Andrei Plesu

A treia zi a comunismului?

Mai întai o explicatie în legatura cu titlul anuntat al conferintei mele: A treia zi a comunismului?. E rezultatul unei întalniri pe care am avut-o în 1992 cu o cartulie de 100 de pagini, a unui autor francez, antropolog si vechi membru al Partidului Comunist Francez. Numele lui este Emmanuel Terray, iar cartea purta titlul Le troisième jour du communisme, fara semnul întrebarii. Ideea acelei carti era ca, asa cum Iisus a înviat a treia zi dupa ce a fost înmormantat, asa o sa învie si comunismul, dupa ce în 1989 a primit o lovitura dura. D-l Terray dadea aceasta veste ca pe o veste buna. La capatul lecturii, mi-am pus întrebarea cum arata biografia cuiva care în 1992 poate fi înca sedus de gandirea comunista. Mi-am repus aceasta întrebare în ultimele luni, cand am constatat ca exista si în Romania o generatie, printre ai carei reprezentanti se gasesc simpatizanti ai marxismului, ba chiar ai comunismului. Cum se explica faptul ca, la numai 17 ani dupa caderea regimului comunist, el recupereaza ceva din seductia originara? Comunismul nu pare sa fie compromis. Sunt foarte putini oameni dispusi sa spuna cu voce tare: ” am fost nazist în tinerete”. Dar oameni care sa spuna “am fost comunist în tinerete, stiu ca s-au facut greseli, dar ideea ramane înca foarte atragatoare”, exista. Printre tinerii pe care i-am întalnit – unul e deja vedeta de televiziune -, simpatia pentru comunism, cu punerea între paranteze a istoriei romanesti a comunismului, admisa ca fiind oarecum neplacuta, a ajuns sa aiba un aer trendy. De unde vine asta?

O sa va spun mai întai cum s-a produs “contaminarea” lui Emmanuel Terray, fiindca e semnificativa, si dupa aceea o sa ne gandim si ce se întampla astazi. Cum a început d-l Terray? Biografia lui e tipica. Intai, foarte de tanar, s-a înfuriat. Ca sa ajungi comunist, e musai sa te înfurii, sa debutezi într-o stare de iritare. E foarte usor sa faci asta pentru ca sunt foarte multe lucruri iritante în jurul tau. În primul rand, parintii. Simti nevoia sa te rafuiesti cu ei, sa te distantezi de ei, sa le pui o eticheta infamanta. Parintii sunt, în genere, enervanti. Ei sunt conservatori, burghezi, mic-burghezi, ipocriti, filistini, îsi pierd idealurile de tinerete, sunt pisalogi si plicticosi. D-l Terray spune în cartea lui ca s-a format în anii ‘50 si vorbeste despre “chipul hidos” al Frantei în anii ‘54-’62. Problema lui era atunci ca Franta era angajata în actiuni colonialiste în Algeria, Indochina, Tunisia, ceea ce i se parea inadmisibil. Intrarea lui în politica a început în momentul în care a participat pentru prima oara la o reuniune avand ca tema amnistierea condamnatilor politici malgasi. De asemenea, s-a discutat despre salariile mici din Maroc.

Eu, personal, stiu ca asemenea idei pot aparea la tineri din cauza generozitatii varstei. Imediat ei vibreaza cand cineva sufera. Pe de alta parte, nu va ascund ca mi-e greu sa-mi închipui cum, brusc, un tanar de 19-20 de ani nu mai poate sa doarma din cauza salariilor mici din Maroc. Avem de a face cu un tip de militantism abstract. E ideea ca trebuie sa faci ceva, sa pui umarul la ceea ce se întampla. La aceasta idee misionara, oarecum livresca, se adauga si influenta unor propagandisti versati care se apropie de marfa asta foarte frageda a tinerilor, îmbiindu-i: vino cu mine, am sa te ajut sa îmbunatatesti lumea. Ce altceva poti dori si ce alta onoare poate fi mai mare decat sa vrei sa faci lumea mai buna si sa ai sansa asta înca de foarte tanar?

Pe urma, intervin cateva lecturi. Autori mari, figuri importante. Emmanuel Terray ne povesteste ca a citit Malraux, în care se pot gasi propozitii de tipul urmator: “Lagarele de munca ale lui Stalin altereaza demnitatea comunismului la fel de putin cat altereaza Inchizitia demnitatea crestinismului”. Pe urma citeste Trotki. Sper sa nu luati ce va spun acum ca pe o bibliografie! Exista carti de Trotki, de pilda Istoria revolutiei ruse sau Revolutia tradata, despre care Terray spune: “Am gasit fraze care m-au tulburat, m-au umplut de pasiune”, de pilda: “Partidul are întotdeauna dreptate” sau “Nu poti avea dreptate decat cu partidul si prin partid”. E unul gasesc curioasa, pentru un tanar, aceasta tendinta de a livra, de a delega adevarul catre o institutie, catre o instanta impersonala. Pe urma, a citit cu aceasi încantare – emerveillement este termenul din text – Anti-Dühring, de Engels. Admit ca textul acesta poate sa fie o lectura foarte interesanta, dar sa simti emerveillement citind Anti-Dühring mi se pare o mica, prematura, perversiune.

E adevarat ca Emmanuel Terray a dat destul de devreme, prin ‘49-’50, si peste cateva informatii si lecturi neplacute, care ar fi putut sa-l deturneze. De exemplu, a aflat ce se întampla cu procesele masluite în Uniunea Sovietica. Unii n-au aflat asta decat foarte tarziu. Pe urma a descoperit cazuri ciudate. Destinul Margaretei Buber Neumann, de pilda, nevasta unui lider comunist neamt care, ca sa scape de Gestapo, a primit azil politic în Uniunea Sovietica si pe urma, cand au avut loc epurarile din ‘37 în Uniunea Sovietica, a fost arestata, de data asta de comunisti, si a fost, în urma pactului Ribbentrop-Molotov, returnata Gestapoului. Cum comenteaza Emmanuel Terray în ultima instanta acest destin? Zice: “M-au tulburat aceste informatii, dar am admirat reactia comunistilor francezi, pentru ca, în mod întelept, ei au avut curajul înfiorator – affreux în text – de a-l asuma”. Deci, ce faci cand afli o nenorocire ca asta? Devii curajos, si anume, asumi, de dragul ideologiei, de dragul victoriei finale, un episod penibil, cum n-a facut, de pilda, ca sa dau un exemplu care sa va arate ca se poate si altfel, Ignazio Silone, unul dintre fondatorii Partidului Comunist Italian, care, cand a aflat ce se întampla în Rusia, a parasit partidul.

Situatia din “Franta hidoasa” a anilor ‘50-’60 l-a determinat pe d-l Terray sa plece în Africa, unde a încercat sa faca antropologie marxista cu aplicare la societatile tribale. Abia în 1968 a simtit o adiere proaspata dinspre patrie si s-a întors acasa pentru a se bucura de entuziasmul baricadelor, de patosul reformator al momentului. A devenit maoist, cand a descoperit revolutia culturala care tocmai avea loc în China ca fiind un gest de o umanitate, de o perspectiva extraordinara. În ‘68, pe zidurile Parisului se scria “Mao = Tao”, adica o cale aproape mistica. Zice în ‘92 Terray: “Nu sunt dispus sa discut despre revolutia culturala. Acolo s-au întamplat lucruri extraordinare. E un mit. Iar miturile – spune el citandu-l pe Georges Sorel – nu se contesta”. Nu poti sa-l contesti pe Mao. Poti sa-l contesti pe Dumnezeu. Dar pe Mao si revolutia culturala nu. Acum, la batranete, în ‘92, d-l Terray se gandeste totusi îndarat si spune: recunosc ca sunt unele chestii în marxism care nu mai tin. Si face o lista cu ce nu mai tine în ideologia sa preferata: de exemplu, pretentia marxismului sa fie stiintific nu mai tine. Dar ce e el? O filosofie a riscului, o filosofie a hazardului. De altfel, marxismul a avut mari conflicte cu stiinta secolului XX. Au fost momente cand, din unghi marxist, au fost condamnate rand pe rand teoria relativitatii, mecanica cuantelor, cibernetica, psihanaliza, structuralismul, toate erau manifestari ale ideologiei burgheze si, ca atare, subminate de un furor ideologic nestiintific. Ce mai trebuie reformat în marxism? Ei bine, el trebuie sa recunoasca faptul ca nu reuseste sa explice individul uman, spune Terray si ca, deci, nu explica realitatea în mod integral. Cand e vorba de economie, sociologie, istorie, politica, are ceva de spus. Cand e vorba de moarte, suferinta, iubire, sens, n-are ceva de spus, pentru ca s-a concentrat pe jumatatea comunitara, jumatatea publica a omului. Marxismul trebuie, de asemenea, sa-si asume un anumit esec politic, spune Terray. Sa fim realisti, zice el, notiunea de partid însasi e o notiune burgheza si în general tine de suprastructura, prin urmare, nu e ceva care poate fi determinant. Mai departe: trebuie relativizat determinismul economic si social, atenuata ideea rolului mesianic al proletariatului, demitizat conceptul de clasa sociala si renuntat la anumite excese teoretice, cum ar fi unitatea si lupta contrariilor, conexiunea universala, cultul materiei, egalitarismul etc. Un fel de Marx îmbunatatit prin Althusser. Althusser spunea si el la sfarsit: realitatea e complicata, nu poate fi sistematizata cum o face Marx, realitatea e plurala, diferentele dintre oameni sunt reale. Totusi, ce ramane, în acest caz, din marxism? Tot ce spune Terray ca trebuie abandonat, relativizat, evacuat este nucleul însusi al filozofiei marxiste. Raman, spune el, categoriile analizei economice si sociale. Ei, aici, acum, putem avea la randul nostru o reactie, pentru ca deja Lenin se plange la un moment dat ca în scrierile lui Marx se gasesc foarte multe analize pertinente ale economiei capitaliste si foarte multe strategii de demolare a economiei capitaliste, ca fiind un sistem gresit. Dar, spune Lenin, n-am gasit nimic care sa ma ajute sa fac economie socialista, nici un sfat, nimic, doar cateva lozinci. Pe de alta parte, daca marxismul e tare în partea economica, de ce tocmai asta n-a reusit în tarile în care marxismul a fost ideologia dominanta? Pentru ca e clar, tarile foste comuniste au trait un amplu esec economic. Emmanuel Terray încearca o scapare: e adevarat ca muncitorii din Vest o duc mai bine decat muncitorii din Est, dar asta fiindca au cerut, au organizat demonstratii, au luptat. Ca si cum cei din Est n-ar fi cerut nimic, si ar fi obtinut altceva decat o forma de puscarie sau alta.

Asa arata biografia unui om care, în ceasul tarziu, publica o carte plina de speranta pe ideea ca, daca se va reforma un pic, marxismul va ramane o ideologie valabila. Trebuie sa va spun ca am avut placerea sa-l întalnesc pe d-l Terray în 1992 la Berlin, la un institut de studii avansate, si am avut ocazia sa vorbesc cu el. Era un om foarte simpatic. Era un francez foarte tipic. Statea ore întregi cu un pahar de vin rosu în fata, cu mai multe pahare de vin rosu în fata si era delicios. Numai atunci cand am început sa ma manifest oarecum polemic fata de cartea lui, proaspat aparuta atunci, a început sa se înfurie si a terminat destul de agresiv, încat am simtit în ochii lui, de altfel foarte blanzi, ghilotina. Era o problema de viata pentru el. Angajamentul lui de o viata trebuia sa se justifice. Si foarte multi dintre comunistii aceleiasi generatii pe care îi mai întalnim printre noi sunt oameni care au de justificat o biografie, un angajament care le-a marcat tineretea. Ei trebuie sa-si puna întrebarea acum la sfarsit: mi-am irosit viata? Am batut campii? Sa nu aiba nici un sens angajamentul meu de o viata? De regula, omul e tentat sa raspunda: nu, am unele justificari, stiu de ce am facut asta si, la urma urmei, oricate necazuri au venit de pe urma marxismului si a comunismului, ideea ramane buna.

Spuneam la început ca angajamentul comunist începe devreme, tine de generozitatea varstei tinere, care vrea sa ajute, sa se implice, sa faca ceva. Dar, dupa parerea mea, tine si de o anumita structura interioara. La prima tinerete, în mod normal, începi cu cateva întrebari naive, dar foarte grave. Orice tanar, dupa capul meu, în evolutia lui fireasca începe prin a se întreba care e sensul vietii, ce e cu iubirea, de ce sufera oamenii, de ce murim, ce e moartea, ce e sufletul. Astea sunt întrebari care în general trec la rubrica întrebari prea mari, întrebari “rusesti”. Dar sunt întrebari normale la varsta asta si, daca esti tenace si te confrunti cu ele toata viata, te confrunti cu marile probleme ale destinului omenesc. Ei bine, sunt oameni care nu încep cu aceste întrebari. Întrebarile astea nu-i intereseaza, îi lasa reci. Sunt oameni care, înainte sau în loc sa-si puna întrebarile astea, au o tendinta naturala sa se întrebe ce e cu prizonierii malgasi. Sau ce e cu salariile mici din Maroc. E si mai comod, într-un fel. Adevarul e ca e mult mai simpatic sa te ocupi de ecologie, decat sa înveti la latina sau sa te chinui cu materiile curente ale liceului. De ce ma deranjeaza lucrurile astea? Nu pentru ca ele n-au sens, nu pentru ca nu e frumos sa te interesezi de soarta lumii întregi. Numai ca, daca îti pui aceste întrebari într-un moment în care nici experienta ta de viata si nici mijloacele tale nu sunt adecvate ca sa si rezolvi ceva, atunci e vorba de o coregrafie fara substanta. Generoasa, simpatica, juvenila, pubertara, dar, pe undeva, vida. Problemele astea trebuie sa ti le pui cand esti matur, cand ai instrumentarul necesar sa intervii. Reiau mereu, în ultima vreme, o tema a Indiei traditionale care spune ca viata omului are patru etape: e o etapa a formarii, una a întemeierii unei familii, dupa aceea o etapa a participarii comunitare si ultima etapa, cea a retragerii din lume. E bine sa parcurgi etapele astea în aceasta suita. Daca vrei ca în perioada formarii sa te ocupi de etapa a treia, a participarii comunitare, s-ar putea sa fii înca nepregatit pentru asta. Tineretea are aceasta calitate diafana de a fi “neispravita”, e în evolutie, e pe drum si nu poate sa se ocupe de neispravirea lumii, înainte de a avea reperul propriei rotunjimi. Cu alte cuvinte, normal este ca în prima tinerete sa ai ca tematica dominanta tematica formarii proprii si a eului. Or, apare o tendinta la oameni ca d-l Terray de a avea ca problema dominanta pe ceilalti. Si atunci, problema celuilalt înlocuieste problema eului, iar problema injustitiei abstracte înlocuieste problema sensului. Problema e ca, atunci cand reflectezi asupra sensului, ajungi la un moment dat si la problema justitiei, dar, daca te blochezi la început în problema justitiei, nu mai ai timp, nu mai ai cand sa ajungi la problema sensului. Asa ajunge cineva activist. Activistul e, prin definitie, cineva care n-are timp sa gandeasca, care e activ pana la insomnie.

Acestea ar fi un fel de premise pentru receptivitatea la comunism. Dar la tinerii despre care vorbeam la început nu am identificat decat aceasta componenta prematura a angajarii fata de ceilalti înainte de a se forma definitiv pe ei însisi. În rest, survine altceva. La unii e o moda, au observat ca povestea asta cu stanga, cu marxismul, cu comunismul e cool, îti da un aer usor rebel, neconformist. Pe de alta parte, suntem în etapa în care ne-am integrat în Europa, ne uitam spre Vest si, de multe ori cand ne uitam spre Vest, gasim acolo o foarte vie gandire de tip marxist. Marx s-a citit în Vest, nu în Est. Se vorbea aici de faptul ca, la noi, comunismul exista în continuare, si ca tot ce se întampla rau e din vina comunistilor. Numai ca trebuie adaugat si faptul ca în Romania au fost cei mai putini comunisti din toate tarile estice. Cand Partidul Comunist a participat la alegerile din ‘46 avea 800 de membri. În Ungaria, în Polonia, în Cehia, pana si în Bulgaria erau mai multi membri PC decat în Romania, mult mai multi. La noi asa ceva n-a existat si n-o sa-mi spuneti ca peste noapte s-a umplut tara de comunisti. La noi nu s-a citit Marx. Nici profesorii de marxism, mai ales profesorii de marxism, nu citeau Marx. Deci chestiunea asta trebuie analizata într-un context mai complicat. E un fel de atractie aproape mistica existenta în nucleul filozofiei de tip marxist, care-l face pe Karl Popper, de pilda (si el a fost comunist în tinerete), sa spuna ca problema cu comunismul si marxismul e ca îi pacalesc pe foarte multi intelectuali. Îl citez cu placere pe Popper pentru ca el face parte dintr-o categorie mai rara de comunisti care au reusit sa se rupa si chiar sa devina critici cu comunismul. Exista si aceasta posibilitate. Nu e obligatoriu sa ramai, ca Emmanuel Terray, pana la sfarsitul vietii, lovit în crestet de aceasta experienta. Orwell a reusit sa-si schimbe viata, Arthur Koestler, Popper, Panait Istrati au reusit sa-si schimbe viata si optiunile.

O alta atractie extraordinara a comunismului este cea pe care o repeta mereu unii adepti ai lui: ideea e buna, dar a fost prost aplicata. Ce înseamna însa o idee buna? Îmi cer permisiunea sa devin brusc, pentru doua minute, marxist. Marxismul pretinde ca o idee e buna daca e verificata prin practica. Nu exista teorie valabila daca ea nu se verifica, nu se legitimeaza practic. Si atunci ne punem întrebarea în ce fel se legitimeaza practic ideea comunista? Sigur, egalitatea, toata frazeologia stiuta sunt foarte frumoase, suna foarte bine. Întrebarea este: cum se legitimeaza? Avem exemple ca ideea asta buna a dat rezultate? O idee se valideaza prin rezultatele ei. Daca o idee e buna, dar nu e aplicabila, daca se stabileste ca oriunde se încearca nu tine, atunci ea nu se mai numeste idee buna, se numeste utopie. Utopia e o idee buna care nu se poate realiza. Sau, daca se poate realiza, dar se aplica gresit, atunci trebuie ori sa gasesc exemple cand, aplicata bine, a dat rezultate bune, ori, daca nu gasesc, atunci iarasi nu-i mai spun idee buna, atunci îi spun iluzie. Apropo de “idee buna” si de acea înclinatie de a înlocui problematica primara a sensului vietii cu problematica secunda a justitiei mondiale. Exista un pasaj din Evanghelie pe care l-am identificat ca fiind un fel de fenomen originar al gandirii stangiste. Se gaseste în Evanghelia dupa Ioan, capitolul XII. E ajunul Pastelui, suntem în casa lui Lazar, pe care Iisus l-a înviat din morti, ucenicii se aduna în jurul lui si Maria Magdalena îl spala pe picioare si pune mir – ceva foarte scump pe vremea aia – în apa, îl unge cu mir si îi sterge picioarele cu parul ei. Ei bine, atunci, vine un personaj si spune: pacat de banii dati pe mir. Mai bine îl vindeam si banii îi dadeam la saraci. Care va sa zica il ai în fata pe cel care a venit sa salveze lumea, pe Dumnezeu, cel putin asta spune contextul Evangheliei, dar pe tine te preocupa sa faci rost de bani. Asta e fenomenul originar al “angajarii”. Iar Iisus raspunde: eu n-o sa stau mult cu voi, prilejul acesta e unic. Dar omul nostru zice: nu, trebuia sa ne ocupam de saraci, nu de noi, nu de mantuirea noastra, ci de ceilalti. Personajul care are aceasta interventie, si care, întamplator, e cel mai mercantil personaj din Evanghelie e Iuda. Pretind ca avem aici fenomenul originar al stangii “generoase”. Fii sedus de umanismul lui. Omul e “cel mai pretios capital”. Totul e pentru oameni, nu mai trebuie sa fie inegalitate, nu mai trebuie sa existe exploatati si exploatatori, nu trebuie sa mai avem averi diferite, sanse diferite etc. Ceea ce e frapant la o doctrina pronuntat “umanista” este imensul coeficient de violenta fizica pe care ea îl presupune în chiar datele ei doctrinare. Ideea centrala a filozofiei politice marxiste e ca sistemul capitalist nu poate fi reformat, ci trebuie distrus. Voi cita cateva fragmente din corespondenta Marx-Engels, din Capitalul, din Anti-Düring si din alte cateva texte marxiste, ca sa arat în ce masura violenta este o componenta structurala a gandirii comuniste.

Întai Manifestul Partidului Comunist: comunistii declara deschis ca nu-si pot atinge obiectivele decat distrugand vechea ordine sociala. “Clasele diriguitoare trebuie sa tremure la ideea revolutiei comuniste”. În corespondenta Marx-Engels: “Odata ajunsi la putere, comunistii trebuie sa treaca drept monstri”. (“Si sa nu le pese de chestia asta”). Alt pasaj: “Trebuie sa actionam ca în anul 1793″ – anul 1793 e anul Marii Terori din timpul Revolutiei Franceze. Lenin: “Teroarea înnoieste tara”. Ajungem si la paralela crestinism-comunism-Inchizitie. Cati oameni n-a omorat Inchizitia?, prin urmare, crestinismul e vinovat în aceeasi masura. Dar Inchizitia e un derapaj fata de doctrina crestina originara, care e o doctrina nu numai a iubirii celuilalt, dar a iubirii vrajmasului. Faptul ca apare, înauntrul unei doctrine, un delir, un derapaj care de fapt contrazice doctrina, nu e vina doctrinei, ci a smintelii omenesti. Marxismul însa e o doctrina care legitimeaza violenta si îndeamna la asasinat. Nu exista nicaieri în Evanghelie un îndemn sa ucizi. Nici în Coran, de altfel. Exista devieri, derapaje islamice, cum au existat si derapaje crestine. Conceptul Jihadului în islam nu e un concept în primul rand fizic, razboinic. Cand se întoarce de la o lupta, profetul spune: “Ma întorc de la razboiul mic, la marele razboi”. “Marele razboi” e cel launtric, al omului cu el însusi, ca sa se desavarseasca. Asta e sensul spiritual al cuvantului Jihad. E vorba de “razboiul nevazut”. Sigur ca niste descreierati pot sa se opreasca la exterioritatea sabiei. Dar în chiar doctrina, în programul comunist e inclusa ideea de teroare. Iata un citat din Marx despre tortura: “Tortura a dat nastere celor mai ingenioase inovatii, creandu-se astfel pentru multi meseriasi cinstiti numeroase locuri de munca în productia instrumentelor necesare”. Din Capitalul: “Departe de a ne opune asa-numitelor excese, adica acelor actiuni de razbunare populara îndreptate împotriva indivizilor detestati sau a cladirilor publice care trezesc amintiri odioase, trebuie nu numai sa trecem cu vederea aceste fapte, dar chiar sa le întindem o mana de ajutor”. Se povesteste ca replica preferata a lui Marx din Faust era o replica a lui Mefisto, care spune la un moment dat: “Tot ce exista trebuie sa piara”. Se mai stie ca ticul verbal al lui Marx era: “te voi anihila”. Dar lucrurile astea nu se întampla doar la Marx, se întampla la tot ce a ramas în plasa ideologiei lui. În 1973, Jean-Paul Sartre – în 1973 nu mai putea spune nimeni ca nu stie ce s-a întamplat în Rusia -, într-un interviu din Actuel, spune asa: “Cei care se opun comunismului trebuie lichidati. Nu e suficient sa-i bagam în puscarii, pentru ca din puscarii mai pot sa iasa. Trebuie împuscati”. Daca Heidegger ar fi spus un sfert din asa ceva, numele lui ar fi devenit impronuntabil. J.-P. Sartre este însa la locul lui. Aragon: “Ochii albastri ai revolutiei stralucesc cu o necesara cruzime”. Aragon a scris si o oda catre KGB foarte cunoscuta. Marx: “Noi purtam razboi contra tuturor ideilor proeminente de religie, stat, tara, patriotism”. Engels, Anti-Düring, cartea care i-a provocat “încantare” lui Emmanuel Terray: “Dragostea universala fata de oameni este o absurditate. Libertatea politica e mai rea decat sclavia cea mai rea”. Bakunin, prieten cu Marx, coleg cu el în Internationala I: “In aceasta revolutie va trebui sa-l trezim pe Diavol în sufletul oamenilor, sa atatam patimile cele mai josnice”.

Si, în sfarsit, despre lupta de clasa. S-a tot spus ca, spre deosebire de nazism, care are ce are cu rasele, în marxism e vorba numai de lupta de clasa. Citat din Marx: “Clasele si rasele care sunt prea slabe pentru a face fata noilor conditii de existenta vor fi înfrante”. “Popoarele slabe sunt niste gunoaie etnice”. Engels: “Urmatorul razboi va face sa dispara de pe fata pamantului popoarele reactionare” – nu exista, deci, doar oameni reactionari, exista popoare întregi reactionare, care trebuie lichidate – “si aceasta va însemna un progres. Pana si numele lor va disparea”. Cititi, de asemenea, textul din 1844 despre chestiunea evreiasca sa vedeti ce forme radicale de antisemitism se pot gasi la Marx. As vrea sa amintesc ca si Hitler, si Mussolini vorbeau cu spirit de emulatie despre experimentul sovietic. Hitler a spus-o deschis: în materie de propaganda, am avut enorm de învatat de la comunistii sovietici. Iar Mussolini a fost în tineretea lui un practicant al miscarii socialiste.

Se vorbeste mereu despre o analogie posibila între comunism si crestinism. Emmanuel Terray merge pana la a spune ca comunismul e o “reîncarnare atee” a crestinismului. Nu înteleg foarte bine cum arata reîncarnarea atee a unei religii. E ca si cum ai vorbi de un ceas cu cuc fara cuc. Terray face paralele între cultul sfintilor din crestinism, si cultul eroilor si al conducatorilor în comunism; între procesiunile religioase si defilarile comuniste, între spovedanie si autocritica, Inchizitie si NKVD etc. Exista, e drept, cateva forme caricaturale de practica duhovniceasca în comunism. Stalin, la un moment dat, a pus sa se stanteze, pe bomboanele populare, chipul lui. Mancai bomboana si astfel îl mancai pe “sefu”. E, daca vreti, o varianta parodica a euharistiei. Dar a face asemenea analogii e un fel de a pierde diferentele esentiale dintre cele doua, a confunda etica profana cu soteriologia, dieta cu postul, afisul cu icoana etc.

Ar mai fi de spus ca, pe cat de aproape le apar lui Terray si unor ideologi de acelasi gen crestinismul si comunismul, pe atat de îndepartate le apar comunismul si nazismul. Adica, între Stalin si Dumnezeu e o diferenta mai mica decat între Stalin si Hitler. Emmanuel Terray spune acest lucru formidabil despre lagarele sovietice: ca ele nu sunt asa de grave, ca Gulagul nu trebuie judecat asa de aspru, întrucat caracteristica Gulagului este ca, înauntrul lui, si calaii, si victimele sunt niste salbatici. Cu alte cuvinte, victimile Gulagului sunt de rang inferior, drept care uciderea lor e, oarecum, scuzabila!

Ca sa definesc portretul celui sedus de comunism, as adauga faptul ca, în Vest, dar si la noua generatie de aici, avem de-a face cu oameni care nu au patit nimic. Pe care optiunea lor nu i-a costat nimic, nici puscarie, nici exil, nici spaima. Demonstratiile care se fac în Vest sunt un fel de chermeze. Daca faceai o demonstratie în 1987 în Romania, o pateai. Daca faci o demonstratie în Berlin, indiferent ce spui, e un prilej sa te mai vezi cu prietenii, sa mai iesi la o bere. E o chestie destinsa, simpatica.

Ce e de facut? Raspunsul meu e defetist. Nu e nimic de facut. E bine ca exista Sighet, e bine ca exista Scoala de Vara, ca dumneavoastra veniti aici si ca va intereseaza ce se spune aici. Din punctul asta de vedere, ce au facut Ana Blandiana si Romulus Rusan, cu toti cei care îi ajuta, e o încercare splendida, dar disperata de a face prezenta o interogativitate macar, o problema. In ce masura asta va da rezultate e greu de spus.

Lustratia, care pare sa apara la orizont, nu cred ca e o solutie. E tarziu. O sa scapam de vreo patru insi si o sa scapam si de unii de care nu vrem sa scapam. Eu nu cred ca o sa fie lustrat Bondrea, de pilda, rectorul de la “Spiru Haret”, pentru ca nu e într-un post lustrabil. Or, el formeaza generatii întregi de tineri acolo. A fost seful de cadre de la Ministerul Invatamantului sub Ceausescu. I-a facut diplomele d-nei Ceausescu. O sa fie lustrat mai curand Razvan Ungureanu, ca a fost în tinerete utecist. Procesul comunismului – n-a iesit. Pe de alta parte, Mircea Vulcanescu, cu vorba lui “sa nu ne razbunati”, n-are audienta.

Dati-mi voie sa închei cu o anecdota, cu o întamplare traita de mine. Eram la Ministerul Culturii în ‘90, cand mi-a facut o vizita nevasta lui Niculescu-Mizil, care tocmai fusese arestat. Întai fuseseram colegi în guvernul provizoriu, dupa aia, brusc, s-au pus pe masa stenogramele de la ultima sedinta a Comitetului Central. A fost gasit vinovat de instigare la omor si l-au arestat. A venit nevasta-sa la mine sa-mi spuna: barbatul meu se chinuie în închisoare, am necazuri, copiii nu mai au serviciu, v-am adus un memoriu din partea lui. Eram în momentul acela într-o convorbire cu Stere Gulea. Si va spun drept ca am avut o senzatie foarte proasta. Mi-am spus: aici avem o familie care este catastrofata de faptul ca tatal familiei e în situatia care e. Refacem ciclul asta al razbunarii, ne purtam cu ei cum s-au purtat ei cu noi? Eram stingherit. Stere Gulea mi-a spus: “Gresesti ca esti stingherit. Ei n-ar fi fost stingheriti si n-au fost stingheriti cand au facut orori. Comiti un exces sentimental”. Mi s-a parut ca Stere Gulea e prea radical. Dupa care am citit memoriul lui Niculescu-Mizil. Memoriul avea trei idei. În primul rand spunea: sunt nevinovat, mi se face un proces politic. În pasul doi se adauga: nu numai eu sunt nevinovat, toti membrii CC sunt nevinovati, li se face un proces politic. Finalul era apoteotic: nu numai membrii CC sunt nevinovati, comunismul în întregul lui e nevinovat. I se face un proces politic. Citind acest memoriu mi-am dat seama ca nu e nimic de facut…

(Conferinta sustinuta pe 10 iulie 2007 la Scoala de Vara de la Sighet)

2 comentarii

  1. Catalin said,

    Intr-adevar, l-am auzit si eu deunazi (in 2007) pe domnul filosof italian Toni Negri vorbind cu o voce pitigaiata de faptul ca stalinismul a avut ceva bun în el, nu mai stiu care au fost cuvintele exacte dar esenta a fost asta. Bun pentru noi cei de aici, a continuat el, din Franta si din Italia care am sperat etc. Jurnalistul l-a contrazis putin dar nu mult. Si emisiunea s-a încheiat. Probabil ca domnul Negri are un apartament mare la Roma si ca a mâncat mereu pizza si spaghetti dupa pofta inimii.
    Mai exista si un alt filosof (dar sunt atâtia!) pe nume Alain Badiou care nu s-a dezis înca de trecutul sau maoist, ba este mândru. Si tine conferinte si face emuli cu filosofia “evenimentiala” (moment cheie al istoriei Revolutia din 1917).
    In fine, nu stiu ce e de facut. Universitatile franceze sunt înca pline de marxisti, tineri multi de asemenea. Este un fel de orbire sau de mândrie: cum sa renunt la lucrul pentru care am luptat toata viata? Fie el si fals.
    Din pacate ei nu ies din tara lor si nu vor veni la Sighet, domnule Plesu.

  2. drs. Tudor Georgescu said,

    Rusii cred ca Stalin a fost un mare om de stat: a gasit o tara aflata in debandada si a facut din ea una din super-puterile mondiale. In acest scop, orice sacrificii o fi facut, ii sunt iertate de poporul rus de azi.

    Sau cum spunea filosoful Kishore Mahbubani: din punct de vedere utilitarist, conteaza fericirea celui mai mare numar de oameni. Deng Xiaoping a ridicat 400 de milioane de chinezi de la castiguri sub un dolar pe zi (la paritatea puterii de cumparare) la castiguri peste un dolar pe zi (la paritatea puterii de cumparare). Merita sacrificati 10 000 de studenti pentru asta? Utilitarismul zice ca da.

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

%d bloggers like this: