învăţat cum să transportăm biblii. Erau cît pe ce să fie asasinaţi (acum nu ştim ce să facem, să rîdem sau să plîngem de penibilul situaţiei). Altora li s-a programat moartea, oare acum putem înţelege de ce s-a amînat programarea? Am vrut să ajungem ca unii dintre ei. Le-am admirat curajul. Vorba tăioasă. Noi credeam că erau chemaţi la Securitate să fie bătuţi şi ei îşi beau cafeaua acolo. Acolo au deprins gusturile pentru lucrurile rafinate.

Şi-au bătut joc atunci de noi şi continuă să o facă. Dau din mînă şi spun “Ce ştiu ăştia? Ce ştiu ei cum a fost atunci? Sînt numai nişte puştani cu gura mare şi condei ascuţit!” Sau “Da, este adevărat tot ce scrie acolo, dar ce puteam să fac? Nu vedeţi cîte am făcut, cîte realizări, cît de multe lucruri am făcut bine, dacă era altul în locul meu?”
Dumnezeu le-a dat o vreme de pocăinţă, 15 ani. Este sau nu este destul? Ar fi putut şi ei să facă ce-au făcut alţii şi nimeni nu le-ar mai fi pomenit căderile.

Dacă vorbeau ei, tăceam noi. Dacă tac ei, vorbim noi. Dacă ar fi tăcut Dumnezeu, tăceam toţi, dar Dumnezeu a vorbit şi ne-a spus foarte clar: Adevărul ne eliberează. Alternativele sînt foarte simple. Intersecţiile opţiunilor sînt foarte clare.

Au încercat în tot acest timp să ne facă să credem că totul a fost mult mai complicat şi mult mai decent, ca să descoperim acum că a fost mult mai simplu şi mult mai scîrbos. Continuă să ne explice dînd din mîini şi arătînd cu degetul spre noi, cu acelaşi deget pe care l-au ţinut pe pixul cu care au împuns foaia declaraţiilor. Au tupeu. Un tupeu greu de măsurat.

Nu ştiu ce au ales sau vor alege celelalte culte din România, dar pentru noi, baptiştii, a venit vremea adevărului. Sîngele martirilor strigă din ţărînă. Nu poate veni binecuvîntare peste ţară fără pocăinţa adevărata a noastră a “pocăiţilor”. Nu lozinca asta o strigau chiar ei? Oh, cîte au explicaţie acum!!!

Unii dintre ei au fost taţii noştri. Alţii încă sînt taţii noştri. Dacă ei tac, vorbim noi. Dacă ar fi putut vorbi, i-am fi îndemnat să vorbească la vreme. Acum este vremea vorbitului şi cititului şi cenuşii şi sacului.

Ce va urma? O ruşine scurtă şi o pocăinţă lungă, pentru unii. O împietrire lungita, pentru alţii; negare, scandalizare, lipsă de simţ, pentru ceilalţi.

Vor supraviţui. Nimeni nu va arunca cu piatra după ei. Totul va fi aşa cum au dorit. Nu vor fi lăsaţi în pace, pentru că pacea vine dinlăuntru şi asta nu o au nici unul dintre ei, deşi caută să o arate pe faţa deja pietrificată în duplicitate. Vor fi lăsaţi în plata Domnului. El ştie cel mai bine ce să facă cu ei.

Vor rămîne tot ei. Nimeni nu îi va trage la judecată. Va fi aşa cum au dorit. Ne tot spun “Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi”, “voi nu ştiţi, voi nu aţi trăit acele vremuri”. Aşa va fi! Numai că mai trebuie făcut ceva. Ceva ce ne îndeamnă apostolul.

Nu va arunca nimeni cu piatra, nimeni nu îi va judeca, dar Apostolul Pavel ne spune să îi însemnăm pe astfel de oameni. Asta am şi făcut. I-am însemnat şi să nu mai avem legături cu ei. Ne-au înşelat umblînd cu înşelătorul şi au continuat să înşele. Deci trebuie bine însemnaţi.

Este bine că sînt între noi ca, aşa cum spune apostolul Ioan, să se arate cei care sînt pe calea îngustă şi dreaptă.

Deci, să rămînă între noi, dar însemnaţi. Pigmei, lîngă uriaşi ai credinţei, pigmei care s-au făcut mici în faţa Goliaţilor securităţii.

Să-i însemnăm ca să le fie ruşine! Să le fie ruşine pînă la pocăinţă şi tot pînă la pocăinţă ne spune apostolul să nu avem legături cu ei.

Pace nu au, plata este a Domnului, ruşinea este a lor!

Să-i însemnăm deci!

Notă:

Tocmai am aflat că s-a epuizat primul tiraj. Cartea se va retipări. Textul de pe site-ul Cristianus.ro îmi aparţine.

********************************************************

Ce este cel mai fain la Securitate?

September 13th, 2007

Că e lucru dracului! Aia! Şi aşa-i uşor de dibuit! Asta este bine!

Diavolul alege de multe ori să fie evident. Apeşi un buton şi-ţi năvăleşte în casă. Dumnezeu este subtil, se aşează nu în tunet, nici în cutremur, nici în fulger, ci într-un susur de vînt.

Diavolul este scandalagiu, vocal, isteric, îşi marchează prezenţa.

Dumnnezeu este tăcut, discret, şoptit, îşi face prezenţa şi în absenţă.

Dar gata cu meditaţia. Să trecem la treabă:

E lucrul Satanei şi comportamentul slujbaşilor de acolo, de la Securitate, este întocmai ca al Satanei: “Fă-o, tăică, că nu ştie nime…Na, ca-i făcut-o…..Ţi-am promis eu că nu te dau în gît?”.

Aia e! Te foloseşte şi te mototoleşte ca să te arunce la coş.

Pălăria

Scenă. Un singur act

Colaboratorul, informatorul, urcă gîfîind treptele instituţiei pe care n-o mai vizitase demultişor.

Nu s-au schimbat multe lucruri. Mozaicul frecat altă dată de soldaţi cu cremă de ghete este înlocuit de podea melaminată, fişetele grele din fier sînt înlocuite de computerele destul de curăţele. Cam acelaşi miros greu de draperii impregnate cu fum de ţigară. Au apărut nişte fîţe care fumează ca turcii în locul ordonanţelor în termen de altă dată. Feţele s-au mai schimbat, unii au murit, alţii s-au pensionat, alţii au fost pensionaţi, despre vreo doi se spune că “au fost sinucişi”, în rest cam toate la locul lor. Aceeaşi atmosferă de “muncă cu mijloace specifice”. Cîte un conţopist se plimbă cu cîte un dosar sau cîte o foaie în mînă numai aşa, ca să pară că are treabă.

Colaboratorul nostru (de fapt al lor) cere audienţă. Ştie procedurile. A rămas cu acelaşi reflex. Se uită în stînga în dreapta cu  emoţii, măturînd holul în stînga şi în dreapta ca nu cumva să se întîlnească cu vreun confrate “luat” pe nevestite din casă sau de la piaţă şi adus pe-aici. De obicei ştia cînd erau aduşi, dar acum… acum s-au stricat toate lucrurile.

Aşteaptă ore întregi. Nu mai este ca altă dată. Altă dată avea prioritate, era chemat de urgenţă înăuntru şi aşteptat cu cafea bună, cum nu prea era nici prin shop-uri. Ehe, nici Securitatea nu mai e la fel.

În sfîrşit, vechea sa cunoştinţă îl primeşte. Rece.

“Da, spuneţi, despre ce este vorba?”

Timid, colaboratorul lor, bine educat, nu îndrăzneşte să se aşeze, pentru că nici vechea cunoştinţă nu se aşează. . Îşi întoarce pălăria între degete tot timpul. Este între revoltă nouă şi frica cea veche. Amar amestec. Greu de înghiţit.

“Domnu locotenent, ce este circul ăsta din presă, domnule, doar mi-aţi promis, mi-aţi spus atunci, că nu va şti nimeni, ce este cu telefoanele, doar m-aţi promis….ne-aţi promis, noi am făcut tot…. “

Începuse hotărît, cu un ton ferm, care a degenerat spre sfîrşitul frazei într-un fel de miorlăială jalnică.

“Domnu colonel, îl corectează ferm cunoştinţa, nu locotenent, atunci eram locotenent, cade briciul vocii…Ce v-am promis, “tovarăşe” şi izbucneşte într-un rîs sacadat… Glumesc, domnu, ce v-am promis….?”

“Ştiţi, deconspirarea… “

“Aha, eh, ştiţi s-au schimbat vremurile, nici dumneavoastră n-aţi mai trecut pe la noi, avem cadre tinere, de nădejde, ştiu engleză, ştiu să lucreze la computer, vedeţi şi dumneavoastră…. inchide uşa, Ginuţa, avem treabă cu domnul, dar nu-l reţinem mult…lăsaţi, nu vă necăjiţi, şi aşa acu vine pensia, copiii vă iubesc, nepoţii habar-n-au ce-i aia, ştiţi dvs…. Timpul trece…. nu vă necăjiţi. Ştiţi şi cu deconspirarea asta. Trebuie să jucăm şi jocul ăsta. Sînt sacrificii, ştiţi… trebuie… înţelegeţi. “

Apropiindu-se de el ca să îl ia de subraţ, pentru a-l conduce afară…

“vă mai pot ajuta cu ceva?”

“Deci…?”

“Ginuţa, condu-l pe domnu…”

“Dar, domnu colonel… şi cu mine, cu mine, cu noi… cum rămîne?”

“Puteţi declara ce vreţi dumneavoastră, noi nu vom contrazice ce spuneţi. Ne pare rău, numai cadrele active sînt protejate de protocol….”

“Bun, şi cum pot deveni cadru activ… “

“Domnu, v-am spus, efectivele sînt complete, ne pare rău … trebuie să mergem înainte, nu ne mai interesează obiectivul şi sectorul pe care “l-aţi lucrat” dumneavoastră… şi avem alte metode de lucru acum. Vă rog!”

Colaboratorul lor iese dezorientat. Toamna a venit mai devreme. Dintr-o dată s-a răcit. Săptămînile trecute erau temperaturi foarte mari. A pierdut mult calciu din pricina transpiraţiilor abundente. Poate din cauza asta ameţeşte acum. Se clatină şi se aşează pe banca din faţa instituţiei. Au înlocuit-o pe cea masivă, grea din fontă, pe care s-a prăbuşit şi a stat patru ore, prima dată cînd a venit pe aici…Acum este una suplă, din ţeavă pătrată, rece. Mai rece ca aia veche. Stă, îşi sprijină capul în mîini. O doamnă care croşetează macrameu se uită de cîteva ori lung la el şi, într-un tîrziu întreabă:

“Vă e rău, domnu?”

“Nnn, nu!”

“M-aţi speriat, sînteţi galben. Nu vă doare braţul stîng? că aşa l-a durut pe bărbatu-miu înainte de infract, fie-i ţărîna uşoară, că bun om a fost… ” şi începe să vorbească tot mai ascuţit într-un început de plîns….

“Nu, lăsaţi-mă doamnă-n pace…”

S-a scuturat, s-a ridicat, conştient că fusese bădăran, că doar era bine crescut…A încercat să alerge după autobuz, dar vîntul i-a zburat pălăria de fetru şi i-a tăvălit-o vreo cîţiva metri printre frunze şi noroi.

A ridicat-o înciudat, şi că a pierdut autobuzul, dar şi că s-a lipit mîzga şi găinaţii de porumbei de pălărie. Era veche, dar bună, material bun….A scuipat puţin pe ea ca s-o cureţe.

“Ptiu, aşa rămîne, pătată, nenorocita…”

Publicitate