Acest material s-a nascut ca o reactie a lui Vasile si Daniel Branzai, acum in Los Angeles, la comentariile facute cartii lui Daniel Mitrofan, “Pigmei si uriasi” in mediul evanghelic romanesc, mai ales in cel baptist. El grupeaza intr-un blog comun contributia mai multor autori, pe care-i puteti citi la rubrica “pages”, aflata in partea dreapta a blogului.

In ce priveste “criticile” aduse cartii scrise de Daniel Mitrofan, Vasile Branzai este de parere ca “valoarea” cartii este data de cei care au semnat materialele fotocopiate in carte. Ei poarta raspunderea pentru “ceea ce este scris si peste care nu putem trece”. In plus, toate aceste “declaratii” si “note informative” se afla deja la arhivele cerului si de acolo nu pot fi sterse decat printr-o sincera si necesara pocainta. “Este randuit fiecarui om sa moara o singura data, dupa care vine judecata”.

Astept comentariile, corectarile si completarile voastre. Reveniti pentru ca aceste materiale vor fi reactualizate si completate. Multumesc fratelui Pavel Nicolescu pentru ajutorul dat si mai ales pentru paginile xeroxate din cartea “Partidul, Securitatea si Cultele”.

Un prieten care pune la indoiala oportunitatea unui asemenea demers mi-a scris: “Pentru cei interesati de ierarhizarea si taxonomia pacatelor pe catogorii intreb. Oare e mai mare pacatul unui pastor de a semna un angajament cu Securitatea sau ca a uitat sa dea mangaiere unei vaduve din ultima bancuta a Bisericii care are o pensie de C.A.P. de 120 lei pe luna?”

I-am raspuns: “In Romania comunista a fost un razboi ideologic pus pe desfintarea crestinismului. Ca la razboi, fiecare mai greseste si in “transee”, in propria tabara, dar nimic nu se compara cu “spionajul pentru inamic”, cu “fraternizarea cu dusmanul”. Asa ceva este pedepsit cu curtea martiala si cu executia. Pentru restul “culpelor” exista disciplinari mai marunte. Este o mare diferenta intre a colabora cu Securitatea si a neglija o babuta de pe ultima banca … Nu pledez pentru executii. Daca vei avea rabdarea sa parcurgeti intregul material iti vei da seama de asta”.

Cartea lui Mitrofan a aparut ca sa contrazica sau macar sa contrabalanseze dezinformarile propagate de cateva volume de asa zisa “istorie a baptistilor romani” in perioada dictaturii comuniste. Documentele si dezvaluirile publicate in cartea lui Mitrofan (tiparite sub forma de fotocopii) vin sa puna capat divagatiilor care trimeteau cercetatorul sincer pe piste false. Va propun sa cititi acest material, sa-l completati, corectati si comentati cu scopul de a da generatiei actuale o imagine cat mai corecta a trecutului care continua sa ne influenteze atat de caricatural prezentul. Nu totul a fost insa rau sub comunism. Nu toti au colaborat cu Securitatea. Trebuie sa recuperam din trecut pietrele de temelie pe care va trebui sa ne zidim, mai intelepti si mai neprihaniti, viitorul.

Capitolele acestei lucrari
1. Cum a fost posibil ca unii crestini sa devina informatori?
2. Cum au fost recrutati informatorii si agentii?
3. Cine a suferit de pe urma informatorilor si agentilor?
4. Cum au fost priviti informatorii si agentii de biserici?
5. Ce sa facem acum cu informatorii si cu agentii?

O judecare a celor care au trait sub regimul trecut nu poate fi decat relativa, subiectiva si de cele mai multe ori, nedrepata. Cand am sosit in America, cumnatul meu din Detroit m-a dus la un prieten asociat de afaceri ca sa-i explic persecutia comunista din Romania.

Dupa ce m-a ascultat binevoitor timp de cateva minute, americanuil m-a intrebat: “Ia stai putin, cam cati comunisti sunt in Romania?”

I-am raspuns ca numai patru milioane din cele douazeci de milioane in total.

“Nu te inteleg, a continuat el, sa fie si jumatate din populatie! Cealalta jumatate ar trebui sa puna mana pe pistol si sa-i omoare” Gata cu persecutia! Ce atata discutie? Sunteti sau fricosi sau prosti. Si intr-un caz si-n celalalt insa, va meritati soarta!” Nici pana astazi nu stiu cum sa categorisesc reactia acestui “iancheu”: simpla, simplista sau simplificatoare.

Remarca lui brusca mi-a amintit ca imparateasa Tereza a spus celor care-I vorbeau de suferintele poporului: “N-au paine ziceti! Sa manance atunci cozonac!”

Ma indoiesc ca cei din generatia de azi, numita si generatia MTV, generatia manelelor, a capsunarilor inavutiti, a pasapoartelor si a concediilor petrecute in strainatate, generatia Romaniei europene, a tinerilor care isi fac studiile in Anglia, America si Germania; generatia celor cu rude stramutate dupa preferinte, temporar sau definitiv, in mai toate tarile lumii, au instrumentele si dreptul moral sa judece generatiile care au supravietuit fara demnitate sub comunism. N-ar fi nici drept si nici macar posibil. Cei care n-au trait cosmarul comunismului totalitar au foarte putine sanse sa-i inteleaga pe cei de atunci si chiar si mai putine drepturi sa-I judece. Asta nu ne poate opri insa sa sa cautam sa intelegem “Cum de a fost posibil?” Nu de alta, dar, cei care-si neglijeaza trecutul sunt uneori blestemati sa-l repete. S-ar putea prea bine sa dam nas in nas cu unii care ne vor spue fara nici o rusine: “La vremuri noi, … tot noi!”

Intelegerea presupune o asemanare in trairi si circumstante. Ca sa cladim o punte de dalog, iata o scurta descriere a circumstantelor in care au trait oamenii sub comunism.

a. Specificul sistemului communistSocialismul si comunismul au fost si sunt revolutii violente naive care au urmarit sa instaureze o noua ordine social in care toti oamenii sa fie considerati egali in drepturi si in accesul la resursele economice. Bunastarea ar fi trebuit sa fie general si sa nu fie atinsa decat “in grup”. Proprietatea invividuala a fost abolita, s-a instaurat “colectivismul” si s-a proclamat credinta in om si in posibilitatile lui nemarginite de a evolua intr-un “om de tip nou”, eliberat de tarele competitiei degradante capitaliste si de inerentele deformari de caracter produse de lupta de clasa. Umanismul exacerbat a devenit “religia” maselor, iar ateismul si increderea in stiinta au fost singurele denominatii religioase cu drepturi depline. Remarcati ca n-am definit socialismul si comunismul ca “forme de societati”, ci ca revolutii. In socialism si comunism, revolutia trebuia sa fie continua, iar atmosfera general era caracterizata prin termeni ca “vigilenta proletara asupra dusmanului de clasa”, “critica si autocritica cetateneasca”, “starpirea relicvelor trecutului”, “crearea omului de tip nou”, etc. Asa numita “libertate individuala”, proprietatea privata, dreptul la libera exprimare a ideilor, dreptul la libera circulatie a individului si libertatea de a practica religia au fost declarate “ramasite ale sistemelor sociale vechi si depasite. In tarile ravasite de revolutiile comuniste, omenirea s-a aruncat intr-o aventura noua, bazandu-se in toate domeniile pe falsa teorie a evolutiei, procmanand intrarea intr-o epoca in care oameni vor fi “frati” intr-o colectivitate mondiala cvasi-ideala: ”Proletari din toate tarile, uniti-va!”

Judecat din perspective esecului lui total, comunismul a fost o incercare utopica cu un oarecare caracter romantic. Cineva l-a numit “un crestinism fara Dumnezeu, cu adunari generale in loc de slujbe divine, cu presedinti in loc de preoti si prelati, cu propagandisti in loc de profeti, cu cantece patriotice in loc de imnuri religioase si cu cultul personalitatii conducatorului iubit asezat idolatru in locul lui Dumnezeu si al sfintilor. Predicile au fost inlocuite cu discursuri, iar rugaciunile cu sforaitoare declaratii de adeziune si suport. Critica si autocritica cetateneasca” au inlocuit predicarea si spovedania.
Cine studiaza astazi literatura si arta din tarile comuniste nu poate sa fie decat de accord cu o astfel de caracterizare.

Miscarea i-a prins mai ales pe cei idealisti (care credeau totul) si pe cei saraci (care n-aveau ce pierde, ci nunai de castigat). Se spune ca “cine n-a fost comunist pana la douazeci de ani, n-a avut inima, dar cine a mai ramas communist si dupa varsta de douazeci de ani, n-a avut minte”.

Trecerea de la capitalism la comunism s-a facut prin “revolutii violente”. O mana de ideologi si agitatori au asmutit masele infometate asupra paturii conducatoare. Dupa loviturile de stat, minoritatea comunsta a preluat puterea si constienta de slabiciunea ei a instaurat teroarea “dictaturii proletare”. Aparatul de stat a devenit aparat de partid, iar armata, militia si securitatea au fost transformate in instrumente de represiune. Cei ce gandeau altfel au fost decretati “dusmani de clasa si inamici si poporului”. Neputand sa domine prin numarul unei majoritati convinse, comunistii s-au grabit sa stapaneasca printr-o domnie a terorii. Lenin si Stalin in Rusia, impreuna cu marionetele lor din celelalte tari trecute la socialism sau comunism au instaurat un climat de teroare. Milioane de oameni au fost arestati, judecati sumar si eliminati prin executare sau deportare in nou infintatele lagare de reeducare, veritabile locuri de munca si exterminare. Sub prapubusirea sociala care a urmat revolutiei comuniste laptele societatii a fost prelucruat cam asa: untul si smintina, cand n-au reusit sa scape la timp fugind din tara au fost aruncate in temnite si lagare de exterminare. Pe tarabele vietii publice n-a mai ramas decit un lapte vlaguit si degresat . “Proletcultismul” a transformat societatea intr-un “zer” al mediocritatii ridicate la rang de virtute.

Au aparut parventi peste noapte, politruci cu patru clase care au ocupat casele elitei din trecut. Universitatile au incaput pe mina unor academicieni agramati iar scolile superioare au primit ordine sa produca absolventi care treceau clasele “pe puncte” cu prioritate absoluta pentru comnistii ilegalisti din trecut, pentru odraslelor lor si pentru activistilor de partid cu “orgine sanatoasa”.

Maselor populare le-a fost inoculata datoria de a pazi proaspetele cuceriri socialiste “impotriva infiltrarilor capitalismului imperialist puternic si amenintator”. S-a instaurat “lupta cu duamanul de clasa” si permanenta vigilenta proletara.
Ca orice societate totalitara si despotica, comunismul a urmarit o uniformizare a convingerilor si eliminarea oricaror forme de dezidenta. Pedepsele erau aspre si necrutatoare. Lenin si Stalin au avut la dispozitie Siberia. La sfatul lui Stalin, Gheorghe Gheorghiu Dej a inventat in Romania “canalul Dunare-Marea Neagra”, “statiunile de lucru la stuf din Delta” si teribilele inchisori de reeducare si exterminare de la Aiud Gherla, Pitesti si Jilava. Cei care preluasera puterea destul de timid in 1945, l-a obligat pe Rege sa abdice si sa plece din tara in 1947, dezlantuind dupa aceea teribilul process de eliminare sau reducere la tacere al tuturor celor cu “origine nesanatoasa”, a tuturor burghezilor si mosierilor exploatatori, a tuturor agentilor “imperialismului American”. Toate acestea s-au facut fara mila si fara compromisuri.

Cei care puteau da informatii despre astfel de oameni erau adesea “recompensati” cu bunurile materiale ale victimelor lor. A urmat un haos general si un slimat de teroare. In perioada comunismului agresiv (vezi cartea lui Mitrofan) ca sa generalizeze teroarea, comunistii au aruncat in inchisori “esantioane” din toate categoriile sociale, economice, politice si religioase. In temnitele subterane s-au gasit peste noapte impreuna legionari si comunisti sadea, mosieri si profesori universitari, muncitori si proprietari de intreprinderi, studenti si tarani, preoti din mai toate confesiunile si religiile, tigani, evrei, germani, maghiari, turci, tatari, sarbi si bulgari.

(Tatal sotiei mele, Traian Ban, a fost si el arestat impreuna cu grupul “Betanistilor” si “Moisistilor” si condamnat la douazeci de ani de temnita grea. Vina lor? Stenograma procesului precizeaza ca ei “au complotat sa rastoarne ordinea din Stat si oranduirea comunista prin rugaciuni si cantari crestine practicate in intrunirile lor prin case”. Click aici pentru marturia lor)

In celebra lucrare a lui Arthur Koestler “Zero si infinitul”, personajul principal, comunistul sovietic Rubaciov, vorbeste astfel: “Noi am dus atat de departe logica in ceea ce priveste eliberarea fiintelor umane de apasarile exploatarii industriale, incat am trimis aproximativ zece milioane de oameni la munci fortate in regiunile arctice si in padurile orientale, in conditii asemanatoare cu cele in care traiau ocnasii din Antichitate. Am dus atat de departe aceasta logica incat, pentru a transa o diferenta de opinii, nu cunoastem decat un singur argument: moartea  (…)  Am creat cel mai gigantic aparat politienesc, in care turnatorii au devenit o institutie nationala, si l-am inzestrat cu cel mai rafinat si mai stiintific sistem de torturi mentale si fizice” (Sergiu Grossu: “In adancul abisului”, Apostolat des Editions, 1976, p.7).

Teroarea a dat nastere unor principii si maxime noi. Se spunea: “Pentru numele lui Dumnezeu, nu gandi. Gandeste Partidul pentru tine. Daca totusi gandesti, nu vorbi, nu scoate un cuvant despre convingerile tale. Daca totusi nu-ti poti tine gura si vorbesti, nu scrie nimic pe hartie, nu scrie! Daca n-ai avut minte si ai scris ceva, macar nu semna, caci daca ai semnat … atunci te poti astepta la orice.”

Culmea opresiunii ideologice in Romania a fost atinsa probabil prin anii 1978, cand, la sugestia unui “poet lingusitor de la curte”, Adrian Paunescu, si proaspat energizat cu avant revolutionar dupa o vizita in China, Nicolae Ceausescu incepuse sa faca public un program de ridicare a Romaniei pe o treapta mai inalta spre comunism prin “luarea in stapanire a constiintei nationale”.

Programul urmarea impunerea unei gandiri noi, comuniste, care sa devina obligatorie pentru toata populatia. Orice neincadrare in aceste principii ale “omului de tip nou”, trebuia aspru condamnata si pedepsita. Ideile “retrograde” ale trecutului, religia si gandirea burghezo-capitalista, trebuiau eradicate fara nici o mila. Notiunea de “libertate de constiinta” trebuia eliminata din gandirea romaneasca. O astfel de manifestare a totalitarismului absolut se mai practicase doar pe vremea lui Hitler. Indracitul de atunci spusese poporului german: “Va eliberez de aceasta fantoma opresiva a constiintei. Politica noastra si noua etica a imparatiei instaurate de noi pentru cel putin o mie de ani o vor inlocui. De acum inainte, eu sunt constiinta voastra.”

In viata bisericilor, limitarea libertatilor religioase a facut parte din continuarea “razboiului ideologic cu relicvele trecutului”.

Crestinismul a fost declarat drept o “carja pentru slabi”, “un opiu al poporului” (Marx), un obstacol in calea progresului, un instrument al exploatarii folosit in Evul Mediu si in regimurile capitaliste.

Pastorilor li s-au eliberat un fel de “legitimatii”, numite “carnete de pastor”, iar activitatea lor a fost restransa teritorial la cercul pastoral aferent unei biserici locale. Orice deplasare in biserici din alte orase sau sate trebuia aprobata prin eliberarea unei “delegatii de serviciu” prin Comunitatile crestine teritoriale, aflate sub controlul si coordonarea inspectorilor de la Departamentul Cultelor. Celor neascultatori li se ridica dreptul de a vorbi in public. (Tatal meu, Vasile Branzei a stat unsprezece ani sub o astfel de interdictie.)

Pastorii erau considerati “educatori ai maselor populare” si nu puteau functiona decat dupa o “recunoastere” prealabila din partea autoritatilor de Stat. (Mie mi s-a refuzat aceasta “recunoastere” legal necesara, iar diploma mea de absolvent al Seminarului Teologic de la Bucuresti nu este nici astazi semnata si stampilata de Departamentul cultelor.)

Comunismul a fost deci impus cu forta si mentinut printr-un climat general de frica. El a supravietuit artificial aproape un secol printr-un climat de suprimare a libertatilor individuale si s-a bazat pe o continua si totala supraveghere a tuturor cetatenilor. Nu este cazul sa spunem mai multe despre aceste realitati triste. Au facut-o cum nu se poate mai bine doua carti care au zguduit lumea: “Ferma animalelor” lui George Orwell si “Arhipelagul Gulag” al lui Aleksandr Solzhenitzin.

Cele mai promitatoare iluzii nu pot fi realizate prin crima. Crestinismul a biruit nu numai pentru ca a propovaduit dragostea, ci mai ales datorita faptului ca metodele lui au fost adecvate scopului. Crestinii pâna în zilele noastre si-au dat viata pentru idealurile lor, în timp ce comunismul s-a instaurat pe cadavre. S-a calcat peste trupuri si peste suflete fara nici un fel de retinere sau scrupule.

Socialismul si comunismul au functionat pe o aparenta adeziune a maselor largi. In realitate, el a fost un paradis doar pentru o selecta minoritate care a domnit printr-un climat de teroare. “poporul domneste prin reprezentantii lui”. Membrii acestei minoritati au fost insa niste “stapani care se temeau pana si de umbra lor”, calai terorizati permanent de gandul ca victimele lor se vor trezi intr-o zi si-i vor matura din cale. Ca sa se apere de aceasta posibilitate ei au creat un sistem foarte elaborat de “antene, informatori si colaboratori.” In toate tarile lumii, armata, militia si securitatea erau indreptate spre dusmanii “din afara” ai tarii si poporului respectiv. In comunism, tarile au fost transformate in “temnite nationale”, iar toate fortele “de ordine” au fost asmutite asupra populatiei “dinauntru”. La granite, armata pazea ca nimeni sa nu scape.

Teroarea si supravegherea functionau la toate nivelele. Fiecare strada din Romania avea un “delegat de strada” care, sub pretextul verificarii “cartii de imobil”, putea intra in toate casele ca sa supravegheze ce fac toate familiile. Peste acesti “delegate”, coordonandu-le activitatea si colectindu-le notele informative, functiona un “sectorist” de cartier, un tablagiu rudimentar, inarmat, pe linga pistolul din dotare, si cu puteri legale depline.

In domeniul activitatii bisericilor, statul communist a organizat supravegherea si represiunea prin Departamentul Cultelor. In excelenta carte, “Partidul, Securitatea si Cultele”, aparitie coordonata de Adrian Nicolae Petcu, gasim urmatoarea descriere:
“Organul central prin care statul communist controla cultele era Departamentul Cultelor, care avea atributii extreme de largi si de discretionare care-I permiteau interventii, uneori brutale, in activitatea acestora. Prin Hotararea Consiliului de Ministri nr. 286 din 5 Martie 1958, pentru organizarea si functionarea Departamentului Cultelor, acesta avea urmatoarele drepturi: “supravegheaza si controleaza toate cultele religioase”, “aproba infiintarea si desfintarea de unitati, organizatii si posture de personal de orice fel, “recunoaste si retrage recunoasterea personalului bugetar si nebugetar din serviciul cultelor”. “recunoaste forurile conducatoare ale cultelor si subunitatile lor”, “culege orice fel de date si informatii de ordin organizatoric, administrative si economic privind cultele”.In structura Departamentului functiona un Corp al Imputernicitilor, care avea rolul de a controla practica religioasa la nivelul intregii tari. In practica, Corpul Imputernicitilor era principalul instrument prin care Departamentul Cultelor realize supravegherea si controlul vietii religioase in plan local. In anul 1970, prin reorganizarea Departamentului Cultelor, “imputernicitii” au primit numirea de “inspectori”. Corpul Imputernicitilor a fost legat de comitetele executive ale sfaturilor populare regionale si rationale, “cu scopul de a obisnui organelle locale sa fie atente la manifestarile cultelor, sa analizeze activitatea lor”.
In documentele interne care au circulat in Departamentul Cultelor, ale carui arhive sunt astazi partial deschise examinarii publice, terminologia folosita arata clar ca in loc sa asigure respectarea vietii religioase, aceasta institutie urmarea sufocarea ei. Unul din documente poarta titlul: “Nota privind unele aspect din activitatea nociva a cultelor si sectelor”. Exisita chiar un eveniment anecdotic, povestit de Directorul Departamentului Cultelor, despre o imprejurare in care Nicolae Ceausescu ar fi spus: “Oare cata vreme vom mai suporta “in-sectele” astea printre noi?”

Semnificativ pentru evolutia politicii de contracarare a activitatii cultelor neoprotestante practicate de Departamentul Cultelor este faptul ca, daca in perioada1968-1977 aceasta institutie a aprobat deschiderea a 196 de case de rugaciune si de biserici ale respectivelor culte, in perioada 1984-1988 a autorizat deschiderea a numai 55, iar in intervalul 1984-1988 s-a incuviintat contruirea a doar doua noi asemenea unitati cultice” (Partidul, Securitatea si Cultele, pag. 369).

b. Specificul poporului roman

Crestinismul romanesc poarta amprenta circumstantelor istorice prin care a trecut ortodoxia. Proximitatea imperiului turcesc a impus ortodoxiei un statut de supravietuire prin compromise. Islamul a “tolerat” existenta bisericii doar in conditii foarte umilitoare. Iata un citat dintr-un document de epoca, din care se poate vedea foarte clar cum i s-a rupt crestinismului romanesc “sira spinarii”.

Dupa aparita lui Mahomed si miscarea de cucerire a lumii mediterane, Biserica Ortodoxa, ca ramura orientala a Imperiului fost roman, a intrat sub presi¬unea expansionista a islamului. Iata ce a scris despre aceasta situatie Mihai Maxim, in cartea sa “Tarile Romane si Inalta Poarta”, (Bucuresti, 1993, p. 169):

„Inca de la începutul cuceririi islamice, asa-numitele “popoare ale Cartii” (crestinii si evreii) au fost considerati dhimmi (în unele lucrari, termenul este redat, datorita transcriptiei arabe, sub forma de zimmi), ceea ce înseamna “prote¬jati”. Statutul juridic al acestora este stabilit de asa-numitele Ordonante sau Pre-scriptii ale lui Umar, care prezinta textul unei întelegeri dintre crestini si calif. Multa vreme s-a crezut ca referirea priveste pe Umar I, cel de-al doilea calif patri¬arhal. Totusi, cercetarile mai noi au stabilit ca “nu avem de-a face cu un text autentic (…), ci cu o sistematizare, cu un rezumat târziu al obligatiilor nemusul-manilor, în speta ale crestinilor, rezumat alcatuit nu în timpul lui Umar I ibn el-Khattab (634-644), ci partial la sfârsitul secolului al VIII-lea si, în cea mai mare parte, în secolul al IX-lea, dar în temeiul unor practici si proceduri mai vechi si atribuite celui de-al doilea urmas – khalife al lui Muhammad, pentru a-i conferi mai multa autoritate si prestigiu”.

“Noi (crestinii, n.n ) ne-am angajat fata de dvs. la urmatoarele: sa platim îndata jizita si sa fim umiliti; de acum înainte sa nu mai construim în orasele noastre si nici în împrejurimile lor nici manastiri, nici biserici, nici case patriar¬hale, nici schituri; nu vom mai repara lacasurile noastre de cult, care se vor afla în ruina si nici casele noastre, care se gasesc în cartierele musulmane (…). Nu vom predica defel altora legea noastra si nici nu vom chema pe nimeni la ea, dar nu vom împiedica pe nimeni dintre ai nostri sa îmbratiseze islamul, daca aceasta îi va fi vrerea. În public, îi vom trata pe musulmani cu cinste si consideratie si ne vom ridica de pe locurile noastre, daca ei vor dori sa se aseze. Nu ne vom asimila deloc lor în ceea ce priveste vesmintele, nici turbanul, nici încaltarile si nici în felul de tundere sau aranjare a parului (…).
Ne vom rade doar partile anterioare ale capului si vom pastra aceleasi forme ale vesmintelor noastre ca în trecut (…). Vom face sa nu se vada crucile noastre pe biserici si la ceremonii, nici cartile noastre sfinte, pe nici una dintre strazile frecventate de musulmani si nici în pietele lor (…). În bisericile noastre nu vom trage clopotele, decât foarte încet, si nu vom ridica deloc vocea la rugaciune si la cântarile noastre religioase, când un musulman va fi de fata. Vom face sa nu se auda deloc bocetele, când ne petrecem mortii; nu vom tine în mâna pe strada lumânari aprinse; nu ne vom aduna împreuna într-un cartier musulman, nici în prezenta musulmanilor; nu ne vom îngropa mortii în apropierea cartierelor musul¬manilor, nu vom lovi niciodata un musulman (…). Acestea sunt conditiile la care am subscris noi toti si membrii neamului nostru si în schimbul carora am primit aman (“iertare”). Daca vom încalca vreuna din aceste conditii, acceptate de noi, atunci musulmanii nu vor mai avea nici o obligatie de respectat fata de noi si le va fi îngaduit si permis sa ne trateze ca pe razvratiti si rebeli.” (Ibidem, p.169-171).]

Aceasta trista realitate, care a durat aproape un mileniu, explica de ce Biserica Ortodoxa de astazi este unica familie crestina fara o miscare misionara si fara o traditie scolastica corespunzatoare. Pentru un amar de vreme, Biserica rasariteana a fost obsedata numai cu … supravietuirea. De acolo ni se trage umilitoarea expresie: “Capul plecat, sabia nu-l taie”.

Luand in consideratie cele doua aspecte de mai sus, specificul comunismului si specificul poporului orthodox roman, putem ajunge la un raspuns mai correct pentru intrebarea: “Cum a fost posibil ca oameni ai Bisericii sa accepte sa devina informatori si agenti ai Securitatii in Romania comunista?” Presiunile sistemului politienesc din afara si slabiciunile caracterului dinauntru i-au prabusit pe multi intr-o viata de compromis.
Pentru supravegherea totala pastorii ajunsesera intr-un timp sa fie obligati sa se prezinte in fiecare zi de luni la “imputernicitul” local al Departamentului pentru a complecta un raport de activitate din duminca precedenta. Ca sa scape de aceasta “indatorire” cetateneasca care semana ca doua picaturi de apa cu activitatea unui informatory, pastorul Geabau Pascu din Alexandria, ca de altfel multi altii din tara, s-a hotarat sa scrie in declaratiile sale, cuvant cu cuvant continulul predicilor rostite de el in dumica precedenta.

Sub pretextul echidistantei si al vegherii asupra conflictelor intercultice si interreligiose Departementul Cultelor a infiintat obligativitatea unei cereri care trebuia aprobata pentru trecerea dela un Cult la altul, iar mai tirziu au pretins ca inaintea fiecarui botez, listele de candidati sa-i fie supuse aprobarii. Erau “taiati” de pe aceste liste “intelectualii si cei care ocupau o functie cat de cat imporatanta in institutille de Stat.

Era imposibil sa fi promovat in fruntea unul cult relidioas fara sa si o relatie “ speciala “ cu autoritatle de Stat. Cand Marcu Nichifor a spus unui reprezentant al Securitatii ca va milita pentru schimbarea unuia dintre conducatorii “cultului” pentru ca a ajuns un “stricat”, i s-a raspuns: “Si de ce vrei sa ne dai altul, ca sa-l “stricam” si pe acela. Lasa-l pe asta asa cum este!”

In 1954, Ministerul Cultelor (transformat apoi in Departamentul Cultelor) a dorit “reglementarea serviciilor religioase”, scopul real fiind reducerea substantiala a numarului de servicii oferite de biserici. Deoarece conducerea de atunci a Cultului Baptist a refuzat sa accepte aplicarea acestor reglementari, Ministerul Cultelor a anuntat ca nu mai recunoaste acea conducere a Uniunii Baptiste si a cerut cultului organizarea unui Congres si alegerea unei alte conduceri. La acest Congres (tinut in anul 1955) s-a impus de catre delegatul Ministerului Cultelor alegerea in conducerea Uniunii a unor persoane cu totul nedorite de delegatii la Congres. Este sufficient sa ne aducem aminte ca secretarul general (Balgradeanu Constantin) a fost ales abia la a treia punere la vot, dup ace delegatul Ministerului cultelor a spus categoric ca el “trebuie” ales, fiind singurul acceptabil autoritatilor de Stat. Conducerea astfel impusa Cultului Baptist a foat gata sa accepte fara comentarii orice dispozitii ale Departamentului Cultelor, oricat ar fi fosta cestea de contrarii invataturii si intereselor baptistilor. Printre aceste dispozitii ale “reglementarii” au fost: reducerea numarului sde servicii religiuoase (eliminarea serviciului de duminica seara), inchiderea unui numar de biserici, interzicerea educatiei religioase prin ora tineretului sau scolile de duminica pentru copii, indepartarea unor pastori, alegerea unor membrii de conducere si botezarea convertitilor numai cu aprobarea autoritatilor.

“Stapanii” din tarile comuniste au folosit tactici invatate la institute “de specialitate” (in Romania a fost “Stefan Gheorghiu”) unde au fost instruiti in metode de “conducere”, prin macro si micro inginerie sociala. Materialul predate acolo ar putea fi socotit un adevarat Manual al lui Nicolo Machiavelli.

Cei care au fost promovati in aparatul Securitatii au fost “specializati” mai departe, prin studii facute de obicei la Moscova. Ofiterii Securitatii au devenit astfel foarte priceputi in studiul naturii umane, foarte buni psihologi si au avut la dispozitie o uriasa masinarie cu resurse aparent nelimitate. Sarcina lor a fost sa racoleze oameni din toate categoriile sociale. Membrii cultelor crestine n-au facut exceptie. In statul totalitar, supravegherea se dorea totala. Pentru realizarea ei trebuia instaurat un climat de nesiguranta si neincredere totala. Nimeni nu putea fi sigur de nimeni. Subalterni se temeau de sefi si sefi tremurau la gandul ca subalternii ii “toarna”. Nici macar anchetatorii nu puteau fi siguri ca cei anchetati nu erau de fapt agenti sub acoperire veniti sa le verifice corectitudinea si eficienta. Calaii de pana mai ieri puteau fi victimele de maine, iar “tovarasii iubiti” de azi puteau ajunge peste noapte “dusmanii poporului” care trebuiau starpiti fara mila.

Sistemul desavarsise niste supravegheri incrucisate sub care agentii si informatorii se turnau reciproc, verificandu-si astfel unul altuia corectitudinea. La un moment dat, pastorul unei anumite biserici din Bucureati (V.T.) stia ca din totalul de 12 membrii ai Comitetului de conducere al Bisericii ase erau informatorii Securitatii.

In perioada comunismului agresiv (vezi cartea lui Daniel Mitrofan), partasia sau prietenia cu crestini din alte tari erau pedepsite cu mari amenzi sau chiar cu inchisoarea. Legile Romaniei comuniste interziceau orice contact cu strainii. Imi amintesc ca Nicolae Sfatcu, responsabilul Bisericii Baptiste din Iasi, dus la Securitate si luat la intrebari cu privire la niste americani care tocmai vizitasera adunarea, le-a raspuns: “La noi n-au fost nici un fel de “straini”. Numai niste “frati” de-ai mei care au venit de departe”. Cand l-a fortat sa le spuna numele vizitatorilor, nea Culita le-a intors-o sugubat: “Nu pot domnule.! Ca astia au toti nume ciudate: Ron, Bon, Tom, Steve, Mim … N-au nume ca ale noastre.”

Departamentul Cultelor era un fel de brat al Securitatii care-I supraveghea pe crestini. Este semnifcativa replica data de reprezentantii “terdelasului” de la Bucureati (grup de pastori care s-a legat cu orice risc sa nu mai accepte imixtiunea Statului ateu in viata bisericilor crestine) unuia din directorii Departamentului Cultelor. Nemultumit de lipsa de colaborarea a pastorilor mentioati, domnul director le-a zis: “Domnilor, Statul comunist a vrut sa se asigure ca nu va nedreptateste in ravna lui pentru instaurarea noii oranduiri comuniste. Departamentul Cultelor exista ca sa vegheze asupra libertatilor dumneavoastra. Noi functionam pentru dumneavoastra.” Iosif Serac i-a raspuns: “Nu, domnule director, dumneavoastra nu existati pentru noi, ci din cauza noastra. Aceasta este realitatea.”

In majoritatea cazurilor, pretextul solicitarii de informatii era prezentat drept “datoria cetateneasca obligatorie“ de a raporta orice “atac duamanos” din partea puterilor imperialiste exterioare, care-si trimeteau “emisarii” in Romania sub forma misionarilor religiosi. Alcatuirea unor astfel de rapoarte periodice sau ocazionale devenea astfel un act de patriotism, iar nerespectarea sau neachitarea unei astfel de indatoriri putea fi pedepsita prin lege.

Ca sa-si atinga scopul, specialiatii securitatii, au stiut sa-si adapteze metodele la caracterul si circumstantele fiecarei potentiale victime. “Orice nas isi are nasul”, “orice om isi are pretul”, orice zid isi are fisura lui fatala, orice caracter isi are un calcai al lui Ahile.

Ca sa ramanem in contextual “Fermei animalelor” lui Orwell, vom prezenta apropierea securistilor de potentialii “informatori sau agenti” cu ingrijirea unei “faune umane” usor de pus in tipare de fabula. Vom incerca mai jos sa ilustram diferite tipuri de personalitati racolate cu imaginea unui animal tipic.
Au existat mai multe tipuri de racolari:

a. Racolarea ideologica
Comunistii au stiut sa prezinte aparitia si propasirea sistemului lor drept un progres “natural si inevitabil” al societatii umane. Pentru ei, comunismul era un produs normal al “evolutiei” societatii umane inspre culmile unei umanitati care se chinuise prin metamorfoza sclavagismului, evului mediu si al capitalismului spre mult asteptatul socialism si inspre promisiunile nelimitate ale raiului comunist.

Prezentat astfel maselor largi, comunismul era trambitat drept superior si singura alternativa pentru viitor. Conferintele de pace si sedintele numite sugestiv “de orientare”, la care erau obligati sa participe reprezentantii bisericilor crestine, erau destinate sa instaureze aceasta perspectiva generala pentru ca “alinierea” celor lamuriti sa se faca apoi mult mai usor. Vorbele a doi reprezentanti ai Comunitatii crestine de Baptiste de Bucuresti, Sandru si Bolea, ilustreaza cat de eficienta a fost racolarea ideological. Ca sa-I potoleasca pe pastorii plecati pe calea rezistentei si a revendicarii de drepturi “garantate” de Constitutie, cei doi le-au spus: “Ce va mai luptati atata zadarnic! N-are rost! Si asa, peste cateva decenii Biserica crestina nu va mai exista…”

Metoda racolarii ideologice consta in “convingerea” subiectului, nu in constrangerea lui. Magarul trebuia luat cu incetul, recuperat prin reeducare” si dresat ca proverbialul personaj care tocmai cand s-a deprins sa traiasca fara mancare … a murit.

b. Racolarea prin forta

Daca “recuperarea si reeducarea” nu dadeau rezultate, securistul trecea la amenintarea cu forta. Atitudinile “dusmanoase” se puteau pedepsi cu arestarea, exilarea sau cu distrugerea fizica.

Pentru intelegerea climatului de teroare, va pun la dispozitie marturia lui Petru Popovici (click aici), care, impreuna cu fratele lui Alexa, doi dintre cei mai mari predicatori pe care i-a avut vreodata neamul nostru, au fost impinsi sa paraseasca Romania.

Asa cum colectivizarea s-a facut prin forta (click aici pentru articolul despre colectivizare), si racolarea s-a facut pe alocuri tot prin aplicarea fortei brute. Iata doar cateva din metodele folosite.

a. Unii au fost luati de pe stada sau ridicati cu duba de acasa si dusi, legati la ochi, in locuri unde au fost batuti crunt pana cand au semnat actele de adeziune.

b. Altii au fost legati la ochi si dusi zile la rand prin locuri necunoscute, aruncati ziua prin pivnite sau celule subterane si convinsi ca se afla in drum spre “canal” sau spre “Siberia”.

c. Celor “tari” le-au fost inscenate “realitati oribile”. Securitatea nu s-a sfiit sa le ridice nevestele si copiii. Pastori care ar fi murit fara sa-si plece genunchiul inaintea comunistilor au fost ingenunchiati cand si-au vazut pe cei dragi in pericolul de a fi violati, schingiuiti sau omorati “accidental”.

d. Pentru cei slabi a fost suficient sa fie dusi “la interogatoriu,si lasati in singuratate “sa astepte”. In acest rastimp, ca din intamplare, dicolo de pereti sau de usa intredeschisa era lasat sa functioneze un magnetofon pe a carui banda erau inregistrate strigatele si gemetele unor interogatorii “facute la sange”.
Cei care au cedat au facut-o cu socoteala ca este “mai bine sa fi un caine viu, decat un leu mort”.

c. Racolarea prin cointeresare

Cu “vulpile”, securistii au aplicat metoda cointeresarii. Oamenii au fost pusi in situatia de a pierde bruma de lucruri pe care le aveau: salariile mari, studiile unui copil aflat la facultate, postul sau pozitiile pe care le aveau.

Harciogii plecati pe calea agonisirii au cazut foarte repede in capcana unor astfel de inscenari. Momeala a fost un salariu mai mare, intrarea unui copil la facultate, posibilitatea unor vizite in strainatate, etc. Oameni care au cszut pe aceasta cale au fost negustori pagubosi gata sa-si vanda dreptul de intai nascut pentru “un blid de linte” (Geneza 25:27-34).

Alteori, colaborarea cu securitatea le-a fost prezentata acestor cameleoni ai caracterului drept singura cale pentru “ungerea” mecanismului legal pentru dobandirea unei autorizatii de functionare sau de constructie pentru biserica. Multi pastori au fost “programati” astfel “sa se faca frate cu dracul pana trec puntea”. Directorul Seminarului de la Bucuresti se lauda in fata studentilor cu stupii sai de albine care “i-au indulcit” relatiile cu organelle de Stat.

d. Racolarea prin lingusire

Aceasta metoda a fost aplicata acelor oameni care semanau cu niste “pauni” infoiati si fascinati de propria lor frumusete. Ei erau tratati ca oameni “deosebiti”, ridicati desupra “maselor care nu inteleg si care trebuiesc ajutate”.

Pentru acesti “fazani prosti ca noaptea”, strangerea de informatii si legaturile cu “organele” prezentau o posibilitate in plus ca sa se simta importanti si bagati in seama. Oricat ar parea astazi de ciudat, majoritatea informatorilor n-au profitat nimic din activitatea lor nenorocita si nenorocitoare. Singura lor motivatie pentru ceea ce au facut va ramane in esenta “prostia” lor fundamentala. “Informatorul perfect” nu trebuia sa aiba neaparat creier. Era suficient sa aibe doua urechi mari si putina memorie. Ca acel Sandulescu promovat din croitor in consiler la Uniujnea Baptista (vezi cartea lui Mitrofan). “Prostii satului” erau comori nepretuite pentru organele de Securitate. (Click pentru extrase comice din Rapoarte informative)

O alta categorie usor de cucerit prin lingusire a fost acea a “armasarilor de parada”, care au considerat sub demnitatea si valoarea lor sa traga la carul bunastarii comune alaturi de ceilalti truditori de rand. Eu ii numesc “magari salbatici cu complex mesianic”, “cocosei triumfalisti care-si inchipuiau ca ei dau semnalul cand sa inceapa ziua si ca soarele se grabeste sa rasara numai din dorinta de a nu le scapa cumva recitalul”.

Mandria merge intotdeauna inaintea caderii. Astfel de “personalitati” pot fi mari cunoscatori al Scripturilor, dar se pot instraina foarte repede de Autorul lor. Ei nu pot face parte niciodata dintr-o miscare condusa de vreun altul. Singurul lor partid, singura miscare careia ii pot sluji cu consecventa este propria lor personalitate, prestigiul si imaginea lor publica. Ei sunt intotdeauna de acord cu cei care nu-i contrazic si se inconjoara cu admiratori fara personalitate. Pe cei din jur nu-i pot considera niciodata “egali”, ci doar oglinzi de ocazie in care isi pot admira stralucirea, subalterni de care se pot folosi cand sunt utili si de care se pot apoi descotorisi fara cea mai vaga urma de regret sau de vinovatie. Ei sunt oameni cu firea pamanteasca nerastignita, crestini a caror cauza nu este cauza lui Christos, ci propria lor cauza; oameni care nu defileaza sub drapelul crucii, ci sub blazonul propriu, trudind toata viata la soclul pe care viseaza sa-si aseze pentru posteritate bustul figurii lor infatuate.

Trebuie sa spunem ca acesti oameni mandri si imposibil de inregimentat intr-o anumita tabara din cauza momuntalei lor mindrii s-au dovedit la fel de instabili si nedemni de incredere si pentru biserici si pentru Securitate. Ei au incercat mereu “sa mearga pe doua carari”, “sa tina doi pepeni intr-o mana”, slujind doar apparent altora, in realitate servindu-se intotdeauna pe ei insisi, grandomania lor si bolnaviciosul lor complex de superioritate. Au fost niste ”corbi” nauci ca noaptea, prada mult prea usoara pentru vulpile mereu gata sa le fure bucata de cascaval prefacandu-se ca le lauda “calitatile vocale”.

Racolarea prin lingusire s-a aplicat si celor care seamau cu niste “papagali” vorbareti, barfitori de vocatie, ciripitori din natura, vesnic suferinzi de logoree, care si-au gasit un auditoriu atat de necesar fericirii lor in bunavointa securistilor care atiau sa le cultive “prietenia” si sa le acorde importanta.

e. Racolarea prin santaj

Nimeni nu este perfect! Trebuie sa stii doar unde sa privesti. Exista pete si in soare! Comunistii au alcatuit o societate cu atatea reglementari si restrictii ca era aproape imposibil sa traiesti fara sa faci ceva “ilegal”.

Racolarea prin santaj a fost aplicata celor care “au calcat pe bec” din punct de vedere moral sau financiar, iar o posibila dare pe fata i-ar fi descalificat in fata bisericii. In aceasta categorie au fost pastori care au facut o “pastorala prea apropiata” cu enoriasele din adunare, barbati care au furat sau delapidat la servici, etc. Ei au fost racolati fie ca au savarsit in realitate aceste lucruri, fie ca au cazut victim unor inscenari viclene.

“Pentru crearea retelei informative, Securitatea recurgea deseori la santaj si compromitere, obligand astfel persoanele sa ofere, din interiorul cultului, informatii privind problemele vizate. Se stipula ca “in procesul studierii candidatului (sic!) este bines a se acorde o atentie sporita identificarii si gasirii unor abateri de la normele de convietuire sociala, afaceri ilicite, nerespectarea dogmelor gruparii religioase de care apartin, deoarece acestea ajuta la determinarea lor sa colaboreze cu organelle noastre”. … Concomitent, urmau a fi diversificate si extinse actiunile de influentare, compromitere, dezinformare si descurajare a persoanelor din cadrul cultelor neoprotestante care nu aprobau politica religioasa a Statului. Compromiterea acestora urma sa se realizeze atat in randul masei credinciosilor. Cat si al conducerii cultelor” … Reteaua informative trebuie sa fie folosita pentru a arata ca aceste personae “nu urmaresc decat obtinerea de foloase material la adapostul sectei, sunt meschini, individualisti, lacomi si avari”. Se dorea crearea de disensiuni intre conducatorii aceluiasi cult prin lansarea in randul credinciosilor a unor versiuni compromitatoare reciproce. Totodata, “elementele stabilite ca deosebit de fanatice si active vor fi contactate periodic, in mod deschis, spre a fi compromise”. Daca si aceste planuri esuau, trebuia actionat “prin organelle de militia si cele locale ale puterii si administratiei de Stat, spre a-I surprinde in adunari si activitati ilegale, urmand a li se aplica masura amendarii contreventionale si trimiterea in justitie pentru fapte de drept comun” (Partidul, Securitatea si Cultele, pag. 373).

“Pour la bon bouche ” am pentru voi un exemplu personal al amenzilor contraventionale pomenite mai sus (click).

Aurel Popescu, a inceput sa vorbeasca de la amvoanele bisericilor baptiste intr-o vreme in care complicitatea fricoasa a liderilor crestini instaurase o liniste vinovata asupra subiectelor declarate “tabu”. Era o “tacere graitoare”, marturisind despre taria persecutiei, dar si despre slabiciunea slujitorilor chemati sa publice mesajul crestin.
Nu-i de mirare ca noi, tinerii, care suntem in orice generatie fermentul chemat sa-si contureze o identitate prin contestarea tuturor randuielilor prezente, eram fermecati de aparitia acestui “protestatar” optimist, pornit parca sa se ia de piept de unul singur cu intreaga opresiune ideologica din Romania.
Desele lui chemari la “ordine” din partea Securitatii politice si ideologice, repetatele lui arestari si indelungatele interogatorii, il faceau sa capete in ochii nostri de tineri idealisti dimensiuni epice.
Aurel Popescu
Ceea ce dadea si mai mult haz situatiei generale era faptul ca, odata eliberat din stransoare de securitate, Aurel Popescu venea iar la biserica si povestea de la amvon, ca sa auda toata lumea, discutia lui cu organele de ancheta ale Securitatii. Aerul lui relaxat si smecheresc, vorbirea intoarsa si mereu parca ironica, zambetul sugubat care-i aparea din cand in cand pe fata ne dadea tuturor curaj si ne facea sa-l urmam in mesaj si atitudine.
Imi aduc aminte ca a venit odata dupa un interogatoriu “la sange” si ne-a povestit ca unul din coloneii care-l anchetase i-a spus:
“Pregateste-te sa mori, domnule Popescu. te facm martir! De aici nu mai scapi!”
Toata pornirea violenta a colonelului si toata asprimea lui premeditata s-au topit in fata replicii linistite si parca numai jumatate serioase a fratelui Aurel:
“Nu ma faceti dumneavoastra, domnule colonel, martir! Martir nu poate ajunge oricine! Harul asta este pastrat de Dumnezeu doar pentru cativa oameni alesi. N-am eu stofa de martir, domnule colonel.”
Alta data ne-a spus:
“M-au intrebat de ce vorbesc de la amvon, ca doar n-am studii teologice. I-am raspuns sa nu ma jigneasca. Eu n-am diploma de la Seminar, dar am foarte multe studii teologice. Ba inca si acum studiez Biblia mai mult decat foarte multi preoti cu diplome de la Seminare …”
“Mi-au cerut sa nu mai vorbesc de la amvon despre |ant, despre Spinoza, despre Dar[in, despre Marx si despre Lenin. Le-am raspuns: “De ce, domnule colonel? Am acasa o biblioteca cu carti scrise de toti acestia. Stau asa de bine unul langa altul, impreuna cu toate cartile mele crestine. Nu se cearta, nu fac galagie. De ce sa nu-i lasam impreuna si in biserica ?”
“Mi-au spus ca toata chestia asta cu Isus Christos este o poveste de adormit copiii, buna doar pentru mosi si babe cu frica de moarte. Le-am raspuns: “Daca este asa si o credeti din toata inima, de ce nu lasati Biblia in mainile oamenilor? De ce nu o vindeti in librarii? Nimeni nu se supara ca exista in librarii carti de povesti! Lasati-L pe Isus Christos sa stea in mainile copiilor, tot asa cum este cu Fat Frumos si cu Scufita Rosie. De ce va luptati cu Isus Christos? Domnule colonel, nimeni nu se lupta cu Ileana Cosanzeana … Nu cumva chiar si dumneavoastra v-ati dat seama ca acest Isus Christos este periculos pentru ca viata Lui n-a fost doar o poveste, iar Biblia si mesajul Lui au foarte mult de a face cu realitatea pe care o traim si noi astazi ?”

Cu lucrarea informatorilor s-a intamplat ca si cu sistemul de ascultare al telefoanelor. Sistemul a existat si era posibilit ca toate convorbirile sa fie ascultate. Probabilitatea ca toate sa fi fost ascultate a fost insa nula. Sistemul nu a lucrat decat in cazurile in care a fost nevoie si pentru durata pe care cat a fost nevoie. S-a creat insa o psihoza general. Orice baba, din orice cartier uitat de lume, traia cu obsesia ca si telefonul ei este ascultat de Securitate.

La fel a fost si cu sistemul informatorilor. El a existat si ar fi putut fi dezlantuit asupra oricarui cetatean. Asta nu inseamna neaparat ca fiecare cetatean s-a bucurat de atentia deosebita a autoritatilor. Continua colectare a informatiilor s-a facut doar ca sistemul sa fie intretinut intr-o stare buna de functionare. Materialele adunate in acest rastimp sunt, in majoritatea lor, asa cum am spus, maculatura murdara, lipsita de orice valoare practica. “Cetateanul cutare a spus un banc politic”, “cetateanul cutare a fost auzit mentionand ceva despre Europa Libera”, etc.

Printre categoriile care au suferit de pe urma informatorilor si agentilor securisti strecurati printre membrii bisericilor am putea mentiona:

a. Cei care au fost aruncati nevinovati in iadul puscariilor comuniste pentru reeducare sau exterminare. Cine atie macar cate ceva despre “experimentull de la Pitesti”, atie despre ce vorbesc. Alte informatii au iesit la iveala prin imaginile din serialul de televiziune “Memorialul durerii”, prea putin vizionat de o populatie prea usor imbatata cu inconatienta si naiva bere a libertatii de dupa 1989.

b. Cei care au fost scosi din lucrare prin “destituire” (retragerea dreptului de a fi pastor)

c. Cei care au fost stersi de pe listele de botez si impiedicati sa faca lucrul acesta public.

d. Cei care au suferit retrogradari la servici sau care au fost dati afara din scoli superioare.

e. In general toate bisericile si fiecare creedincios in parte, pentru ca au fost fortati sa traiasca si sa-si duca activitatea intr-o atmosfera de suspiciune si neincredere.

f. Misionarii straini care au fost impiedicati sa viziteze bisericile si bisericile care au fost impiedicate sa aiba partasie cu restul trupului lui Christos din lumea libera.

Providenta divina a contrabalansat toate aceste pierderi printr-un har special care le este dat doar acelora care trec prin persecutie. In multe situatii, nedreptatitii au putut observa impreuna cu Iosif din Biblie ca “voi v-ati gandit sa-mi faceti rau, dar Dumnezeu a schimbat raul in bine …” (Geneza 50:20).

Ion Dambeanu din Arad marturisea ca a fost pedepsit profesional pentru activitatea lui crestina printr-o “retrogradare” intr-o pozitie pe care o visa de ani de zile si la care credea ca nu va putea ajunge vreodata. (In cazul meu, activitatea informatorilor si agentilor m-a condamnat sa trebuiasca sa parasesc Romania comunista ca sa-mi traiesc tot restul vietii mele in … America!)

Lui Filip Dinca ii pastrez una din cele mai fierbinti amintiri ale miscarilor de descatusare din prigoana comunista care au aparut in crestinismul roman prin anii 1974-1979. Au fost anii in care a inceput sa-si rosteasca in Bucuresti incendiarele sale “Cuvinte catre tineri” preotul Calciu Dumitreasa, anii in care a aparut ca un ghiocel primavaratec o floare rara in viata societatii romanesti: Apararea Libertatii de Constiinta si Religioase (ALCR) din nucleul careia au facut parte initial Pavel Nicolescu, Nelu Tarziu, Nelu Moldovan, Petru Cocartau, Nicolae Radoi si Iuhaz Emeric.

Pe atunci, emisiunile postului de radio “Europa libera” pomeneau neancetat de actiunile neinfricate ale contestatarilor din “lagarul comunist”. Liderii baptisti, desi necunoscuti la fata, devenisera niste nume cunoscute in toata Romania. Pe culoarul unui vagon de tren de clasa a I-a, l-am auzit pe unul zicand: “Daca pica vreodata comunistii, stiu cine va lua conducerea in Romania: partidul baptist. Astia stiu ce vor, domnule! Astia sunt gata sa moara pentru ce cred si sunt foarte bine organizati.”

Eram pe atunci in Seminar si, dupa noua procedura lansata de curajosii contestatari care ne erau modele demne de urmat, semnam si noi “Memorii” protestatare catre Conducerea Departamentului Cultelor, organul de Stat care reglementa viata cultelor religioase din Romania. In aceste “memorii”, ca seminaristi, ceream autoritatilor sa permita Uniunii Baptiste sa aduca la Seminar ca profesori pe cei mai inzestrati lideri din miscarea crestina baptista. Ceream ca, pe langa profesorii insuficienti pe care-i aveam sa fie adusi si oameni ca Vasile Talos, Liviu Olah, Petre Belicov si Iosif Ton. In cele scrise, deplangeam regimul de “infometare spirituala la care eram supusi si contestam climatul de teroare in care se urmarea sa ni se franga “coloana vertebrala” a demnitatii noastre de reprezentanti, nu ai puterii trecatoare, ci ai puterilor ceresti. In loc de a fi o scoala de profeti, Seminarul fusese transformat de Departamentul Cultelor, cu complicitatea celor din Uniunea Baptista, intr-o fabrica de oameni obedienti regimului, depersonalizati si redusi la statutul de curele de transmisie intre Departamentul Cultelor si comunitatile de credinciosi din tara. Veniti la Bucuresti ca tineri cu vise marete si luminoase, noi, seminaristii ceream sa nu fim sacrificati ca si promotiile dinaintea noastra si sa fim lasati sa ne pregatim temeinic pentru slujirea crestina.

Tin minte ca la un moment dat, Departamentul Cultelor a fortat Uniunea Baptista, obedienta pana la tradarea apostata, sa ne exmatriculeze pe toti cei douazeci de seminaristi care studiau atunci la Seminarul Teologic Baptist din strada Berzei nr.29. Numai ca s-a nimerit atunci ca a venit la Bucuresti o delagatie a Aliantei mondiale baptiste conduse de Denton Lotz si de Gerhard |lass si, cu engleza pe care o balbaiam si cu posibilitatea de a ma furisa in sediul Uniunii din sos. N. Titulescu nr. 56A, unde tatal meu era pastor, am reusit, printre lacrimi sa le spun si lor adevarul despre situatia de la Seminar. La interventia oaspetilor straini si dornic sa salveze aparentele de libertate religioasa, Departamentul a sfatuit Uniunea sa revina asupra deciziei luate si sa amane pedepsirea noastra pentru o alta data, cand vremea le va fi mai prielnica.
Asa s-a facut ca am fost reprimiti la cursuri. Represaliile s-au abatut insa asupra noastra cand, fie intr-un fel, fie intr-altul, cei socotiti “capi” ai razvratirii au fost impiedicati sa intre in lucrarea din bisericile baptiste.

Unul din cei care a fost pedepsit printre primii a fost colegul si prietenul meu Filip Dinca. El era “patat” in ochii autoritatilor din mai multe puncte de vedere, cel mai important fiind acela ca, venind de la Ploiesti, era considerat un “pui al lui Iosif Ton.” Ploiestiul devenise pentru autoritati o citadela a pazitorilor de credinta, un fort incapatanat care refuza sa cada sub incidenta “circularelor” Departamentului Cultelor.

Revenit dupa o perioada de studii teologice in Anglia si instalat ca pastor la biserica baptista din Ploiesti, Iosif Ton, devenise catalizatorul unor energii pana atunci latente in persecutatii pastori ai bisericilor baptiste si concentrase in actiuni coerente torentul de impotrivire fata de abuzurile autoritatilor atee, pornite pe desfiintarea vietii religioase in Romania comunista. Meritul primordial al actiunilor lui Ton Iosif a constat in accentuarea caracterului de martiraj in marturia crestina. Lucratorii religiosi au fost incurajati sa aleaga intre doua alternative foarte clare: sa sufere “sub” persecutie sau sa sufere “din cauza” persecutiei. Prima atitudine insemna sinucidere spirituala si capitulare prin acceptarea limitarilor impuse de Stat, in timp ce a doua atitudine insemna biruinta spirituala prin eliberarea de frica paralizanta si prin acceptarea martirajului personal, ca semn al loialitatii absolute fata de Christos. Prima atitudine sacrifica “turma” si salva pastorul obedient autoritatilor, cea de a doua insemna potential “sacrificarea” pastorului, dar reaseza turma in prerogativele ascultarii totale de Christos.

Ca sa ne dea tuturor celorlati o “lectie”, Departamentul Cultelor a dispus exmatricularea lui Filip Dinca din Seminar. Directorul Seminarului si reprezentantii Uniunii s-au executat imediat. Despartirea de Filip a fost grea si dureroasa. Din lacrimile de atunci s-a turnat cerneala cu care am scris o poezie de razvratire si de protest. Ma durea mai ales faptul ca “lupii” din afara staulului bisericii lucrasera in complicitate cu asa zisii “pastori” vanduti cu trup si suflet autoritatilor pagane. Va rog sa nu judecati forma poeziei, este departe de a fi ceea ce se numeste o “reusita”. Cautati sa traiti mai degraba efectul contaminarii cu flacarile care-mi dogoreau sufletul tanar, care-si vedea, vai, visele prabusite cu aripile frante:

Pentru Filip Dinca

Cad in suflet flori de geamat
Pe-un morman de clipe moarte,
Da, … voi duce pan-la capat
Carul visurilor noastre.

Intr-o tara de-ntunerec
Mii de ochi si munti de soapte
Se ridica-n spre pieirea
Celor ce-i slujesc lui Wapte.

Pentru-un frate ce nu-mi este
Nici cu mine, nici departe,
Gandul meu se razvrateste,
Bate-n toti si cere moarte.

Cand pastorii dau cu lupii mana
Turma s-o pazeasca,
Mieii-s jertfele ce maine,
Targu-acest or sa-l sfinteasca.

(7 Februarie 1978)

M-am reintalnit cu Filip in America, la NeW York. Pastorea acolo o biserica americana, care avea si o sectie romaneasca. Vorbea foarte bine engleza si se integrase de minune in viata americana. Este inca o dovada ca “dusmanii” nu ne pot bloca destinul atunci cand inima noastra este in intregime predata Domnului. Tradarile din Seminar i-ar fi garantat un post caldut pe meleagurile Romaniei. Credinciosia lui care l-a facut gata de sacrificiu l-a propulsat spre o alta slujire, plina de demnitate si de impliniri personale. Cand Dumnezeu inchide o usa, El lasa intotdeauna undeva deschisa o … fereastra.

Trebuie sa spunem clar si raspicat ca cei care au suferit cel mai mult de pe urma informatorilor si agentilor sunt ei insisi. Daca nu viata de aici, cu oprobiul public pe care-l merita, atunci viata viitoare si judecata din marea Zi de Apoi va arata cu prisosinta cat de pagubiti sunt cei care n-au vrut sa piarda aici si au vrut sa se imbogateasca prin compromisuri. Biblia vorbeate despre un “Judecator drept” si despre o “dreapta rasplatire”. “Si daca cel neprihanit scapa cu greu, ce se va face cel pacatos?”

Citez din lectura mea zilnică:

„Ajungînd la fîntîna cea mare fără apă, care este la Secu,  … “ (1 Sam. 19:22).

Iată ce n-au știut toți cei care au umblat pe la „Secu“: că fântâna cea mare n-are apă!

Trebuie sa marturisesc dintru inceput ca am invatat multe lucruri bune de la fratele Bunaciu si l-am apreciat intotdeauna impreuna cu colegii mei pentru efortul pe care l-a facut in lucrarea pe care si-a ales-o. Vederile noastre diferite au facut sa avem puncte de vedere diferite in circumstantele comune prin care am trecut. Cei dinafara ne-au crezut uneori adversari. Ca frati, nu ne-am dusmanit insa niciodata. Schimburile noastre de pareri ne-au imbogatit reciproc si poate ca i-au facut si pe altii sa inteleaga mai complet situatiile care ne-au aprins viata si energiile in teribilele timpuri ale marturiei crestine sub un regim represiv ca acela al lui Nicolae Ceausescu.

Din cauza diferentei de varsta, fratele Bunaciu a fost si va ramane mereu un “mai mare” al meu caruia ii voi accorda cinstea si respectul. Ca frate crestin, dansul a fost mereu si probabil ca va ramane o oglinda in care mi-am verificat si corectat valabilitatea parerilor personale. Iata de ce eu numesc “disputele noastre” din anii de Seminar si de acum: “polemici binefacatoare”. Infruntarile noastre au fost de principii nu de persoane. Daca vor ramane si ei in perimetrul dragostei si ingaduintei crestine aflata in minunata familia a lui Dumnezeu, cei ce le-au fost martori atunci si cei care le pot fi martori acum au numai de castigat.

Intre mine si fratele Bunaciu exista in primul rand o diferenta de amintiri din cauza unei diferente de … pozitie.

“Oglinda amintirilor” nu este intotdeauna fidela si deformeaza realitatea in functie de aplecarile sentimentale ale fiecaruia. Totusi, exista si un alt factor care poate distorsiona aspectul reculegerilor noastre si anume: pozitia principiala pe care am avut-o atunci cand am trecut impreuna prin aceleasi circumstante, dar am reactionat diferit la ele. Probabil ca este necesara o anumita “detasare” in timp si spatiu pentru ca acest lucru sa apara bine conturat si relevant. Am trait vremuri de persecutie si se cuvine sa spunem ca nu toti am avut aceiasi atitudine in ceea ce priveste …

Relatii dintre Biserica si Stat

Pentru o biserica baptista care are printre doctrinele ei fundamentale pe aceea a Separarii dintre Biserica si Stat, colaborarea cu Statul prezinta dificultati teoretice si dificultati practice. In mod absolut, aceasta separare nu exista si Biserica si Statul existand in acelasi teritoriu geografic si in acelasi domeniu al populatiei (Toti membrii Bisericii sunt si cetateni ai Statului). Din aceasta cauza, trebuie stabilite anumite limite in necesara colaborare dintre Stat si Biserica.

Statul nu poate si nu trebuie sa implice Biserica in toate problemele Statului.
Biserica nu poate si nu trebuie sa implice Statul in toate problemele Bisericii.

Singura arie de colaborare intre cele doua entitati exista acolo unde problemele Statului si ale Bisericii se intersecteaza: moralitatea relativa a societaii, ajutorul social pentru saraci, protectia familiei, problema orfanilor, etc. Si in USA si in tarile comuniste, bisericile si liderii lor au pendulat si penduleaza intre cele doua extreme posibile: unii find adeptii unei implicari prea mari in aceasta relatie Biserica-Stat, iar altii fiind partizanii unei totale si iluzori separari. In contextul relatiilor Biseicii cu Statul exista o situatie particulara atunci cand Statul se declara comunist ateu sau musulman militant si are ca scop declarat distrugerea si disparitia Bisericii. Vorbind numai despre aceasta situatie particulara, putem spune ca pendularea liderilor religiosi intre “implicare” si “separare” a fost mult mai dureroasa, dand nastere la doua tabere distincte: cea a (1) “colaborationistilor” cu Statul si cea a (2) “contestatarilor” dezidenti. Intre aceste doua tabere a mai existat si o grupa a (3) “cumintilor”, oameni care au cautat sa nu antagonizeze autoritatile, dar care s-au ferit si sa fie instrumentele lor pentru distrugerea bisericilor.

(Fratele Alexandru Vasile Talos propune o clasificare usor diferita a acestor categorii: “In toata aceasta perioada, Securitatea si-a recrutat informatori din randul credinciosilor si chiar a slujitorilor bisericilor pentru a supraveghea si preveni, spuneau ei, actiunile dusmanoase impotriva tarii. Astfel in plasa Securitatii au cazut tot felul de persoane, datorita amenintarilor, santajului sau promisiunilor. Dupa parerea mea, colaborarea cu Securitatea a cuprins trei categorii de persoane:

(1) “Tortionarii” au fost acei lideri, pastori sau membri anonimi care din diferite motive au devenit vanzatori de frati si agenti loiali regimului comunist, actionand impotriva intereselor Evangheliei. Intre acestia au fost si pastori sau profesori de seminar care aveau sarcina sa supravegheze activitatea colegilor lor si sa denigreze slujirea acestora in tara si in strainatate. În cazul acestora cred ca se poate vorbi de o spalare a creierului. Acestia au facut pactul cu diavolul. In opinia mea, toti acestia chiar daca astazi nu au dosare la CNSAS au facut politie politica. Unii dintre ei sunt, probabil, reactivati si dosarele lor sunt inaccesibile;

(2) Informatorii santajati sau cumparati prin diverse avantaje, care nu urmareau direct distrugerea colegilor lor si nici impiedicarea Evangheliei, dar le acceptau. Acestia au dat “mana cu diavolul ca sa treaca puntea”. Oameni fara coloana vertebrala sau cu spinarea franta, acestia sustineau activ sau pasiv actiunile “tortionarilor”. In opinia mea, cei mai multi si-au vandut sau si-au tradat fratii, desi, poate nu toti;

(3) Informatorii ingenunchiati prin amenintare sau chiar prin violenta. Acestia au acceptat pentru o perioada colaborarea cu Securitatea dupa dictonul: “Zi ca ei si fa ca tine!”. Unul dintre acesti pastori “informatori” dadea “note informative” cu predicile sale. “Iti bati joc de noi, au strigat infuriati casapii! Pai, daca numai eu am predicat, ce sa va spun?” Altul care conducea un misionar strain prin bisericile pe care le pastorea, in nota informativa vorbea numai despre frumusetile patriei de care era incantat strainul. Cei mai multi au fost abandonati de Securitate, mai devreme sau mai tarziu, ca fiind “nesinceri”. Unii dintre ei, s-au desprins din “cursa diavolului” prin refuzul lor categoric si astfel si-au atras furia Securitatii, devenid “suspecti”.)

Acceptand implicarea Statului in problemele Bisericii, “colaborationistii” au comis un act de cvasi sinucidere spirituala lenta, chiar daca pozitia lor le-a adus anumite avantaje materiale.

Neacceptand amestecul Statului in problemele Bisericii si adoptand o pozitie de foarte clara separare si delimitare fata de Stat, “contestatarii” au fost gata sa imbratiseze un paradox: curajul actiunilor lor sa semene si chiar sa poate duce la o sinucidere fizica, dar sa traiasca o libertate spirituala absoluta.

Ca martor ocular la aceasta situatie, pot spune ca acest conflict intre cele doua tabere in care s-au grupat liderii bisericilor baptiste a fost intens si a dus la invinuiri reciproce.

O alta diferenta intre mine si fratele Bunaciu a fost in domeniul relatiilor dintre frati cu vederi deosebite. Desi m-am aflat patru ani sub autoritatea dansului la Seminar, m-a banuit pe drept cuvant si m-a simtit ca sunt mult mai mult sub autoritatea celor care, in relatiile cu Statul, au o pozitie diferita de a dumnealui.

In Romania, “colaborationistii” i-au tratat pe “contestatari” drept niste “inadaptabii” la conditiile ingaduite de Dumnezeu peste Romania, numindu-i “tulburatori” si “nesupusi stapanirii” randuite de Dumnezeu. La randul lor, “contestatarii” i-au invinuit pe “colaborationisti” de pactizare cu dusmanii lui Dumnezeu pentru confortul si propasirea proprie, i-au acuzat de “vanzare” si de “tradare” a cauzei lui Christos. Un manifest al acestui crez este poezia lui Traian Dorz “Noi nu ne-ntoarcem”:

Noi am ramas urcand spre culme
Calvarul si mai greu de-acum
Cand voi va’ntoarceti in cetate
Si singuri ne lasati in drum.

De-acum, amestecati cu ceata
De carturari si farisei
Veti cere rastignirea noastra,
Ne veti lovi si voi cu ei …

Nu va putem urma cararea
Pe care v-ati intors ‘napoi
Desi ne-ati dus atatea lacrimi
Si-atatea amintiri cu voi.

Simti-vom de sub greul crucii
Cand biciuiti vom fi cumplit
Si sti-vom dintre mii de bice
Ca-i frate cel ce ne-a lovit.

Cunoaste-vom din mii de buze
Pe-a fratelui ce ne-a scuipat
Din mii de cuie vom cunoaste
Cand mana fratelui a dat.

Si vom intoarce-n alta parte
Obrazu-nsangerat si strans
Vom inghiti in noi durerea
Si nu ne veti vedea c-am plans.

Dar, cand vom fi intinsi pe cruce
De voi, pe care v-am iubit
Va-ncepe vesnicia noastra,
Caci ceasul vostru s-a sfarsit.

… Suim, si grea e crucea-n spate,
Rabdam si geme plansu-n noi,
Ne doare despartirea voastra,
Dar nu ne-ntoarcem inapoi!

Probabil ca cea mai buna ilustratie a acestui conflict a constituit-o o scena petrecuta la absolvirea unei promotii de seminaristi. Fara sa dau date sau nume, am sa ma marginesc a spune ca Presedintele de atunci al Uniunii Baptiste le-a spus absolventilor care aveau sa intre peste putin timp in lucrare ca pastori ai Bisericilor:

“Aveti grija de voi si nu faceti pe eroii! Avem si asa putini pastori in tara. Daca unii membrii au probleme cu Statul, mai bine sa moara cateva oi decat sa moara un pastor de biserica!”

Unul dintre absolventi a luat cuvantul dupa ce Presedintele a tacut si a spus:

“Nu va suparati, frate presedinte, dar pe mine altfel ma invata Biblia. Domnul Isus mi-a spus ca Pastor bun este acela care este gata sa-si dea viata pentru oi”.

In prezenta oficialilor, presedintele a simtit nevoia sa-l intrerupa si sa-i spuna: “Lasa tu, ca pe teren este altfel … O sa vezi si o sa intelegi tu atunci ceea ce am spus eu acum.”

A venit intre timp o revolutie si acum avem libertatea de a scrie si “rescrie” istoria. In privinta eroilor, vorba aia: “Putini am fost, multi am ramas!” si “La vremuri noi, tot noi!”

Daca tinem seama de diferentele de vederi din cauza relatiilor cu Statul si a diferentelor de atitudini care i-au grupat pe frati in tabere diferite, nu este de mirare ca acum, cand amandoi ne destainuim hartiei, exista mari diferente intre cele doua feluri de carti de amintiri pe care le scriem despre perioada comunista. Unele sunt scrise de fostii adepti ai “colaborarii” cu Statul comunist si scot in evidenta capacitatea lor de “sacrificiu”, precum si “intelepciunea” unsa cu mierea plocoanelor cu care liderii de atunci au stiut sa carmuiasca bisericile prin valtorile anilor tulburi de persecutie. Altele sunt scrise de “contestatarii” de atunci care-si traiesc astazi trumful viselor lor si vad in dezidenta lor din trecut fermentul care a produs schimbarea de astazi.

Presedinti de comunitati si Uniune, directori si profesori de Seminar, fac astazi parte dintre autorii primei categorii de carti de istorie.

Pastori persecutati, inchisi, destituiti, impiedicati sa predice si sa boteze, oameni care n-au fost lasati sa actioneze fara “recunoasterea Departamentului Cultelor” sau care au fost impinsi ca multi altii spre viata de exil sunt printre autorii celei de a doua categorii de carti de istorie.

In 1 Februarie 2001, Dumnezeu mi-a inlesnit sa pot oferi tatalui meu, care fusese internat in spital, bucuria de a se intalni pentru o zi cu trei din prietenii si colegii lui de lucrare pastoral din Romania: Geabou Pascu, Iosif Serac si Vasile Talos.

Spre deosebire de alte vremuri, cand ii admiram de la distanta, dar, din cauza fragezimii varstei mele, nu eram primit la intalnirile si discutiile lor, acum am avut ocazia sa stau cu ei si sa-i aud depanand amintiri din vremurile anilor ‘75-‘89, cand a inceput in Romania “desprimavararea”. Acesti pastori baptisti, impreuna cu alti doi, Stefanuti Iosif din Braila si Iosif Ton din Ploiesti, alcatuisera atunci un grup de rugaciune si suport spiritual reciproc, poreclit in batjocora de fratele Ioan Bunaciu, “Tardelasul”. Numirea, nascuta cumva dintr-o transliterare a unui cuvant unguresc, sublinia ironic banuiala ca acestia s-au unit sa judece intre ei “intreaga tara.”

Membrii acestui grup restrans de pastori din preajma Bucurestiului a fost luat repede in colimator de autoritati, iar membrii lui au fost eliminati de la orice fel de “favoruri” pe care Departamentul Cultelor le arunca ca pe niste ciolane “cainilor cuminti” care pazeau turma Domnului in Romania. Unul din cei patru a spus: “Va mai amintiti cand noi eram trecuti cu vederea la vizele pentru Israel? Atunci spuneam in gluma: “Las’ ca noi vom vizita America impreuna …” Cine ar fi crezut ca Dumnezeu va tine seama de vorbele noastre si ca vom ajunge sa stam impreuna de vorba … chiar in America?”

Ii priveam acum cu drag, de aproape. Anii lasasera cute adanci pe obrajii lor, iar varsta ii incununase cu lastare de argint in par. Crescusem si noi, generatia tanara, in umbra lor. Calcasem si noi pe urmele lor, cand, in anii Seminarului, fusesem prima promotie “de lupta” impotriva ipocriziei celor ce ne “educau” pentru falimentul spiritual in lucrare si pentru compromiterea nadejdii in victoria finala a Imparatiei. Asternuseram si noi in scris, in memoriul nostru, inspirati de pilda si lupta lor, avertismentul primaverii clocotitoare care se anunta in tara:

“Voi vreti acum, cand noi intram in Mai,
Sa mai legati in lanturi primavara?”

Marturia acestor oameni este greu de asimilat de cei din generatia actuala. Ei vin spre noi din timpuri si terminologii mult diferite de realitatile in care traim noi. Pentru ei, “securitate” nu inseamna “pace, liniste si prosperitate”, ci opusul acestora: conflict, insecuritate, supraveghere amenintatoare din partea organelor represive de Stat si nesiguranta zilei de maine. Pentru ei, “sedintele de orientare” inseamna nu ceva benefic, ci incercari organizate ale Statului ateu prin care se urmarea “dezorientarea” celor chemati sa mearga pe calea cea dreapta si ingusta. Iar “memorii” nu inseamna o culegere de amintiri sentimentale grupate duios sub invelitoarea unei coperti elegante, ci manifeste de protest si de lupta, documente nascute din durerea celor care “nu mai pot” si au pornit sa-si revendice bruma de drepturi prevazute, dar negarantate de legile tarii.

M-am simtit mandru sa-l aud pe fratele Talos Vasile povestind ceva despre tatal meu, Vasile Branzei: “Imi aduc aminte ca eram inca tinerel printre ceilalti pastori din Bucuresti si incepuse vremea confruntarilor cu autoritatile comuniste si cu fratii din conducerea Uniunii care nu intelegeau zbaterea noastra pentru libertatea de exprimare religioasa. Pe atunci, cei ce conduceau Comunitatea si Uniunea erau convinsi din interactiunea cu autoritatile de Stat ca lucrarea crestina nu are viitor in Romania. Imi aduc aminte cat de triste si resemnate erau vorbele lor cu care cautau sa ne “linisteasca”: “Mai baieti, nu va mai agitati degeaba. In zece, cincisprecece ani toate bisericile crestine din Romania vor fi inchise. ..” Ce era si mai trist era faptul ca ei renuntasera sa mai creada in biruinta lui Dumnezeu si erau paralizati in postura unora care nu mai aveau nimic de facut.

Imi amintesc o imprejurare in care m-am intarit in credinta mea prin ceea ce a facut fratele Branzei Vasile. Eram chemati sa fim trasi la raspundere de Comitetul Uniunii pentru atitudinea noastra de nesupunere fata de directivele Departamentului Cultelor. Suparase mai ales faptul ca, ne’ncrezatori in reprezentantii Uniunii, trecuseram peste capul lor si ne adresaseram direct lui Ceausescu. Erau toti de fata si ne-au cerut sa dam socoteala de ceea ce facuseram. Mie, care eram cel mai tanar dintre cei prezenti, imi batea inima tare in piept si, desi nu aratam pe afara, tremuram inauntru ca o frunza in bataia vantului. Secretarul general al Uniunii de atunci scria de zor, parca avertizandu-ne ca acel proces verbal va ajunge si “in alta parte”, unde nu va fi citit cu nici un fel de bunavointa. Atunci, tin minte, fratele Vasile s-a ridicat in picioare si, dupa ce a privit spre cel care scria procesul verbal, a inchis solemn ochii si a zis cu toata emotia si solemnitatea:

“Astazi se scriu doua procese verbale: acesta de aici si un altul, mult mai important, in cer, la Dumnezeu care le vede si le noteaza pe toate. Fiti atenti la ce spuneti si la ceea ce faceti caci totul se inregistreaza si se va tine socoteala pentru fiecare dintre noi.”

Atitudinea aceea de seriozitate si solemnitate cu ochii inchisi parca pentru noi, dar deschisi in lumea prezentei lui Dumnezeu, m-a intarit mult si a facut sa dispara orice teama din inima mea.”

Ca fiu al lui Vasile Branzei, m-am identificat foarte bine cu aceasta marturie a fratelui Talos. Vremea aceea a “memoriilor” si a protestelor m-a gasit adolescent necopt, in primavara unei lupte pe care n-o intelegeam inca deplin. Tin minte ca in fiecare zi, un “securist” il urmarea pe tatal meu, Vasile Branzai, oriunde ar fi mers. Ma deranja mai ales cand ne astepta dupa serviciile de duminica seara de la biserica si se lua dupa noi ca o “umbra” pe drumul spre statia de autobuz, in autobuz, in tramvai si de la tramvai pana acasa. Imi dadeam seama ca este un fel de incercare de intimidare, impunerea unei atmosfere de teroare in care Securitatea primise ordin sa-i tina pe toti aceia care indraznisera sa conteste atitudinea autoritatilor de Stat fata de libertatile de constiinta.

Intr-o astfel de Duminica seara, m-am trezit tantos si avantat, gata sa ma indrept spre “umbra” noastra si sa i-o spun drept in fata: “Te stim cine esti! Sa stii ca prezenta ta nu ne infricoseaza.”

Tatal meu mi-a pus o mana pe umar si m-a oprit la timp. M-a tras de o parte si mi-a spus atunci cuvinte care m-au strapuns pana la suflet si mi-au modelat toata comportarea mea ulterioara fata de “organele de Securitate”: “Daniel, stai usor! Nu te aprinde si nu-l baga in seama! Cea mai buna atitudine in aceasta situatie este totala ignoranta. Eu nici nu-l bag in seama. Pericolul prezentei sale nu exista, atata vreme cat cred si stiu ca Cel care ma protejeaza, Dumnezeu, poate aseza intre mine si el o intreaga legiune de ingeri. Intre mine si el se afla o intreaga multime de aparatori nevazuti, asa ca nu se poate atinge de noi, decat daca Dumnezeu ii da voie. Si inca ceva, Dumnezeu ne apara numai atunci cand noi nu ne-o facem cu propria noastra mana. Dumnezeu te pazeste de furia leului, dar daca tu te bagi singur in cusca lui si-l tragi de coada, nu-i treaba lui Dumnezeu sa te mai pazeasca. Stai linistit si lasa omul sa-si faca meseria. Crezi ca el n-ar avea chef sa fie undeva prin alta parte, decat sa se tina scai dupa noi! Are el necazurile lui, nu-i mai complica si tu situatia!”

Iosif Serac a fost presedintele Comunitatii Bucuresti, un “varf de lance” al grupului contestatarilor. Iata cateva cuvinte din marturia sa:

“Eu cred ca cel mai greu ne-a fost atunci cand ne-am hotarat sa trimitem protestul nostru la Ceausescu si, ca sa fim liberi in ceea ce aveam sa facem, ne-am hotarat sa mergem fiecare acasa si sa cerem dezlegare de la sotiile noastre. A fost greu sa le spunem ca s-ar putea sa nu ne mai vada niciodata. Multi spun ca noi am fost niste eroi, dar trebuie sa recunoastem ca n-am fi fost de loc asa daca n-am fi avut ajutorul si suportul lor. Ele ar fi ramas singure sa ne creasca copiii. Imi amintesc ca eu am luat memoriul scris de Vasile Talos si aranjat in forma finala de Iosif Ton, si am plecat pe traseul dinspre Arad, cu Geabou Pascu. Alta echipa a luat alte copii ale memoriului si au plecat pe ascuns pe alte trasee din tara. Din socotelile noastre, mizam pe cel mult 16 pastori care sa ni se alature. Vremurile erau grele si multi traiau inca frica din timpul stalinismului. Atunci oamenii erau luati de pe strada si dispareau fara urme. Multi fusesera batuti si franti in anchete indelungate. Am ales sa mergem doar la cei pe care-i credeam inclinati sa ni se alature, si daca nu credeam suta la suta ca vor semna, cel putin aveam nadejdea ca nu ne vor turna la autoritati. In fiecare casa in care am intrat, am inceput discutia cu pastorul local spunandu-i: “Frate, acum poti fi calaul nostru sau fratele nostru. Vrem sa-ti dam sa citesti un document pe care te chemam sa-l semnezi cu noi. Si daca-l semnezi si daca nu-l semnezi, tu ramai fratele nostru. Daca insa vrei, poti sa devi calaul nostru. Poti, dupa ce-l vei citi sa ne dai pe mana autoritatilor. Gandeste-te bine si raspunde-ne: Vrei sa citesti acest memoriu?”

Surpriza noastra a fost ca s-au gasit, nu saisprezece, ci cincizeci de astfel de pastori care au semnat memoriul. Venisera vremurile de desprimavarare. Dumnezeu facea minuni sub ochii nostri. Nu este acum locul si cazul, dar as putea sa va povestim, impreuna cu Pascu, cum a facut Dumnezeu minuni dumnezeiesti sub ochii nostri. Intr-o casa, pastorul a spus: “Nu va suparati, nu pot sa semnez. Nu vreau sa ma bag in chestia asta.” Noi am inchis dosarul si l-am bagat in servieta sa plecam. Cand, deodata, ne-a chemat inapoi si a spus: “Semnez! Da-l aici.” L-am intrebat cum de s-a razgandit. Mi-a spus: “M-am rugat si am deschis Biblia si am citit: “Vrem sa mergem si noi cu voi, caci am auzit ca Dumnezeu este cu voi” (Zaharia 8:23). Daca Dumnezeu este cu voi, vreau sa fiu si eu alaturi.”

Cred ca reactia extrem de dura a autoritatilor nu s-a datorat atat faptului ca un astfel de “Memoriu” de protest colectiv era un fel de premiera in peisajul evanghelic, ci spaimei ca o asemenea “organizare” si culegerea atator semnaturi din diferite locuri ale tarii s-a putut desfasura fara ca “securitatea” sa prinda de veste. Evenimentul in sine era o negare a competentei organelor de stat, o incalcare a vigilentei organelor de supraveghere si control. Era ca si cum s-ar fi spus: “Dac-au reusit asa ceva prapaditii acestia de sectanti, ar putea reusi si adevaratii dusmani ai societatii noastre comuniste.” Nu-i de mirare deci ca multi si-au simtit scaunele clatinate si slujbele in pericol. Mania lor avea sa fie doar exprimarea unei dorinte animalice de “razbunare” nascuta dintr-un sentiment profund de autoconservare.

Alaturi de Iosif Serac, statura lui Geabou Pascu facea parte din celebrele “Turnuri gemene” din New York. Daca Iosif Serac a fost un “varf de lance”, Geabou Pascu a fost “capul de berbec” pus pe daramanrea oprelistilor ridicate de comunisti in calea raspandirii Evangheliei. Il priveam cu respect si cu duioasa admiratie peste masa la care eram adunati. Avea acum degetele de la maini rasucite si deformate de reumatismul poliarticular. Fata ii era brazdata de riduri. Ochii ii erau insa la fel de frumosi si ageri, cu sclipiri de otelita invartosare. Era, dincolo de bruma varstei, acelasi teleormanean plin de ravna pentru Domnul si vesnic pornit impotriva dusmanilor dinauntru si dinafara ai Imparatiei; un munte de sentiment navalnic ascuns sub platosa unor purtari dure si doar aparent taioase.

Il cunosteam din anii cand m-a primit sa “fac practica” in bisericile din cercul Alexandria. Il vazusem acolo daruindu-se lucrarii cu o rara lepadare de sine. Alerga intre Tiganesti, Nenciulesti si Alexandria ca un Samuel modern intre Mitpa, Ghilgal si Bethel (1 Sam. 7:15). Mergea cu bicicleta sau cu motoreta. Primavara, toamna si iarna, cand vremea era rece si vantul taios, se infasura cu ziare pe sub haine si disparea pe soseaua serpuitoare. Reumatismul de azi este dobanda investitiilor de entuziasm de pe vremea aceea. Ii cunosteam vorba ascutita si strecurata cumva viclean, cu gand sa prinda sau sa-si surprinda glumet interlocutorul. Ma pacalise de multe ori in felul acesta. Intr-o dupa amiaza, cand ma ducea spre Tiganesti cu motoreta, mi-a strigat prin vant, peste umar: “Am sa-ti arat Tiganestiul nou!” si a dat cu capul inspre coama dealului. Ca bucurestean obisnuit cu noile cartiere de blocuri, m-am uitat nedumerit spre costisa golasa si i-am strigat inapoi: “Nu inteleg.” “Acolo e cimitirul”, mi-a raspuns fericit ca “ma dusese.”

Ce fel de crestin era fratele Pascu aflasem de mult de la tata: “Cand, dupa depunerea memoriului, ne-a arestat pe cei din Bucuresti, Pascu a fost arestat si el la Alexandria. Dupa multe zile petrecute la securitatea din Alexandria, Pascu a venit la Bucuresti, la noi, ca sa nu avem numai noi cinstea sa suferim pentru Evanghelie.”

Tot de la tata am stiut si ca sub aparenta duritate, fratele Pascu este un sentimental irecuperabil si “lesne varsatoriu de lacrimi” (ca sa nu spun plangaret). Odata, cand tata, care a plans ultima data in viata lui in copilarie, langa trupul fara viata al mamei sale, refuza parca sa verse lacrimi intr-o partasie in care toti ceilalti plangeau, taica Pascu i-a strigat in gluma: “Ba Vasile, tu n-ai apa in cap, d-aia nu plangi! N-ai apa in cap. Asa zice Ieremia in capitolul 9: “O! De mi-ar fi capul plin cu apa, de mi-ar fi ochii un izvor de lacrimi, as plange zi si noapte …” Tu n-ai apa in cap, de aia nu poti sa plangi.”

De plans, fratele Pascu n-a plans si nici nu s-a plans niciodata din cauza greutatilor materiale sau din cauza persecutiilor si arestarilor. Militienilor din zona “le era drag” sa-l tachineze si sa-l opreasca pe motive imaginare din rutele lui misionare. Atunci il puneau sa stea in picioare la un colt de incapere-carcera, dupa ce ii luasera in batjocora sireturile de la pantofi si cureaua de la brau, “ca sa nu se spanzure cu ele.”

Intre cei din “Tardelas”, Vasile Talos a fost in majoritatea cazurilor “eminenta cenusie”, creierul care a asternut in forma de documente dorintele contestatarilor. In discutia lor, am auzit aceasta relatare, pe care as numi-o: “Un raspuns in doar … zece zile.”

“Talos, iti mai aduci aminte de ultimul memoriu adresat lui Ceausescu si semnat de tot Congresul Cultului Baptist in 11-12 Decembrie 1989? L-am dus impreuna la presedentie.”
“Da, frate. Asteptam un raspuns de la Ceausescu si … Dumnezeu ni l-a dat in doar zece zile!”

Inspirat cumva de Dumnezeu am adaugat atunci la textul memoriului un citat pe care vreau sa vi-l reamintesc acum:

Dupa ce am scris: “Noi sustinem ca omul trebuie sa se bucure de libertatea de a avea sau nu o credinta religioasa si astfel subscriem la prevederea constitutionala din art. 30 am adaugat:
“Principiile credinciosilor baptisti au fost afirmate inca din anul 1612 de predicatorul baptist Thomas Hewys, care scria suveranului Angliei urmatoarele:

“Maiestatea Sa este un om muritor si nu este Dumnezeu si de aceea nu are putere peste sufletele nemuritoare ale supusilor sai. Noi ne rugam pentru Maiestatea Sa si vrem sa nu aiba nici o suspiciune ca am fi impotriva Sa. Noi vrem sa fim supusi loiali in cele pamantesti. Religia omului este o problema intre el si Dumnezeu. Maiestatea Sa nu va raspunde inaintea lui Dumnezeu pentru sufletul nici unui om si el nu poate fi judecator in cele spirituale intre Dumnezeu si om. Lasati-i pe oameni sa fie eretici, turci, evrei sau orice altceva, caci problema credintei nu sta in puterea pamanteasca sa fie judecata si pedepsita.”

Tin minte ca in originalul din limba engleza scria: “Maiestatea Sa este cenusa si nu este Dumnezeu” ,dar m-am temut ca ar fi prea tare pentru ceilalti semnatari din Congres si am scris doar: “Maiestatea Sa este un om …” Putin stiam noi atunci ca in numai zece zile, Ceausescu avea sa fie muritor de-a binelea si ca va fi trimis sa dea socoteala inaintea lui Dumnezeu.”

Pentru cei curiosi, atasez aici textul memoriului semnat de delegatii Congresului Bisericilor Baptiste in data de 11-12 Decembrie 1989 si depus la presedintie cu doar zece zile inainte de caderea lui Ceausescu. Cititorul atent va observa rezultatul cruntei persecutii comuniste. Preambulul vorbeste despre doar 135 de pastori ramasi sa pastoreasca cei aproximativ 140.000 de credinciosi baptisti. “Bate-voi pastorul si turma se va inprastia”, rasuna peste veacuri socoteala dusmanului oilor lui Dumnezeu. La marea criza de lucratori, autoritatile avusesera grija sa nu fie aprobate decat 17 locuri de cursanti la Seminarul care trebuia sa fie pepiniera de noi lucratori cu Evanghelia.

DOMNULUI NICOLAE CEAUSESCU,
PRESEDINTELE REPUBLICII SOCIALISTE ROMANIA

Domnule Presedinte

Subsemnatii, delegati ai comunitatii crestine baptiste, cu mandat permanent pe perioada de trei ani, incepand cu 1989, la Congresul Cultului Crestin Baptist,forul suprem de conducere si indrumare a acestui cult, cu deosebita consideratie, va adresam prezentul

MEMORIU

Cultul Crestin Baptist din R.S. Romania se organizeaza si functioneaza conform Statutului aprobat prin Decretul 1203/ 1950, al Prezidiului Marii Adunari Nationale.
Cultul Crestin Baptist cuprinde aproximativ 140.000 membrii si apartinatori, 951 biserici si biserici-filiale, care sunt deservite de 135 pastori. In cadrul cultului, in Bucuresti functioneaza Seminarul Teologic Baptist cu un numar total de 17 cursanti in cei patru ani de invatamant.
Suntem recunoscatori pentru posibilitatea de a ne practica crezul in scumpa noastra patrie, alaturi de celelalte culte religioase recunoscute de statul roman.

Stimate Domnule Presedinte,

Va aducem la cunostinta faptul ca prin repetate incalcari ale prevederilor constitutionale savarsite de anumite organe ale administratiei de stat, unele biserici baptiste si anumiti credinciosi baptisti sunt vaduviti de garantii practice in exercitarea cultului religios si a libertatii de constiinta.
In diferite situatii Departamentul Cultelor isi depaseste atributiile ce ii revin in indeplinirea drepturilor statului de supraveghere si control asupra activitatii Cultului Crestin Baptist ca aceasta sa se desfasoare in cadrul legii si savarseste imixtiuni in viata cultului nostru pe care le consideram inadmisibile.

Astfel,

1. Nu toti credinciosii baptisti se bucura de dreptul la inchinare desi acest drept este garantat prin Constitutie, art.30, “Libertatea exercitarii cultului religios este garantata” si este reglementata in Statutul de organizare si functionare al cultului nostru, art.15, “Grupurile de credinciosi mai mici de 20 membri majori formeaza o biserica-filiala fara a avea personalitate juridica. Ele se vor afilia bisericii celei mai apropiate si isi pot exercita cultul in mod liber si independent in casa de rugaciune din localitatea respectiva”. Potrivit marturisirii de credinta baptiste, care face parte integranta din Statutul aprobat prin Decretul 1203, casa de rugaciune poate sa fie imobil proprietate cultica sau o simpla camera dintr-un imobil particular inchiriata in acest scop.
Din moment ce Cultul Crestin Baptist este un cult recunoscut in R.S. Romania consideram ca nu este echitabil ca unor grupuri de credinciosi baptisti sa li se aplice un regim discriminatoriu fiind privati de libertatea de a se inchina in localitatea lor.
Cat priveste dreptul statutar al credinciosilor baptisti de a se constitui in biserici cu personalitate juridica, atunci cand numarul lor depaseste 20 membri, acesta este reglementat in art.13 din Statut. Potrivit cu acest regulament, constituirea se face prin hotararea adunarii generale a credinciosilor din localitatea respectiva.
Departamentul Cultelor care autorizeaza – in conditiile legii – functionarea bisericii ca persoana juridica, consideram ca este chemat a face numai o verificare de legalitate a infiintarii, nefiind vorba de o verificare a oportunitatii infiintarii, ci numai de cercetare a respectarii conditiilor legale de fond si de forma cu privire la constituirea bisericii.
Refuzul nejustificat al Departamentului Cultelor de a autoriza functionarea de biserici constituite statutar reprezinta o nesocotire a garantiilor constitutionale. Prin aceste practici se mentine o situatie in care peste o suta de grupuri de credinciosi din tara sunt vaduviti de dreptul de a-si exercita cultul religios.

2. Dreptul statutar al bisericilor de a-si alege si angaja personal duhvovnicesc (pastori) este ingradit pe de o parte de faptul ca locurile in Seminarul Teologic Baptist sunt stabilite in mod arbitrar de organe dinafara cultului si pe de alta parte, de faptul ca Departamentul Cultelor refuza fara motive temeinice sa acorde autorizatie de exercitare a slujbei de pastor celor alesi de biserici in conformitate cu art. 27 din Statut, adica a celor care au o pregatire cat mai aleasa.
Astfel, s-a ajuns ca cele peste o mie de biserici si filiale sa fie deservite de numai 135 pastori. In prezent exista 75 posturi vacante, iar in urmatorii cinci ani se vor pensiona circa 40 de pastori.
Mentionam ca bisericile crestine baptiste nu primesc subventii de la stat. Astfel, Seminarul Teologic Baptist este intretinut prin contributia benevola a credinciosilor, iar locurile de munca sunt stabilite de bisericile baptiste in acord cu organele reprezentative ale cultului.
Solicitam recunoasterea de catre Departamentului Cultelor a pastorilor alesi in conformitate cu art. 27 din Statut si acordarea dreptului conducerii cultului de a stabili numarul de locuri in seminar dupa nevoile bisericilor.

3. Departamentul Cultelor exercita und drept nelimitat in ce priveste recunoasterea organelor de conducere a cultului sau a comunitatilor. In acest sens Departamentul a actionat descretionar, refuzand recunoasterea unor persoane alese statutar fara a invoca un motiv temeinic.
Consideram aceasta imixtiune neadmisa in viata interna a cultului si o incalcare a prevederilor constitutionale care stabilesc, “Cultele religioase se organizeaza si functioneaza liber” (Art. 30).

4. In ultimii ani s-au amenajat si reparat un numar insemnat de locasuri de cult.
Suntem recunoscatori autoritatilor de stat care au aratat intelegere in solutionarea pozitiva a acestor cazuri.
Cu toate acestea exista un numar destul de mare de biserici si biserici-filiale care nu au locasuri de cult proprii. Departamentul Cultelor si anumite organe locale de stat refuza ne’ntemeiat dreptul bisericilor de a-si achizitiona imobilele de cult necesare. In unele cazuri bisericile intampina greutati deosebit de mari in obtinerea autorizatiei de amenajare, reparare sau extindere a locasurilor de cult existente.

5. Aprobarile date de catre Departamentul Cultelor de a se tipari Biblii si literatura religioasa necesara bisericilor si slujitorilor duhovnicesti ai acestora sunt cu totul nesatisfacatoare. Bibliile si cartile religioase de specialitate tiparite in strainatate, consideram ca sunt confiscate fara discernamantul necesar. In acest mod un mare numar de credinciosi sunt frustrati de dreptul la informatii de specialitate in domeniul religios.

6. Unii din credinciosii baptisti in unele intreprinderi si institutii sunt sicanati in repetate randuri, fiind acuzati ca sunt “sectanti”.
Consideram ca libertatea de constiinta garantata in Constitutia tarii noastre este o componenta majora a drepturilor fundamentale ale omului. Noi credem ca fiecare om este personal raspunzator inaintea lui Dumnezeu pentru sufletul si destinul lui vesnic. Noi sustinem ca omul trebuie sa se bucure de libertatea de a avea sau nu o credinta religioasa si astfel subscriem la prevederea constitutionala din art. 30.
“Principiile credinciosilor baptisti au fost afirmate inca din anul 1612 de predicatorul baptist Thomas Hwys, care scria suveranului Angliei urmatoarele:
“Maiestatea Sa este un om muritor si nu este Dumnezeu si de aceea nu are putere peste sufletele nemuritoare ale supusilor sai. Noi ne rugam pentru Maiestatea Sa si vrem sa nu aiba nici o suspiciune ca am fi impotriva Sa. Noi vrem sa fim supusi loiali in cele pamantesti. Religia omului este o problema intre el si Dumnezeu. Maiestatea Sa nu va raspunde inaintea lui Dumnezeu pentru sufletul nici unui om si el nu poate fi judecator in cele spirituale intre Dumnezeu si om. Lasati-i pe oameni sa fie eretici, turci, evrei sau orice altceva, caci problema credintei nu sta in puterea pamanteasca sa fie judecata si pedepsita.”

Consecventi acestor convingeri baptiste, consideram ca orice alta implinire a nevoilor umane, oricat ar fi de laudabila, nu este suficienta pentru fericirea suprema si pacea launtrica a omului daca acesta nu traieste potrivit propriilor sale convingeri despre lume si viata.
Avand in vedere faptul ca statul socialist are la baza si militeaza pentru conceptia ateista despre lume si viata, Constitutia a prevazut o serie de garantii pentru cei ce impartasesc conceptii teiste.
In temeiul art. 17 din Constitutie, care prevede:

“Cetatenii Republicii Socialiste Romania, fara deosebire de nationalitate, rasa, sex sau religie, sunt egali in drepturi in toate domeniile vietii economice, politice, juridice, sociale si culturale.
Statul garanteaza egalitatea in drepturi a cetatenilor. Nici o ingradire a acestor drepturi si nici o deosebire in exercitarea lor pe temeiul nationalitatii, rasei, sexului sau religiei nu sunt ingaduite.
Orice manifestare avand ca scop stabilirea unor asemenea ingradiri, propaganda nationalist-sovina, atatarea urii de rasa sau nationale sunt pedepsite de lege si in baza autoritatii de care va bucurati in calitate de Presedinte al Republicii Socialiste Romania, va rugam sa binevoiti a da indrumari tuturor persoanelor din aparatul de stat sau a celor ce detin functii de conducere in intreprinderi si institutii sa trateze pe toti cetatenii tarii potrivit pregatirii si competentei lor profesionale, a caracterului lor moral si a modului in care isi indeplinesc sarcinile de serviciu fara nici o discriminare pe temeiul apartenentei religioase.

7. Referitor la ziua de Duminica, noi credem si marturisim ca este ziua consacrata inchinarii fata de Dumnezeu a tuturor crestinilor care cinstesc invierea Domnului Isus Christos.
Consideram ca nerespectarea zilei de duminica, zi de odihna, constituie atat o piedica in practicarea invataturii noastre crestine cat si o cauza a slabirii unitatii in viata de familie.
Practica unor intreprinderi sau institutii, combatuta in presa chiar de domnia voastra, de a obliga pe angajati sub diferite motive sa lucreze duminica continua in multe cazuri.
Avand in vedere mostenirea spirituala crestina a poporului nostru, va rugam sa binevoiti a facilita celor ce doresc sa celebreze marile sarbatori crestine “NASTEREA MINTUITORULUI” SI “INVIEREA DOMNULUI” aordandu-li-se in acest scop cate doua zile libere.

Stimate Domnule Presedinte,

Ca slujitori spirituali ai bisericilor crestine baptiste ne straduim sa ne dam aportul la promovarea unui climat de intelegere intre oameni, la sadirea in constiinta credinciosilor a unor principii inalte de moralitate, la cultivarea respectului fata de tara si autoritate, la intarirea familiei si formarea unei atitudini sanatoase fata de munca.
Urmam invatatura Bibliei care spune: “Dati Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” si “Rugati-va pentru binele tarii, caci fericirea voastra atarna de fericirea ei”.
Mentionam ca majoritatea acestor probleme au fost discutate in cadrul Congresului Cultului Crestin Baptist din anii 1977, 1984 si 1988, ca au fost prezentate deseori de conducerea cultului la Departamentul Cultelor fara a primi un raspuns multumitor.
In asteptarea rezolvarii favorabile a doleantelor noastre, va asiguram de sincera dorinta a noastra si a tuturor credinciosilor baptisti de a fi buni cetateni si de a contribui din plin la inflorirea scumpei noastre patrii.
Ne rugam ca Dumnezeu sa binecuvinteze cu prosperitate si pace intreaga noastra natiune.

Semneaza:
DELEGATII IN CONGRESUL CULTULUI CRESTIN BAPTIST.

Exemplul acestor cativa pastori necompromisi le-a dat multora avant si certitudinea ca sunt “pe calea cea buna”. Protestele impotriva abuzurilor si dorinta de a rupe lantul compromisurilor au inceput sa se inmulteasca.

“In unele locuri, cum au fost bisericile baptiste din Lugoj, Timisoara si Tulcea, incercarile de demitere a pastorilor cu o atitudine favorabila Statului au esuat, deoarece “masurile luate de inspectorii judeteni, impreuna cu organele de conducere ale cultelor, au fost eficiente” (ACNSAS, fond documentar, dosar 143, vol.3, f.29). “Departamentul Cultelor a considerat ca fiind “mult mai grava” actiunea din Decembrie 1977, cand comunitatea baptista de Bucuresti (care cuprindea toata Muntenia, Dobrogea si Moldova, presedinte Iosif Serac, secretar Geabau Pascu) a convocat o adunare generala care nu avea nici aprobarea organelor de Stat si nici acceptul conducerii cultului Baptist. La o astfel de adunare generala “ilegala” a credinciosilor baptisti, organizata tot in decembrie 1977, la Resita, credinciosul Craiovan Ilie a strigat: “Statul nu are dreptul sa se amestece in treburile bisericii decat pana la usa ei” si a rostit o rugaciune prin care i-a chemat pe ceilalti credinciosi “sa se uneasca impotriva vrajmasilor lui Christos” (Partidul, Securitatea si Cultele, pag. 376).

“Un material intocmit de Departamentul Cultelor in 1980 semnala numarul mare de memorii trimise in strainatate de baptisti. Conform documentului, “declansata in 1973 cu “Memoriul celor 50 de pastori baptisti”, actiunea a fost amplificata de Iosif Ton cu mai multe “memorii si scrisori deschise”. Se specifica faptul ca, dupa acest moment, au fost redactate mai multe documente de acest tip: al lui Iosif Ton (in decembrie 1977), cel semnat “Tineretul bisericii baptiste din Iasi”, “Punctul nostrum de vedere”, initiat de Serac Iosif, Geabau Pascu si Talos Vasile, din comunitatea de Bucuresti, care au si umblat cu el prin tara, strangand semnaturi de la mai multi pastori baptisti din diverse judete (unii din acesti pastori au retractat ulterior semnaturile) si “memorial bisericii baptiste din Resita, citit la postul de radio “Europa Libera”. … Departamentul Cultelor sublinia “substratul politic al acestor actiuni intreprinse cu motivare religioasa” (ACNSAS, dosar 148. Vol.3, f.35), incercand astfel sa abata atentia de la nerespectarea libertatii religioase in Romania. In opinia Departamentului Cultelor, pastoral Baptist Iosif Ton din Oradea si-a inceput actiunile protestatare “la instigarea organizatiilor religioase reactionare din strainatate”. Era vizat in acest caz “Centrul pentru studierea religiei si comunismului” de la Londra, cu care Iosif Ton ar fi luat contact in perioada 1968-1972, cand si-a desavarsit studiile teologice in Anglia. Iosif Ton a redactat si difuzat in randul baptistilor, dar si in randul altor cercuri din tara si strainatate, mai multe lucrari, printer care “Locul crestinului in socialism” si “Manifestul crestin”, denuntand politica antireligioasa a Statului ateist roman. … La inceputul anilor ’80, Iosif Ton s-a stability in SUA, dar si aici era urmarit de Securitate, fiind lucrat de maiorul Aurel Zapodeanu in D.U.I., incercandu-se influentarea sa pentru a-si inceta Campania de la “Europa Libera” pentru respectarea drepturilor religioase in Romania”. (Partidul, Securitatea si Cultele, p. 391).

“Autoritatile au prezentat si actiunea baptistului Pavel Nicolescu, din Bucuresti, ca fiind tot rezultatul amestecului in treburile interne ale Romaniei al organizatiilor religioase internationale anticomuniste, in speta a “Solidaritatii internationale crestine”. In aprilie 1978, Pavel Nicolescu impreuna cu alti opt baptisti din Bucuresti si din judetele Timis si Caras Severin, a infiintat “Comitetul roman pentru apararea libertatilor religioase si de constiinta”, cu scopul informarii opiniei publice mondiale despre lipsa de drepturi religioase in Romania. In scurt timp, numarul adeptilor la acest comitet s-a marit la 27 de persoane, fiind atrasi membrii din judetele Cluj, Arad, Iasi si Hunedoara. In anul 1979, prin intermediul preotului ortodox Ghoerghe Calciu-Dumitreasa, Pavel Nicolescu a intrat in legatura cu initiatorii “Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din Romania”, pe care i-a incurajat in actiunea lor. Autoritatile au trecut la arestarea si condamnarea unora dintre membrii comitetului, ceilalti, printre care si Pavel Nicolescu, au fost fortati sa emigreze, majoritatea stabilindu-se in SUA.”

Fata de amestecul tot maiagresiv al Statului in viata religioasa a credinciosilor neoprotestanti, dar si fata de deteriorarea continua a conditiilor de viata, s-au inregistrat cazuri in care unii membrii ai acestor culte si-au exprimat nemultumirea, manifestandu-se chiar in biserica. Departamentul Cultelor a semnalat cazurile pastorilor baptisti Pascu Geabau, ((…), Iosif Stefanut, Vasile Talos si Vasile Branzei, dar si ale credinciosilor baptisti (…) si Filip Dinca, care “tin predici in care invinuiesc conducerea cultului de incapacitate, lipsa de activitate si atitudine servila fata de organele de Stat (…), incita credinciosii la nesupunere fata de autoritatea de Stat, negand dreptul acestuia de supraveghere si control a vietii religioase” (Partidul, Securitatea si Cultele, p. 392).

Dupa cum se poate vedea din toate acestea, prezenta infromatorilor in sanul bisericilor n-a reusit decat in mica masura sa stanjeneasca activitatea crestinilor devotati.

a. Tabara tacutilor
Unii sunt de parere ca ar trebui trecut totul sub tacere, lasandu-i lui Dumnezeu dreptul sa se pronunte pentru fiecare caz in parte. “Dumnezeu va judeca, prin Isus Christos, lucrurile ascunse ale oamenilor” (Rom. 2:16). Sloganul acestei grupari este “De aceea, sa nu judecati nimic înainte de vreme, pana va veni Domnul, care va scoate la lumina lucrurile ascunse în întuneric si va descoperi gandurile inimilor. Atunci, fiecare îsi va capata lauda de la Dumnezeu” (1 Corinteni 4:5).
Argumentul acestei grupari este ca cei de astazi nu-i pot judeca si nici n-au dreptul sa-i judece pe cei care au trait sub cumplita vreme de atunci. In esenta, spun aceatia, numarul celor care au colaborat cu Securiotatea este mult prea mare pentru ca sa ne apucam noi sa deznodam lucrurile din trecut. S-ar face prea multa tulburare. Imaginea publica a bisericilor baptiste ar fi astfel patata. Eficienta lor evanghelistica redusa la maxim, iar tanara generatie ar fi foarte dezorientata. (clik aici pentru a citi parerea lui Ton Iosif).

Dorinta de a face lumina in activitatea intunecata a informatorilor si agentilor Securitatii a fost deplansa de bardul Tudor Gheorghe intr-un catren foarte acuzator:

“Au facut copiii nostri dinti
Musca din bunici si din parinti.
Musca din vazduh si din pamant,
Musca si din mortii din mormant.”

Tacutii ii scuza pe cei dinainte dand vina pe “circumstante”. Chiar azi am primit un telefon de la un astfel de om. El mi-a spus ca “nu se putea altfel” din cauza conditiilor, din cauza lui Ceausescu, care nu putea nici el altfel din cauza … rusilor, etc. (Asa au pledat si “tacutii” din Germania dupa cel de al doilea razboi mondial!). Pentru acesti oameni, singurul vinovat, la capatul lantului de “victime” este … Satan.

“Tacutii” ar vrea ca toti ceilalti … “sa taca”. “Dezvaluirile” le tulbura zona lor de confort si-i obliga sa confrunte o realitate urata si trista. Pentru ei, este mai bine sa nu stii si sa fi … fericit. In sprijinul pozitiei lor, “tacutii” aduc argumentul ca “toti gresim in multe feluri” si este mai bine sa-l lasam pe Dumnezeu sa vorbeasca, la vremea Lui. Daca s-ar aplica aceasta atitudine si in celelalte domenii ale vietii, n-ar mai putea exista nici un fel de disciplina bisericeasca.

Vorbind impotriva acestei pozitii, Pavel Nicolescu, a spus: “Nu se poate spune ca toata categoria colaboratorilor cu Securitatea au aceeasi vinovatie. La unul ii stringe miinile in menghina si printre urlete de durere da informatiile care I se cer. Altul sta pe un fotoliu, intr-un colt la o cafea cu ofiterul de securitate care-l servesate cu dulceata si cozonac. Desi amindoi au colaborat cu securitatea nu pot fi considerati la fel de vinovati. Exista grade foarte distincte de vinovatie.”

Marius Cruceru, al carui tata a evoluat de la mezalianta la martiraj in relatia cu Securitatea, este de parere ca “tacerea nu este un raspuns”. Adevarata izbavire vine prin cunoasterea adevarului si prin pocainta. (click aici ca sa citesti parerea lui Marius)

Altii sunt “tacuti” pentru ca se simt ei insisi “cu musca pe caciula” si ar vrea sa ingroape sub tacere propria lor activitate din trecut.

b. Tabara galagiosilor
Altii sunt de parere ca toate dosarele Securitatii trebuie facute publice acum pentru ca cei care si-au vandut fratii sa fie facuti de rusine si adusi la pocainta. Nu poate fi vorba de o prescriere generala a tuturor greselilor fara curatia necesara a pocaintei personale. Sloganul acestei grupari este din 1 Corinteni 5:9-12:

“V-am scris în epistola mea sa n-aveti nici o legatura cu curvarii. Insa n-am înteles cu curvarii lumii acesteia, sau cu cei lacomi de bani, sau cu cei hrapareti, sau cu cei ce se închina la idoli, fiindca atunci ar trebui sa iesiti din lume. Ci v-am scris sa n-aveti nici un fel de legaturi cu vreunul care, macar ca îsi zice “frate”, totusi este curvar, sau lacom de bani, sau închinator la idoli, sau defaimator, sau betiv, sau hraparet; cu un astfel de om nu trebuie nici sa mancati. In adevar, ce am eu sa judec pe cei de afara? Nu este datoria voastra sa judecati pe cei dinauntru? Cat despre cei de afara îi judeca Dumnezeu. Dati afara dar din mijlocul vostru pe raul acela”.

Argumentul acestei pozitii este ca nu se poate cladi un viitor curat decat dupa “rezolvarea” trecutului. Eu spun, impreuna cu marii istorici si lumii: “Cine nu-si cunoaste istoria este blestemat sa-i repete greselile”.

In tabara celor considerati de unii “galagiosi” se afla si cercetatorii istorici care vor sa scrie despre realitatea persecutiei cu mijloace stiintifice impartiale. Ei vor sa scoata la lumina realitatile ascunse ale felului in care a functionat sistemul comunist, din dorinta de a scrie corect istoria si de a impiedica repetarea unor astfel de situatii. Lucrari stiintifice cu caracter asemanator au fost facute si dupa caderea fascismului in Europa. Nimeni nu a considerat atunci si nu considera nici acum ca investigatiile si publicatiile acestor cercetatori stiintifici si ziaristi ar fi “daunatoare” societatii sau bunei intelegeri dintre oameni.

c. Tabara cumpatatilor
Exista si categoria celor “de la mijloc”, care sunt de parere ca pocainta nu poate fi “fortata”. Ei cred ca, din pacate, duplicitatea a fost si va ramane constanta in viata bisericii. Colaborarea cu Securitatea a fost inlocuita astazi cu “cochetarea” la fel de vinovata cu puterea politica de dupa comunism si cu amagitoarea “mamona a materialismului capitalist”. “Coruptibilii” de alta data au fost inlocuiti astazi cu “coruptii” care au nenorocit sistemul “sponsorarilor din strainatate”, atat de necesar pentru sustinerea lucrarilor din zonele defavorizate.

Sloganul “cumpatatilor” este “Cine este nedrept, sa fie nedrept si mai departe; cine este întinat, sa se întineze si mai departe; cine este fara prihana, sa traiasca si mai departe fara prihana. Si cine este sfant, sa se sfinteasca si mai departe!” (Apocalipsa 22:11).

Argumentul lor este in pilda neghinei din Matei 13: 24-30

“Isus le-a pus înainte o alta pilda, si le-a zis: “Imparatia cerurilor se aseamana cu un om care a semanat o samanta buna în tarina lui. Dar, pe cand dormeau oamenii, a venit vrajmasul lui, a semanat neghina între grau, si a plecat. Cand au rasarit firele de grau si au facut rod, a iesit la iveala si neghina. Robii stapanului casei au venit si i-au zis: “Doamne, n-si semanat samanta buna în tarina ta? De unde are dar neghina?” El le-a raspuns: “Un vrajmas a facut lucrul acesta.” Si robii i-au zis: “Vrei dar sa mergem s-o smulgem?” “Nu”, le-a zis el, “ca nu cumva smulgand neghina, sa smulgeti si graul împreuna cu ea. Lasati-le sa creasca amandoua împreuna pana la seceris si, la vremea secerisului, voi spune seceratorilor: “Smulgeti întai neghina, si legati-o în snopi, ca s-o ardem, iar graul strangeti-l în granarul meu.”

Acesti “cumpatati” arata ca “minciuna” si “tradarea” au fost mereu prezente in istoria Bisericii. Cum sa fi fost o exceptie tocmai perioada de sub persecutia comunista? Exista o marturie personala a apostolului Pavel chiar din primul veac al Bisericii. Urmarit de persecutorii iudei, dispusi si priceputi sa foloseasca in scopurile lor puterea aparatului de stat a imperiului roman, Pavel marturiseste ca a fost adesea “in pericol intre frati mincinosi” (2 Corinteni 11:26 “Deseori am fost în calatorii, in primejdii pe rauri, in primejdii din partea talharilor, in primejdii din partea celor din neamul meu, in primejdii din partea paganilor, in primejdii in cetati, in primejdii in pustie, in primejdii pe mare, in primejdii intre fratii mincinosi”. Vezi si expresia “frati mincionosi strecurati printre noi, ca sa pandeasca …” din 2 Corinteni 11:26)

Cumpatatii ne recomanda tuturor sa ne insusim pozitia si atitudinea apostolului Pavel fata de cei care compromit lucrarea. Marele apostol era convins ca Providenta lui Dumnezeu poate folosi pana si lucrarea acestora pentru implinirea planurilor Sale si pentru propasirea Evangheliei care salveaza suflete:

“Vreau sa stiti, fratilor, ca imprejurarile in care ma gasesc, mai degraba au lucrat la inaintarea Evangheliei. În adevar, in toata curtea imparateasca, si pretutindeni aiurea toti stiu ca sunt pus in lanturi din pricina lui Isus Hristos. Si cei mai multi din frati, imbarbatati de lanturile mele, au si mai multa indrazneala sa vesteasca fara teama Cuvantul lui Dumnezeu. Unii, este adevarat, propovaduiesc pe Hristos din pizma si din duh de cearta; dar altii din bunavointa. Acestia din urma lucreaza din dragoste, ca unii care stiu ca eu sunt insarcinat cu apararea Evangheliei; cei dintai, din duh de cearta vestesc pe Hristos nu cu gand curat, ci ca sa mai adauge un necaz la lanturile mele. Ce ne pasa? Oricum: fie de ochii lumii, fie din toata inima, Hristos este propovaduit. Eu ma bucur de lucrul acesta si ma voi bucura”. (Filipeni 1:12-18).

Daca ne insusim aceasta perspectiva spirituala a lui Pavel, trebuie sa ne bucuram si noi ca acelasi “Christos a fost propovaduit” chiar si prin “compromisii” din vremurile comunismului !!! Sutele de mii de oameni evanghelizati, convertiti, botezati si mantuiti sunt o dovada incontestabila !

Apostolul Petru ne spune si el ca exista unii care-si fac slujba de pastor “pentru un castig marsav” ( 1 Petru 5:2). Realitatea aceasta nu poate fi desfintata, spune el, dar noi putem sa ne dam toate silintele sa nu fim ca ei.

“Cumpatatii” ne aduc aminte ca sub persecutia comunista nu era usor sa supravietuiesti ca pastor de biserica. Strategia politica a comunistilor prevedea biruinta finala a proletariatului ateu si eliminarea oricaror forme de obscurantism religios ramas ca mostenire din trecutul capitalist condamnat de istorie. Ea reusise, prin mijloace administrative si represive, sa reduca numarul pastorilor la maxim. Prin anii 1970, la Seminar nu erau aprobati de Departamentul Cultelor decat PATRU seminaristi, si doar odata la PATRU ani! Asta cand in Romania existau, la un total de aproximativ 1500 de biserici, doar 160 de pastori (in perioada cea mai grea se pare ca numarul acestora ajunsese doar la aproximativ 80 !!!). Daca si din numarul acesta unii au fost racolati de Departamentul Cultelor si de Securitate ca si colaboratori, va dati seama cati lucratori “curati” (in terminologia noastra de azi, mai existau in tara).

Nu era usor sa fi “acceptat” ca seminarist si “recunoscut” apoi si pastrat ca pastor cu “legitimatie” oficiala. In tot acest proces avea un cuvant greu de spus Departamentul Cultelor, care avea in spate toate resursele Securitatii. Diploma mea este si astazi nesemnata si nestampilata de Departamentul Cultelor. Simt si astazi lacrimile amare care-mi curgeau pe obraji cand, la serbarea de inmanare a diplomelor de absolventi, fratele Pavel Barbatei, care alesese cate un verset potrivit pentru fiecare seminarist m-a intampinat la amvonul bisericii din Timisoara cu aceste vorbe: “Daniele, robul Dumnezeului cel viu, a putut Dumnezeul tau, caruia Ii slujesti necurmat, sa te scape de lei?” (Dan. 6:20).

Eu n-am primit “aprobarea” sa fiu pastor in Romania si nu cunosc ce a insemnat sa fi pastor atunci decat din experienta tatalui meu si a colegilor lui. Singura mea experienta a fost in “scoala de pastori” de la Bucuresti.

M-a impresionat intotdeauna ca Richard Wurmbrand n-a fost niciodata prea aspru in judecata lui cu presedintii si secretarii generali ai bisericilor pe care-i intalnea pe la conventiile mondiale sau europene ale baptistilor. El stia ca ei veneau in occident ca reprezentanti ai propagandei comuniste care urmarea sa convinga lumea de superioritatea sistemului comunist care respecta libertatea religioasa a cetatenilor lui. Wurmbrand era “doctor in comunism”, cum se autoproclamase in fata Congresului Statelor Unite, si-si luase acest doctorat in greii ani de temnita grea prin care trecuse. Cei cu care se intalnea erau “reprezentantii” sistemelor bisericesti care tacand, nu i-au luat apararea si care, poate, i-au trimis pe altii ca si el in puscarie prin denunturile lor.

Fratele Richard mi-a povestit despre o astfel de intalnire dintre el si doi reprentanti ai Uniunii Baptiste de la Bucuresti. S-au intalnit in Germania cu ocazia unui Congres sau a unui targ international de carte crestina la care era prezent si Wurmbrand cu cartile lui. Unul dintre cei doi trimisi de Romania era Ioachim Tunea. Cei doi romani au venit la standul de carti al lui Wurmbrand si l-au mustrat ca raspandeste neadevaruri despre viata bisericii din Romania . Ceea ce m-a socat in povestirea lui nenea Richard a fost faptul ca n-am observat la dansul nici un fel de manie sau rautate. Atunci, in Germania, el le-a spus doar ca stie de unde au venit si pentru ce au venit. Pe Tunea l-a intrebat doar, mai mult in gluma decat in serios: “Daca este libertate totala, spune-mi: poti sa predici despre balaurul rosu din Apocalipsa?” Fratele Tunea i-a raspuns: “Nu, despre asta nu pot sa predic” si au ras amandoi. La despartire, Wurmbrand le-a spus: “Rugati-va pentru mine si va promit ca voi continua si eu sa ma rog pentru voi.” Nenea Richard a mai avut astfel de intalniri si cu alti reprezentanti, veniti din Uniunea Sovietica, unii care au insistat chiar sa-l viziteze acasa, in Palos Verde. Mihai, fiul lui Richard Wurmbrand avea de accese de panica in astfel de ocazii si interzicea nemultumit sa se faca fotografii. Cred ca Mihai nu i-a putut ierta niciodata pe cei care i-au nenorocit copilaria si care-i puteau face rau tatalui lui chiar si in America. Nenea Richard insa ii primea in casa, le dadea sa manance, statea de vorba cu ei si se ruga pentru ei la despartire. Avea experienta! Tot dansul ii ascunsese pe rusi de nemtii fascisti si pe nemtii care-i omorasera familia, de rusii comunisti.

Fara nici o indoiala, intre fostii “colaboratori” si fostii “nonconformisti” exista o mare doza de “aratare cu degetul” si de invinuiri reciproce. Fiecare tabara se vede intr-un fel victima celeilalte. Cine are dreptate? Cine va birui in simpatiile opiniei publice? Se poate pune capat acestei “lupte intre frati” ? Ce-i de facut? Iata propunerile mele:

a. Trebuie sa ne dam seama cu totii ca adevaratul nostru conflict a fost cu “dusmanul din afara”, nu cu fratii dinauntru! Intre frati avem voie, uneori este chiar necesar, sa avem “neintelegeri” (Fapte 15:39), dar niciodata … certuri!

b. Trebuie sa ne dam seama ca suntem, si cei buni si cei mai putini buni, copii ai aceluiasi Dumnezeu. Suntem in aceiasi tabara. Facem parte din aceiasi echipa! (Parca simt aversitatea unora carora nu le va place sa citeasca aceasta declaratie. Ea, adversitatea, imi aduce aminte de replica pe care a dat-o un “frate” celui care cauta sa-l induplece sa-si ierte un ne-prieten pe principiul: “In cer, veti fi oricum pe vecie impreuna…” Cel furios a replicat: “Lasa, frate, ca “in casa Tatalui Meu sunt multe locasuri …” Nu stau eu impreuna cu asta!…”

c. Trebuie sa ne dam seama ca Dumnezeu a lucrat si prin unii si prin ceilalti, dupa placerea lui de a face “totul si in toti”

d. Trebuie sa invatam sa ne iertam unii pe altii si sa asteptam in rabdare Ziua aceea in care Dreptul Judecator va evalua viata, motivatiile si lucrarea fiecaruia.

e.Trebuie sa ne insusim “viziunea lui Iosif”, care a vazut providenta divina mai mare decat oricare din greselile celor din jurul sau. Iata celebra lamurire intre “frati” din Geneza 50:20: “Voi negresit v-ati gandit sa faceti rau, dar Dumnezeu a schimbat raul in bine …”

f. Trebuie sa ajungem sa-i multumim lui Dumnezeu si pentru prietenii care ne-au inaripat inaintarea si pentru aparentii “dusmani” care ne-au corectat traiectoria, stiind ca nici un fir de par de pe cap nu ne-a cazut fara voia Tatalui nostru cel Atotputernic.

g. Trebuie sa acceptam realitatea acelui, “cunoastem in parte” despre care vorbeste Scriptura. De aceea nu trebuie sa ne grabim sa judecam nimic inainte de vreme.

Fratele Richard Wurmbrand mi-a tinut intr-o dupa-masa o intreaga prelegere biblica pe tema: “Oameni deosebiti, destine deosebite, planuri deosebite, circumstante deosebite” (ca o dezvoltare a unei alte teme favorite a dansului: Orice punct de vedre este un punct de “orbire”). Starnit de polemica acestui subiect, caut acum sa-mi amintesc cateva din exemplele pe care mi le-a aratat dansul atunci.

Primul exemplu – cei trei tineri in cuptorul aprins. In Babilon, au fost patru tineri care s-au decis sa nu se spurce”. Unde a fost Daniel cand tot poporul a trebuit sa se inchine inaintea chipului cioplit din valea Dura? Ca oficial, Daniel ar fi trebuit sa stea langa imparat. S-a inchinat el? De ce nu ni se spune nimic despre el? Raspunsul: destine deosebite pentru oameni deosebiti in circumstante deosebite.

Al doilea exemplu – groapa leilor. Dar unde au fost cei trei ne’nfricati luptatori pentru credinta atunci cand Daniel, neoprindu-se sa se roage, a fost pedepsit si aruncat in groapa leilor? S-au oprit cei trei sa se roage? De ce nu ni se spune nimic despre ei? Raspunsul: Destine deosebite pentru oameni deosebiti in circumstante deosebite.

Al treilea exemplu – Petru si Ioan in curtea Marelui Preot. Toti il ocaram pe Petru pentru ca s-a dus la foc strain si a ajuns sa se lepede … dar uitam ca cel care l-a bagat pe Petru inauntru, in curtea dusmanilor lui Christos a fost Ioan, care avea trecere libera si in curtea si casa Marelui Preot. Sa nu fi stiut Domnul Isus ca ucenicul care-si punea capul pe pieptul Sau este ruda si prieten cu Marele Preot? Raspunsul: Destine deosebite pentru oemnei deosebiti in circumstante deosebite, pentru implinirea unor planuri deosebite.

Al patrulea exemplu – Timotei a fost taiat imprejur de chiar acela care le-a spus Galatenilor: “Daca va intoarceti la Lege, Christos nu va va folosi la nimic!” Cum se explica aceasta? Timotei a fost taiat imprejur ca sa poata fi luat de Pavel in vizitele sale la evrei. Galatenii aveau alte circumstante, pentru implinirea altor planuri.
Cred ca a sosit vremea sa ne uitam unii la altii cu ochii unor “indragostiti de Dumnezeu”. Numai asa vom putea avea destula dragoste, intelegere si acceptare si pentru toti ceilalti copii ai Lui.
Nu sunt in pozitia de a da sfaturi nimanui. Am doar suficienta intelepciune ca sa “caut” intelepciune mai multa. Ma bucur atunci cand, mai rar, o gasesc. Ma verific insa mereu cu altii pentru ca reusitele mele sa nu fie doar niste iluzii nevalidate de practica. Sunt curios: Care este parerea voastra?
Astazi, se pare sistemul temut al securitatii s-a reasezat. Informatorii si agentii de altadata au fost reactivati. “Zvonerii” si “raspindacii” si-au reluat activitatea. Ajutate de o tehnologie moderna telefoanele noastre sunt mai “ascultabile” ca oricand. In contextual cotemporan lupta politica a infectat si viata religioasa. Statul si partidele dela putere cauta sa puna saua din nou pe reprezentantii cultelor religioase. Majoritatea ortodoxa primeate subventii spectaculoase de la stat. Tuturor celorlalti reprezentatnti si cleorlalte culte li se propune ademenitoarea oferta a salarizarii “dela fondul de stat”. “Cine plateste face insa si legea”, iar dependent financiara se va transforma foarte curind in servitute sociala-politica. Mariajul dintre biserica si stat nu este posibil decit dupa undivort rusinos dintre biserica si Christos. Ceor care nu vor sa mearga pina la capat cu acest divort li se ofera concubinajul … despre care vorbeste cartea Apocalipsei. (Apoc. 2:13-16; 19-23)

Iata cateva puncte de reper pentru viitoare meditatii:

“Un hot crede ca toata lumea fura – este un fel de autoaparare psihologica.”
“Un om manios nu este pregatit pentru rugaciune.”
“Procedeaza cu greselile altora la fel de bland ca si cu ale tale.”
“Nu putem ghici viitorul, dar ne putem strica prezentul gandindu-ne mereu la trecut.”
“Se cere si ploaie si soare ca sa apara curcubeul”.
“Cel care n-a facut nici o grseala, n-a descoperit niciodata nimic”.
“Nu este niciodata prea tarziu sa fi ceea ce ar fi trebuit de mult sa ajungi!”
“Daca esti gata sa-ti recunosti o greseala, ai cu o greseala mai putin de recunoscut”.