3. Cine a suferit de pe urma informatorilor?

iulie 6, 2007 at 8:34 pm (Uncategorized)

Trebuie sa o spunem clar ca majoritatea rapoartelor si notelor informative n-au avut nici un fel de valoare. Ele constitue astazi o maculatura murdara colectata in arhivele Securitatii, mai primitoare decat orice cos de gunoi.

Cu lucrarea informatorilor s-a intamplat ca si cu sistemul de ascultare al telefoanelor. Sistemul a existat si era posibilit ca toate convorbirile sa fie ascultate. Probabilitatea ca toate sa fi fost ascultate a fost insa nula. Sistemul nu a lucrat decat in cazurile in care a fost nevoie si pentru durata pe care cat a fost nevoie. S-a creat insa o psihoza general. Orice baba, din orice cartier uitat de lume, traia cu obsesia ca si telefonul ei este ascultat de Securitate.

La fel a fost si cu sistemul informatorilor. El a existat si ar fi putut fi dezlantuit asupra oricarui cetatean. Asta nu inseamna neaparat ca fiecare cetatean s-a bucurat de atentia deosebita a autoritatilor. Continua colectare a informatiilor s-a facut doar ca sistemul sa fie intretinut intr-o stare buna de functionare. Materialele adunate in acest rastimp sunt, in majoritatea lor, asa cum am spus, maculatura murdara, lipsita de orice valoare practica. “Cetateanul cutare a spus un banc politic”, “cetateanul cutare a fost auzit mentionand ceva despre Europa Libera”, etc.

Printre categoriile care au suferit de pe urma informatorilor si agentilor securisti strecurati printre membrii bisericilor am putea mentiona:

a. Cei care au fost aruncati nevinovati in iadul puscariilor comuniste pentru reeducare sau exterminare. Cine atie macar cate ceva despre “experimentull de la Pitesti”, atie despre ce vorbesc. Alte informatii au iesit la iveala prin imaginile din serialul de televiziune “Memorialul durerii”, prea putin vizionat de o populatie prea usor imbatata cu inconatienta si naiva bere a libertatii de dupa 1989.

b. Cei care au fost scosi din lucrare prin “destituire” (retragerea dreptului de a fi pastor)

c. Cei care au fost stersi de pe listele de botez si impiedicati sa faca lucrul acesta public.

d. Cei care au suferit retrogradari la servici sau care au fost dati afara din scoli superioare.

e. In general toate bisericile si fiecare creedincios in parte, pentru ca au fost fortati sa traiasca si sa-si duca activitatea intr-o atmosfera de suspiciune si neincredere.

f. Misionarii straini care au fost impiedicati sa viziteze bisericile si bisericile care au fost impiedicate sa aiba partasie cu restul trupului lui Christos din lumea libera.

Providenta divina a contrabalansat toate aceste pierderi printr-un har special care le este dat doar acelora care trec prin persecutie. In multe situatii, nedreptatitii au putut observa impreuna cu Iosif din Biblie ca “voi v-ati gandit sa-mi faceti rau, dar Dumnezeu a schimbat raul in bine …” (Geneza 50:20).

Ion Dambeanu din Arad marturisea ca a fost pedepsit profesional pentru activitatea lui crestina printr-o “retrogradare” intr-o pozitie pe care o visa de ani de zile si la care credea ca nu va putea ajunge vreodata. (In cazul meu, activitatea informatorilor si agentilor m-a condamnat sa trebuiasca sa parasesc Romania comunista ca sa-mi traiesc tot restul vietii mele in … America!)

Lui Filip Dinca ii pastrez una din cele mai fierbinti amintiri ale miscarilor de descatusare din prigoana comunista care au aparut in crestinismul roman prin anii 1974-1979. Au fost anii in care a inceput sa-si rosteasca in Bucuresti incendiarele sale “Cuvinte catre tineri” preotul Calciu Dumitreasa, anii in care a aparut ca un ghiocel primavaratec o floare rara in viata societatii romanesti: Apararea Libertatii de Constiinta si Religioase (ALCR) din nucleul careia au facut parte initial Pavel Nicolescu, Nelu Tarziu, Nelu Moldovan, Petru Cocartau, Nicolae Radoi si Iuhaz Emeric.

Pe atunci, emisiunile postului de radio “Europa libera” pomeneau neancetat de actiunile neinfricate ale contestatarilor din “lagarul comunist”. Liderii baptisti, desi necunoscuti la fata, devenisera niste nume cunoscute in toata Romania. Pe culoarul unui vagon de tren de clasa a I-a, l-am auzit pe unul zicand: “Daca pica vreodata comunistii, stiu cine va lua conducerea in Romania: partidul baptist. Astia stiu ce vor, domnule! Astia sunt gata sa moara pentru ce cred si sunt foarte bine organizati.”

Eram pe atunci in Seminar si, dupa noua procedura lansata de curajosii contestatari care ne erau modele demne de urmat, semnam si noi “Memorii” protestatare catre Conducerea Departamentului Cultelor, organul de Stat care reglementa viata cultelor religioase din Romania. In aceste “memorii”, ca seminaristi, ceream autoritatilor sa permita Uniunii Baptiste sa aduca la Seminar ca profesori pe cei mai inzestrati lideri din miscarea crestina baptista. Ceream ca, pe langa profesorii insuficienti pe care-i aveam sa fie adusi si oameni ca Vasile Talos, Liviu Olah, Petre Belicov si Iosif Ton. In cele scrise, deplangeam regimul de “infometare spirituala la care eram supusi si contestam climatul de teroare in care se urmarea sa ni se franga “coloana vertebrala” a demnitatii noastre de reprezentanti, nu ai puterii trecatoare, ci ai puterilor ceresti. In loc de a fi o scoala de profeti, Seminarul fusese transformat de Departamentul Cultelor, cu complicitatea celor din Uniunea Baptista, intr-o fabrica de oameni obedienti regimului, depersonalizati si redusi la statutul de curele de transmisie intre Departamentul Cultelor si comunitatile de credinciosi din tara. Veniti la Bucuresti ca tineri cu vise marete si luminoase, noi, seminaristii ceream sa nu fim sacrificati ca si promotiile dinaintea noastra si sa fim lasati sa ne pregatim temeinic pentru slujirea crestina.

Tin minte ca la un moment dat, Departamentul Cultelor a fortat Uniunea Baptista, obedienta pana la tradarea apostata, sa ne exmatriculeze pe toti cei douazeci de seminaristi care studiau atunci la Seminarul Teologic Baptist din strada Berzei nr.29. Numai ca s-a nimerit atunci ca a venit la Bucuresti o delagatie a Aliantei mondiale baptiste conduse de Denton Lotz si de Gerhard |lass si, cu engleza pe care o balbaiam si cu posibilitatea de a ma furisa in sediul Uniunii din sos. N. Titulescu nr. 56A, unde tatal meu era pastor, am reusit, printre lacrimi sa le spun si lor adevarul despre situatia de la Seminar. La interventia oaspetilor straini si dornic sa salveze aparentele de libertate religioasa, Departamentul a sfatuit Uniunea sa revina asupra deciziei luate si sa amane pedepsirea noastra pentru o alta data, cand vremea le va fi mai prielnica.
Asa s-a facut ca am fost reprimiti la cursuri. Represaliile s-au abatut insa asupra noastra cand, fie intr-un fel, fie intr-altul, cei socotiti “capi” ai razvratirii au fost impiedicati sa intre in lucrarea din bisericile baptiste.

Unul din cei care a fost pedepsit printre primii a fost colegul si prietenul meu Filip Dinca. El era “patat” in ochii autoritatilor din mai multe puncte de vedere, cel mai important fiind acela ca, venind de la Ploiesti, era considerat un “pui al lui Iosif Ton.” Ploiestiul devenise pentru autoritati o citadela a pazitorilor de credinta, un fort incapatanat care refuza sa cada sub incidenta “circularelor” Departamentului Cultelor.

Revenit dupa o perioada de studii teologice in Anglia si instalat ca pastor la biserica baptista din Ploiesti, Iosif Ton, devenise catalizatorul unor energii pana atunci latente in persecutatii pastori ai bisericilor baptiste si concentrase in actiuni coerente torentul de impotrivire fata de abuzurile autoritatilor atee, pornite pe desfiintarea vietii religioase in Romania comunista. Meritul primordial al actiunilor lui Ton Iosif a constat in accentuarea caracterului de martiraj in marturia crestina. Lucratorii religiosi au fost incurajati sa aleaga intre doua alternative foarte clare: sa sufere “sub” persecutie sau sa sufere “din cauza” persecutiei. Prima atitudine insemna sinucidere spirituala si capitulare prin acceptarea limitarilor impuse de Stat, in timp ce a doua atitudine insemna biruinta spirituala prin eliberarea de frica paralizanta si prin acceptarea martirajului personal, ca semn al loialitatii absolute fata de Christos. Prima atitudine sacrifica “turma” si salva pastorul obedient autoritatilor, cea de a doua insemna potential “sacrificarea” pastorului, dar reaseza turma in prerogativele ascultarii totale de Christos.

Ca sa ne dea tuturor celorlati o “lectie”, Departamentul Cultelor a dispus exmatricularea lui Filip Dinca din Seminar. Directorul Seminarului si reprezentantii Uniunii s-au executat imediat. Despartirea de Filip a fost grea si dureroasa. Din lacrimile de atunci s-a turnat cerneala cu care am scris o poezie de razvratire si de protest. Ma durea mai ales faptul ca “lupii” din afara staulului bisericii lucrasera in complicitate cu asa zisii “pastori” vanduti cu trup si suflet autoritatilor pagane. Va rog sa nu judecati forma poeziei, este departe de a fi ceea ce se numeste o “reusita”. Cautati sa traiti mai degraba efectul contaminarii cu flacarile care-mi dogoreau sufletul tanar, care-si vedea, vai, visele prabusite cu aripile frante:

Pentru Filip Dinca

Cad in suflet flori de geamat
Pe-un morman de clipe moarte,
Da, … voi duce pan-la capat
Carul visurilor noastre.

Intr-o tara de-ntunerec
Mii de ochi si munti de soapte
Se ridica-n spre pieirea
Celor ce-i slujesc lui Wapte.

Pentru-un frate ce nu-mi este
Nici cu mine, nici departe,
Gandul meu se razvrateste,
Bate-n toti si cere moarte.

Cand pastorii dau cu lupii mana
Turma s-o pazeasca,
Mieii-s jertfele ce maine,
Targu-acest or sa-l sfinteasca.

(7 Februarie 1978)

M-am reintalnit cu Filip in America, la NeW York. Pastorea acolo o biserica americana, care avea si o sectie romaneasca. Vorbea foarte bine engleza si se integrase de minune in viata americana. Este inca o dovada ca “dusmanii” nu ne pot bloca destinul atunci cand inima noastra este in intregime predata Domnului. Tradarile din Seminar i-ar fi garantat un post caldut pe meleagurile Romaniei. Credinciosia lui care l-a facut gata de sacrificiu l-a propulsat spre o alta slujire, plina de demnitate si de impliniri personale. Cand Dumnezeu inchide o usa, El lasa intotdeauna undeva deschisa o … fereastra.

Trebuie sa spunem clar si raspicat ca cei care au suferit cel mai mult de pe urma informatorilor si agentilor sunt ei insisi. Daca nu viata de aici, cu oprobiul public pe care-l merita, atunci viata viitoare si judecata din marea Zi de Apoi va arata cu prisosinta cat de pagubiti sunt cei care n-au vrut sa piarda aici si au vrut sa se imbogateasca prin compromisuri. Biblia vorbeate despre un “Judecator drept” si despre o “dreapta rasplatire”. “Si daca cel neprihanit scapa cu greu, ce se va face cel pacatos?”

 

Citez din lectura mea zilnică:

„Ajungînd la fîntîna cea mare fără apă, care este la Secu,  … “ (1 Sam. 19:22).

Iată ce n-au știut toți cei care au umblat pe la „Secu“: că fântâna cea mare n-are apă!

Publicitate