1. “Cum a fost posibil?”

iulie 6, 2007 at 8:41 pm (Uncategorized)

Cum a fost posibil ca oameni ai lui Dumnezeu sa intre in slujba Satanei? Cum s-a putut ca barbati si femei din bisericile noastre sa lucreze ca informatori si agenti ai Securitatii?

O judecare a celor care au trait sub regimul trecut nu poate fi decat relativa, subiectiva si de cele mai multe ori, nedrepata. Cand am sosit in America, cumnatul meu din Detroit m-a dus la un prieten asociat de afaceri ca sa-i explic persecutia comunista din Romania.

Dupa ce m-a ascultat binevoitor timp de cateva minute, americanuil m-a intrebat: “Ia stai putin, cam cati comunisti sunt in Romania?”

I-am raspuns ca numai patru milioane din cele douazeci de milioane in total.

“Nu te inteleg, a continuat el, sa fie si jumatate din populatie! Cealalta jumatate ar trebui sa puna mana pe pistol si sa-i omoare” Gata cu persecutia! Ce atata discutie? Sunteti sau fricosi sau prosti. Si intr-un caz si-n celalalt insa, va meritati soarta!” Nici pana astazi nu stiu cum sa categorisesc reactia acestui “iancheu”: simpla, simplista sau simplificatoare.

Remarca lui brusca mi-a amintit ca imparateasa Tereza a spus celor care-I vorbeau de suferintele poporului: “N-au paine ziceti! Sa manance atunci cozonac!”

Ma indoiesc ca cei din generatia de azi, numita si generatia MTV, generatia manelelor, a capsunarilor inavutiti, a pasapoartelor si a concediilor petrecute in strainatate, generatia Romaniei europene, a tinerilor care isi fac studiile in Anglia, America si Germania; generatia celor cu rude stramutate dupa preferinte, temporar sau definitiv, in mai toate tarile lumii, au instrumentele si dreptul moral sa judece generatiile care au supravietuit fara demnitate sub comunism. N-ar fi nici drept si nici macar posibil. Cei care n-au trait cosmarul comunismului totalitar au foarte putine sanse sa-i inteleaga pe cei de atunci si chiar si mai putine drepturi sa-I judece. Asta nu ne poate opri insa sa sa cautam sa intelegem “Cum de a fost posibil?” Nu de alta, dar, cei care-si neglijeaza trecutul sunt uneori blestemati sa-l repete. S-ar putea prea bine sa dam nas in nas cu unii care ne vor spue fara nici o rusine: “La vremuri noi, … tot noi!”

Intelegerea presupune o asemanare in trairi si circumstante. Ca sa cladim o punte de dalog, iata o scurta descriere a circumstantelor in care au trait oamenii sub comunism.

a. Specificul sistemului communistSocialismul si comunismul au fost si sunt revolutii violente naive care au urmarit sa instaureze o noua ordine social in care toti oamenii sa fie considerati egali in drepturi si in accesul la resursele economice. Bunastarea ar fi trebuit sa fie general si sa nu fie atinsa decat “in grup”. Proprietatea invividuala a fost abolita, s-a instaurat “colectivismul” si s-a proclamat credinta in om si in posibilitatile lui nemarginite de a evolua intr-un “om de tip nou”, eliberat de tarele competitiei degradante capitaliste si de inerentele deformari de caracter produse de lupta de clasa. Umanismul exacerbat a devenit “religia” maselor, iar ateismul si increderea in stiinta au fost singurele denominatii religioase cu drepturi depline. Remarcati ca n-am definit socialismul si comunismul ca “forme de societati”, ci ca revolutii. In socialism si comunism, revolutia trebuia sa fie continua, iar atmosfera general era caracterizata prin termeni ca “vigilenta proletara asupra dusmanului de clasa”, “critica si autocritica cetateneasca”, “starpirea relicvelor trecutului”, “crearea omului de tip nou”, etc. Asa numita “libertate individuala”, proprietatea privata, dreptul la libera exprimare a ideilor, dreptul la libera circulatie a individului si libertatea de a practica religia au fost declarate “ramasite ale sistemelor sociale vechi si depasite. In tarile ravasite de revolutiile comuniste, omenirea s-a aruncat intr-o aventura noua, bazandu-se in toate domeniile pe falsa teorie a evolutiei, procmanand intrarea intr-o epoca in care oameni vor fi “frati” intr-o colectivitate mondiala cvasi-ideala: ”Proletari din toate tarile, uniti-va!”

Judecat din perspective esecului lui total, comunismul a fost o incercare utopica cu un oarecare caracter romantic. Cineva l-a numit “un crestinism fara Dumnezeu, cu adunari generale in loc de slujbe divine, cu presedinti in loc de preoti si prelati, cu propagandisti in loc de profeti, cu cantece patriotice in loc de imnuri religioase si cu cultul personalitatii conducatorului iubit asezat idolatru in locul lui Dumnezeu si al sfintilor. Predicile au fost inlocuite cu discursuri, iar rugaciunile cu sforaitoare declaratii de adeziune si suport. Critica si autocritica cetateneasca” au inlocuit predicarea si spovedania.
Cine studiaza astazi literatura si arta din tarile comuniste nu poate sa fie decat de accord cu o astfel de caracterizare.

Miscarea i-a prins mai ales pe cei idealisti (care credeau totul) si pe cei saraci (care n-aveau ce pierde, ci nunai de castigat). Se spune ca “cine n-a fost comunist pana la douazeci de ani, n-a avut inima, dar cine a mai ramas communist si dupa varsta de douazeci de ani, n-a avut minte”.

Trecerea de la capitalism la comunism s-a facut prin “revolutii violente”. O mana de ideologi si agitatori au asmutit masele infometate asupra paturii conducatoare. Dupa loviturile de stat, minoritatea comunsta a preluat puterea si constienta de slabiciunea ei a instaurat teroarea “dictaturii proletare”. Aparatul de stat a devenit aparat de partid, iar armata, militia si securitatea au fost transformate in instrumente de represiune. Cei ce gandeau altfel au fost decretati “dusmani de clasa si inamici si poporului”. Neputand sa domine prin numarul unei majoritati convinse, comunistii s-au grabit sa stapaneasca printr-o domnie a terorii. Lenin si Stalin in Rusia, impreuna cu marionetele lor din celelalte tari trecute la socialism sau comunism au instaurat un climat de teroare. Milioane de oameni au fost arestati, judecati sumar si eliminati prin executare sau deportare in nou infintatele lagare de reeducare, veritabile locuri de munca si exterminare. Sub prapubusirea sociala care a urmat revolutiei comuniste laptele societatii a fost prelucruat cam asa: untul si smintina, cand n-au reusit sa scape la timp fugind din tara au fost aruncate in temnite si lagare de exterminare. Pe tarabele vietii publice n-a mai ramas decit un lapte vlaguit si degresat . “Proletcultismul” a transformat societatea intr-un “zer” al mediocritatii ridicate la rang de virtute.

Au aparut parventi peste noapte, politruci cu patru clase care au ocupat casele elitei din trecut. Universitatile au incaput pe mina unor academicieni agramati iar scolile superioare au primit ordine sa produca absolventi care treceau clasele “pe puncte” cu prioritate absoluta pentru comnistii ilegalisti din trecut, pentru odraslelor lor si pentru activistilor de partid cu “orgine sanatoasa”.

Maselor populare le-a fost inoculata datoria de a pazi proaspetele cuceriri socialiste “impotriva infiltrarilor capitalismului imperialist puternic si amenintator”. S-a instaurat “lupta cu duamanul de clasa” si permanenta vigilenta proletara.
Ca orice societate totalitara si despotica, comunismul a urmarit o uniformizare a convingerilor si eliminarea oricaror forme de dezidenta. Pedepsele erau aspre si necrutatoare. Lenin si Stalin au avut la dispozitie Siberia. La sfatul lui Stalin, Gheorghe Gheorghiu Dej a inventat in Romania “canalul Dunare-Marea Neagra”, “statiunile de lucru la stuf din Delta” si teribilele inchisori de reeducare si exterminare de la Aiud Gherla, Pitesti si Jilava. Cei care preluasera puterea destul de timid in 1945, l-a obligat pe Rege sa abdice si sa plece din tara in 1947, dezlantuind dupa aceea teribilul process de eliminare sau reducere la tacere al tuturor celor cu “origine nesanatoasa”, a tuturor burghezilor si mosierilor exploatatori, a tuturor agentilor “imperialismului American”. Toate acestea s-au facut fara mila si fara compromisuri.

Cei care puteau da informatii despre astfel de oameni erau adesea “recompensati” cu bunurile materiale ale victimelor lor. A urmat un haos general si un slimat de teroare. In perioada comunismului agresiv (vezi cartea lui Mitrofan) ca sa generalizeze teroarea, comunistii au aruncat in inchisori “esantioane” din toate categoriile sociale, economice, politice si religioase. In temnitele subterane s-au gasit peste noapte impreuna legionari si comunisti sadea, mosieri si profesori universitari, muncitori si proprietari de intreprinderi, studenti si tarani, preoti din mai toate confesiunile si religiile, tigani, evrei, germani, maghiari, turci, tatari, sarbi si bulgari.

(Tatal sotiei mele, Traian Ban, a fost si el arestat impreuna cu grupul “Betanistilor” si “Moisistilor” si condamnat la douazeci de ani de temnita grea. Vina lor? Stenograma procesului precizeaza ca ei “au complotat sa rastoarne ordinea din Stat si oranduirea comunista prin rugaciuni si cantari crestine practicate in intrunirile lor prin case”. Click aici pentru marturia lor)

In celebra lucrare a lui Arthur Koestler „Zero si infinitul”, personajul principal, comunistul sovietic Rubaciov, vorbeste astfel: „Noi am dus atat de departe logica in ceea ce priveste eliberarea fiintelor umane de apasarile exploatarii industriale, incat am trimis aproximativ zece milioane de oameni la munci fortate in regiunile arctice si in padurile orientale, in conditii asemanatoare cu cele in care traiau ocnasii din Antichitate. Am dus atat de departe aceasta logica incat, pentru a transa o diferenta de opinii, nu cunoastem decat un singur argument: moartea  (…)  Am creat cel mai gigantic aparat politienesc, in care turnatorii au devenit o institutie nationala, si l-am inzestrat cu cel mai rafinat si mai stiintific sistem de torturi mentale si fizice” (Sergiu Grossu: „In adancul abisului”, Apostolat des Editions, 1976, p.7).

Teroarea a dat nastere unor principii si maxime noi. Se spunea: “Pentru numele lui Dumnezeu, nu gandi. Gandeste Partidul pentru tine. Daca totusi gandesti, nu vorbi, nu scoate un cuvant despre convingerile tale. Daca totusi nu-ti poti tine gura si vorbesti, nu scrie nimic pe hartie, nu scrie! Daca n-ai avut minte si ai scris ceva, macar nu semna, caci daca ai semnat … atunci te poti astepta la orice.”

Culmea opresiunii ideologice in Romania a fost atinsa probabil prin anii 1978, cand, la sugestia unui “poet lingusitor de la curte”, Adrian Paunescu, si proaspat energizat cu avant revolutionar dupa o vizita in China, Nicolae Ceausescu incepuse sa faca public un program de ridicare a Romaniei pe o treapta mai inalta spre comunism prin “luarea in stapanire a constiintei nationale”.

Programul urmarea impunerea unei gandiri noi, comuniste, care sa devina obligatorie pentru toata populatia. Orice neincadrare in aceste principii ale “omului de tip nou”, trebuia aspru condamnata si pedepsita. Ideile “retrograde” ale trecutului, religia si gandirea burghezo-capitalista, trebuiau eradicate fara nici o mila. Notiunea de “libertate de constiinta” trebuia eliminata din gandirea romaneasca. O astfel de manifestare a totalitarismului absolut se mai practicase doar pe vremea lui Hitler. Indracitul de atunci spusese poporului german: “Va eliberez de aceasta fantoma opresiva a constiintei. Politica noastra si noua etica a imparatiei instaurate de noi pentru cel putin o mie de ani o vor inlocui. De acum inainte, eu sunt constiinta voastra.”

In viata bisericilor, limitarea libertatilor religioase a facut parte din continuarea “razboiului ideologic cu relicvele trecutului”.

Crestinismul a fost declarat drept o “carja pentru slabi”, “un opiu al poporului” (Marx), un obstacol in calea progresului, un instrument al exploatarii folosit in Evul Mediu si in regimurile capitaliste.

Pastorilor li s-au eliberat un fel de “legitimatii”, numite “carnete de pastor”, iar activitatea lor a fost restransa teritorial la cercul pastoral aferent unei biserici locale. Orice deplasare in biserici din alte orase sau sate trebuia aprobata prin eliberarea unei “delegatii de serviciu” prin Comunitatile crestine teritoriale, aflate sub controlul si coordonarea inspectorilor de la Departamentul Cultelor. Celor neascultatori li se ridica dreptul de a vorbi in public. (Tatal meu, Vasile Branzei a stat unsprezece ani sub o astfel de interdictie.)

Pastorii erau considerati “educatori ai maselor populare” si nu puteau functiona decat dupa o “recunoastere” prealabila din partea autoritatilor de Stat. (Mie mi s-a refuzat aceasta “recunoastere” legal necesara, iar diploma mea de absolvent al Seminarului Teologic de la Bucuresti nu este nici astazi semnata si stampilata de Departamentul cultelor.)

Comunismul a fost deci impus cu forta si mentinut printr-un climat general de frica. El a supravietuit artificial aproape un secol printr-un climat de suprimare a libertatilor individuale si s-a bazat pe o continua si totala supraveghere a tuturor cetatenilor. Nu este cazul sa spunem mai multe despre aceste realitati triste. Au facut-o cum nu se poate mai bine doua carti care au zguduit lumea: “Ferma animalelor” lui George Orwell si “Arhipelagul Gulag” al lui Aleksandr Solzhenitzin.

Cele mai promitatoare iluzii nu pot fi realizate prin crima. Crestinismul a biruit nu numai pentru ca a propovaduit dragostea, ci mai ales datorita faptului ca metodele lui au fost adecvate scopului. Crestinii pâna în zilele noastre si-au dat viata pentru idealurile lor, în timp ce comunismul s-a instaurat pe cadavre. S-a calcat peste trupuri si peste suflete fara nici un fel de retinere sau scrupule.

Socialismul si comunismul au functionat pe o aparenta adeziune a maselor largi. In realitate, el a fost un paradis doar pentru o selecta minoritate care a domnit printr-un climat de teroare. “poporul domneste prin reprezentantii lui”. Membrii acestei minoritati au fost insa niste “stapani care se temeau pana si de umbra lor”, calai terorizati permanent de gandul ca victimele lor se vor trezi intr-o zi si-i vor matura din cale. Ca sa se apere de aceasta posibilitate ei au creat un sistem foarte elaborat de “antene, informatori si colaboratori.” In toate tarile lumii, armata, militia si securitatea erau indreptate spre dusmanii “din afara” ai tarii si poporului respectiv. In comunism, tarile au fost transformate in “temnite nationale”, iar toate fortele “de ordine” au fost asmutite asupra populatiei “dinauntru”. La granite, armata pazea ca nimeni sa nu scape.

Teroarea si supravegherea functionau la toate nivelele. Fiecare strada din Romania avea un “delegat de strada” care, sub pretextul verificarii “cartii de imobil”, putea intra in toate casele ca sa supravegheze ce fac toate familiile. Peste acesti “delegate”, coordonandu-le activitatea si colectindu-le notele informative, functiona un “sectorist” de cartier, un tablagiu rudimentar, inarmat, pe linga pistolul din dotare, si cu puteri legale depline.

In domeniul activitatii bisericilor, statul communist a organizat supravegherea si represiunea prin Departamentul Cultelor. In excelenta carte, “Partidul, Securitatea si Cultele”, aparitie coordonata de Adrian Nicolae Petcu, gasim urmatoarea descriere:
“Organul central prin care statul communist controla cultele era Departamentul Cultelor, care avea atributii extreme de largi si de discretionare care-I permiteau interventii, uneori brutale, in activitatea acestora. Prin Hotararea Consiliului de Ministri nr. 286 din 5 Martie 1958, pentru organizarea si functionarea Departamentului Cultelor, acesta avea urmatoarele drepturi: “supravegheaza si controleaza toate cultele religioase”, “aproba infiintarea si desfintarea de unitati, organizatii si posture de personal de orice fel, “recunoaste si retrage recunoasterea personalului bugetar si nebugetar din serviciul cultelor”. “recunoaste forurile conducatoare ale cultelor si subunitatile lor”, “culege orice fel de date si informatii de ordin organizatoric, administrative si economic privind cultele”.In structura Departamentului functiona un Corp al Imputernicitilor, care avea rolul de a controla practica religioasa la nivelul intregii tari. In practica, Corpul Imputernicitilor era principalul instrument prin care Departamentul Cultelor realize supravegherea si controlul vietii religioase in plan local. In anul 1970, prin reorganizarea Departamentului Cultelor, “imputernicitii” au primit numirea de “inspectori”. Corpul Imputernicitilor a fost legat de comitetele executive ale sfaturilor populare regionale si rationale, “cu scopul de a obisnui organelle locale sa fie atente la manifestarile cultelor, sa analizeze activitatea lor”.
In documentele interne care au circulat in Departamentul Cultelor, ale carui arhive sunt astazi partial deschise examinarii publice, terminologia folosita arata clar ca in loc sa asigure respectarea vietii religioase, aceasta institutie urmarea sufocarea ei. Unul din documente poarta titlul: “Nota privind unele aspect din activitatea nociva a cultelor si sectelor”. Exisita chiar un eveniment anecdotic, povestit de Directorul Departamentului Cultelor, despre o imprejurare in care Nicolae Ceausescu ar fi spus: “Oare cata vreme vom mai suporta “in-sectele” astea printre noi?”

Semnificativ pentru evolutia politicii de contracarare a activitatii cultelor neoprotestante practicate de Departamentul Cultelor este faptul ca, daca in perioada1968-1977 aceasta institutie a aprobat deschiderea a 196 de case de rugaciune si de biserici ale respectivelor culte, in perioada 1984-1988 a autorizat deschiderea a numai 55, iar in intervalul 1984-1988 s-a incuviintat contruirea a doar doua noi asemenea unitati cultice” (Partidul, Securitatea si Cultele, pag. 369).

b. Specificul poporului roman

Crestinismul romanesc poarta amprenta circumstantelor istorice prin care a trecut ortodoxia. Proximitatea imperiului turcesc a impus ortodoxiei un statut de supravietuire prin compromise. Islamul a “tolerat” existenta bisericii doar in conditii foarte umilitoare. Iata un citat dintr-un document de epoca, din care se poate vedea foarte clar cum i s-a rupt crestinismului romanesc “sira spinarii”.

Dupa aparita lui Mahomed si miscarea de cucerire a lumii mediterane, Biserica Ortodoxa, ca ramura orientala a Imperiului fost roman, a intrat sub presi¬unea expansionista a islamului. Iata ce a scris despre aceasta situatie Mihai Maxim, in cartea sa “Tarile Romane si Inalta Poarta”, (Bucuresti, 1993, p. 169):

„Inca de la începutul cuceririi islamice, asa-numitele „popoare ale Cartii” (crestinii si evreii) au fost considerati dhimmi (în unele lucrari, termenul este redat, datorita transcriptiei arabe, sub forma de zimmi), ceea ce înseamna „prote¬jati”. Statutul juridic al acestora este stabilit de asa-numitele Ordonante sau Pre-scriptii ale lui Umar, care prezinta textul unei întelegeri dintre crestini si calif. Multa vreme s-a crezut ca referirea priveste pe Umar I, cel de-al doilea calif patri¬arhal. Totusi, cercetarile mai noi au stabilit ca „nu avem de-a face cu un text autentic (…), ci cu o sistematizare, cu un rezumat târziu al obligatiilor nemusul-manilor, în speta ale crestinilor, rezumat alcatuit nu în timpul lui Umar I ibn el-Khattab (634-644), ci partial la sfârsitul secolului al VIII-lea si, în cea mai mare parte, în secolul al IX-lea, dar în temeiul unor practici si proceduri mai vechi si atribuite celui de-al doilea urmas – khalife al lui Muhammad, pentru a-i conferi mai multa autoritate si prestigiu”.

„Noi (crestinii, n.n ) ne-am angajat fata de dvs. la urmatoarele: sa platim îndata jizita si sa fim umiliti; de acum înainte sa nu mai construim în orasele noastre si nici în împrejurimile lor nici manastiri, nici biserici, nici case patriar¬hale, nici schituri; nu vom mai repara lacasurile noastre de cult, care se vor afla în ruina si nici casele noastre, care se gasesc în cartierele musulmane (…). Nu vom predica defel altora legea noastra si nici nu vom chema pe nimeni la ea, dar nu vom împiedica pe nimeni dintre ai nostri sa îmbratiseze islamul, daca aceasta îi va fi vrerea. În public, îi vom trata pe musulmani cu cinste si consideratie si ne vom ridica de pe locurile noastre, daca ei vor dori sa se aseze. Nu ne vom asimila deloc lor în ceea ce priveste vesmintele, nici turbanul, nici încaltarile si nici în felul de tundere sau aranjare a parului (…).
Ne vom rade doar partile anterioare ale capului si vom pastra aceleasi forme ale vesmintelor noastre ca în trecut (…). Vom face sa nu se vada crucile noastre pe biserici si la ceremonii, nici cartile noastre sfinte, pe nici una dintre strazile frecventate de musulmani si nici în pietele lor (…). În bisericile noastre nu vom trage clopotele, decât foarte încet, si nu vom ridica deloc vocea la rugaciune si la cântarile noastre religioase, când un musulman va fi de fata. Vom face sa nu se auda deloc bocetele, când ne petrecem mortii; nu vom tine în mâna pe strada lumânari aprinse; nu ne vom aduna împreuna într-un cartier musulman, nici în prezenta musulmanilor; nu ne vom îngropa mortii în apropierea cartierelor musul¬manilor, nu vom lovi niciodata un musulman (…). Acestea sunt conditiile la care am subscris noi toti si membrii neamului nostru si în schimbul carora am primit aman („iertare”). Daca vom încalca vreuna din aceste conditii, acceptate de noi, atunci musulmanii nu vor mai avea nici o obligatie de respectat fata de noi si le va fi îngaduit si permis sa ne trateze ca pe razvratiti si rebeli.” (Ibidem, p.169-171).]

Aceasta trista realitate, care a durat aproape un mileniu, explica de ce Biserica Ortodoxa de astazi este unica familie crestina fara o miscare misionara si fara o traditie scolastica corespunzatoare. Pentru un amar de vreme, Biserica rasariteana a fost obsedata numai cu … supravietuirea. De acolo ni se trage umilitoarea expresie: “Capul plecat, sabia nu-l taie”.

Luand in consideratie cele doua aspecte de mai sus, specificul comunismului si specificul poporului orthodox roman, putem ajunge la un raspuns mai correct pentru intrebarea: “Cum a fost posibil ca oameni ai Bisericii sa accepte sa devina informatori si agenti ai Securitatii in Romania comunista?” Presiunile sistemului politienesc din afara si slabiciunile caracterului dinauntru i-au prabusit pe multi intr-o viata de compromis.
Pentru supravegherea totala pastorii ajunsesera intr-un timp sa fie obligati sa se prezinte in fiecare zi de luni la “imputernicitul” local al Departamentului pentru a complecta un raport de activitate din duminca precedenta. Ca sa scape de aceasta “indatorire” cetateneasca care semana ca doua picaturi de apa cu activitatea unui informatory, pastorul Geabau Pascu din Alexandria, ca de altfel multi altii din tara, s-a hotarat sa scrie in declaratiile sale, cuvant cu cuvant continulul predicilor rostite de el in dumica precedenta.

Sub pretextul echidistantei si al vegherii asupra conflictelor intercultice si interreligiose Departementul Cultelor a infiintat obligativitatea unei cereri care trebuia aprobata pentru trecerea dela un Cult la altul, iar mai tirziu au pretins ca inaintea fiecarui botez, listele de candidati sa-i fie supuse aprobarii. Erau “taiati” de pe aceste liste “intelectualii si cei care ocupau o functie cat de cat imporatanta in institutille de Stat.

Era imposibil sa fi promovat in fruntea unul cult relidioas fara sa si o relatie “ speciala “ cu autoritatle de Stat. Cand Marcu Nichifor a spus unui reprezentant al Securitatii ca va milita pentru schimbarea unuia dintre conducatorii “cultului” pentru ca a ajuns un “stricat”, i s-a raspuns: “Si de ce vrei sa ne dai altul, ca sa-l “stricam” si pe acela. Lasa-l pe asta asa cum este!”

In 1954, Ministerul Cultelor (transformat apoi in Departamentul Cultelor) a dorit “reglementarea serviciilor religioase”, scopul real fiind reducerea substantiala a numarului de servicii oferite de biserici. Deoarece conducerea de atunci a Cultului Baptist a refuzat sa accepte aplicarea acestor reglementari, Ministerul Cultelor a anuntat ca nu mai recunoaste acea conducere a Uniunii Baptiste si a cerut cultului organizarea unui Congres si alegerea unei alte conduceri. La acest Congres (tinut in anul 1955) s-a impus de catre delegatul Ministerului Cultelor alegerea in conducerea Uniunii a unor persoane cu totul nedorite de delegatii la Congres. Este sufficient sa ne aducem aminte ca secretarul general (Balgradeanu Constantin) a fost ales abia la a treia punere la vot, dup ace delegatul Ministerului cultelor a spus categoric ca el “trebuie” ales, fiind singurul acceptabil autoritatilor de Stat. Conducerea astfel impusa Cultului Baptist a foat gata sa accepte fara comentarii orice dispozitii ale Departamentului Cultelor, oricat ar fi fosta cestea de contrarii invataturii si intereselor baptistilor. Printre aceste dispozitii ale “reglementarii” au fost: reducerea numarului sde servicii religiuoase (eliminarea serviciului de duminica seara), inchiderea unui numar de biserici, interzicerea educatiei religioase prin ora tineretului sau scolile de duminica pentru copii, indepartarea unor pastori, alegerea unor membrii de conducere si botezarea convertitilor numai cu aprobarea autoritatilor.

Publicitate